alma nahe

Posts Tagged ‘advertorial’

Când aprecierea e un like mai fin

In Almanahe cu poze și g(l)umă on Martie 12, 2017 at 5:07 PM

logo-sissi

Mă uit la Sissi şi la şunca ei! Deşi, la drept vorbind, mă pot uita şi la mine. Mă rog, nu peste umăr, da’ mă uit!

17190574_1436329046397560_1606416845884311941_n

Şuncă (goală) CarOli

C-am avut parte de destule aprecieri şi eu, să ştiţi! Din faşă. Nu cu caru’! Nici cu trăsura regală. Cu ceva mai mic: o roabă, un făraş…

Taică-miu a apreciat, când eram mică, că am veleităţi de prinţesă, da’ şi-a dat seama repede că n-am posibilităţi. Contează, totuşi, aprecierea şi, mai puţin asocierea lui nefericită (imediat cum s-a prins că n-o să am nici zestre regală) cum că, dacă nu răzbesc ca prinţesă, găsesc eu ceva până la urmă. Cu care să ocup trotuarul. N-aveam nimic pe-atunci de apreciat, da’ măcar eram într-o staţie. Pe care nu scria nimic, dar eu îmi imaginam mereu că scrie „va urma”.

oli

Bunica avea casa la drum şi o staţie exact la poartă. Crescând, am ocupat destul spaţiu. Că, mama a apreciat şi ea că trebuie să mănânc un vagon de mere, iar în combinaţie cu alte alimente – nu existau forumuri de mămici pe vremea aceea -, m-am balonat. În sensul că am devenit chiar eu însămi un balon.

Dacă vi se pare că vă iau în balon sau, şi mai rău, pe mine, nu vă înşelaţi! Am hotărât să vă urc în el şi să vă zbor înapoi, înspre istoricul tuturor aprecierilor de care am avut parte de-a lungul vieţii mele, dar care, staţi liniştiţi, nu m-au leşinat.

În fine, aprecierile părinţilor mei sunt! Oricare ar fi ele şi în orice ambalaj. Chiar sunt! Sunt! Ce, nu mă credeţi?!

Soţ n-am, copii… Din flori? N-am! Aşa că rămân cu aprecierile celor pe care i-am iubit. Şi apreciat! Nu intru în detalii, da’ singura floricică pe care am primit-o de la un om de care eram eu îndrăgostită, a ţinut-o tot drumul altul. Cică îi era ruşine să meargă cu floarea în mână. Cred şi eu, ar fi părut că era îndrăgostit. Şi nu era o zi prea specială, era doar ziua mea.

Hai, mai bine să vedem cum apreciază străinii, că apropiaţii sunt… prea apropiaţi! Şi, uneori, supraapreciaţi.

Ultimul gest de apreciere a venit acum vreo două-trei zile. Afară ploua. Şi suna cam aşa: „dacă aş avea părul tău, aş avea toată lumea la picioare”. De la o femeie, către o alta, poate că sună ciudat, dar pun pariu că doamna s-a prins din prima că n-am lumea la picioare şi nici n-o s-o am vreodată, dar că i-ar sta bine cu o perucă roşcată.

=olimpia

Dacă vă mai spun şi că discuţia a avut loc într-un magazin cu mâncare pentru animale… Eh! Specifică femeilor trecute de 40 de primăveri… Asta cu pisicile.

pisi-oli

Nu vă ambalaţi, ştiu eu că ce e al meu, e al meu, chiar şi neapreciat! Acu, pare că am rămas eu singura neapreciată din lumea asta, dar nu e deloc aşa. Ia să scriu!

Acum vreo 4 ani am devenit personaj. În „Scrisorile Contesei de Chou-Fleur”, o carte, scrisă de o zână. Mă rog, scrisoarea ce a apărut în carte era scrisă tot de mine, dar sunt personaj sau nu sunt? Căutaţi cartea pe Google, să vedeţi ce scumpă îi! Apreciere sau cum?!
alma nahe

Personaj de pagina 77! Cred că ocupam şi un sfert din 78, da’ nu îmi mai aduc aminte şi mi-e lene să-mi mişc şuncile acu!

Mă apreciază femeileee! ( şi îmi vine să cânt) Am şi voce, uite! (Caută-mă sub voce!)

„Sub pleoape, neştiută de tine, niciodată mai multă, străine!” Aşa începe cântecul. Parcă putea începe altfel?!

Desigur, în unele situatii se poate să fii prea multă şi, în altele, să fii multă, da’ să fii prea puţină! Hai, că aţi înțeles voi cum vine asta!

Aplauze! Aprecierile actorului. Care sunt! Aplauzele sunt nişte brute, totuşi! Nu ştii niciodată ce i-a mişcat pe spectatori: fundul meu mare sau sensibilitatea sufletului meu frumos, de har…tistă.

Însă, e momentul să vă spun că aprecierea cea mai fină (precum şunca Caroli), a venit de la o fetiţă, care mi-a zis într-o zi: „Ce frumos v-ati îmbrăcat azi, doamna!” Şi eu m-am uitat să văd ce luasem pe mine şi i-am zis repede, „adică, cu ce m-am îmbrăcat?”. Răspunsul ei a fost, „da, şi asta!”.

Mai târziu am înţeles ce voia să zică. Fiindcă aşa sunt eu, mă îmbrac în haine de om, dar mă dezbrac haină!(atenţie la accent) Străinilor. Cu copiii mă descurc, când le sunt profă de teatru.

De când mă ştiu, cele mai bune aprecieri le-am făcut eu. În legătură cu mine. Şi n-am scăpat niciodată ocazia să mi le şi scriu sau să mi le cânt singură. Uneori, mi le fac cu mâna mea.

flori

Handmade-istă! Asta mi-s! Încă cu firişoare de grăsime, de care n-am putut să scap niciodată, dar nu mă deranjează, nici nu le apreciez. Iaca, mi le fac săpun şi le arunc în nume (Săpunaru).

Nu v-am spus, da’ să ştiţi că eu ştiu să colorez orice halcă lipsă.

oli-pictură

Uneori sunt poetică! Alteori exact aşa, cu toate grăsimile la mine. Ar mai fi multe de zis, campania Caroli premiind cel mai frumos gest de apreciere din blogosferă. Dar, cum stăteam prost cu confirmările, dar şi cu memoria (la vârsta mea e de înţeles!), mi-am zis să nu ratez şansa ca eu să-mi tai o felie de apreciere, scriind acest articol.

Ştiu că mă apreciaţi şi voi! Dar, dacă o să fie secretul vostru şi nu scrieţi în comentarii asta, nu plec la Viena. Unul dintre premii, cel râvnit! Că cina romantică…eu nu cinez, am motivele mele!

Scrieţi.şi voi ce gesturi de apreciere v-au făcut să leşinaţi sau să vă clătinaţi măcar un pic. Leşinul e princiar, nu vă sfiiţi! Clătinatul e… nu ştiu ce e acum!

În speranţa că măcar v-am făcut să leşinaţi de râs, că romantism nu prea aveam azi la mine, a voastră CarOli. În sensul că eu, Oli (de la Olimpia) mă car acu!

Poftă bună! Şi uitaţi-vă la prinţesa Sissi! Aprecierea e peste tot, de ce nu şi în… şuncă!?

produse-sissi

Ah, să nu uit!

Apreciaţi blogări de-ai mei, de vă simţiţi în şuncile voastre, mai aveti timp până la ora 23:59:59 să scrieţi un articol despre aprecierile voastre particulare şi să-mi luaţi biletele de avion! Măcar o să mă împac cu gândul că sunteţi mai uşori ca mine.

Apreciat organizator concurs Caroli, am citit regulamentul, declar pe propria răspundere ca nu o să cadă avionul din cauza  kilogramelor în plus. Nu  îmi iau bagaj şi o să par şi eu mai uşoară, bine?!

Vă apreciez pe toţi! Şi nu uitaţi şi să… Like! Pe mai departe! Apreciați și șunca!

Cu bine!

Anunțuri

Am doar o mână și o mână închisă-n pumn

In Spring SuperBlog 2016 on Aprilie 10, 2016 at 3:22 AM

image

Mă alcătuiesc dintr-o succesiune de voci și guri. Meditez, cumpănesc, imaginez, ale(r)g. Drept, stâng! Sunt când un soldat, când o punte de legătură, un bocanc, o uniformă. Nu sunt uniformă tot timpul! Dincolo de sensul lexical, general, dincolo de metaforă, eu sunt pentru alții, exist, în cuvinte diferite, simultan: o pildă, o piatră, o oaie neagră, o smerită, o iubită, „cine-i fufa?” (o oarecare adică) etc. În funcție de interesul material, neutru sau spiritual. Al meu, al lor, pe rând. Când nu sunt în cuvinte, sunt numai gând, singura legiune morală pe care o pot păstra nealterată. Un timp!

Închid ochii, sunt un om obișnuit, cine-mi dă (un) credit? Istoria de adineauri?

image

Cred într-Unul! Câteodată într-una! Un crez și o părere, o carte, pe care încă o mai joc. Unde-i încrederea de început? Exact, în mijloc! Mijloacele sunt scuzabile? Eu nu cred asta. Mă revolt? Poate! Dar, dacă eu sunt o lume și tu ești o lume, atunci această lume alcătuibilă din posibile lumi mai mici, aidoma ei, e prinsă, până la urmă, în propria-i hârțogăraie, iar Omul de la ghișeul lumii doarme în post, veșnic.

Închid ochii, sunt un om obișnuit, cine-mi dă (un) credit rapid? Istoria de adineauri?

image

Într-o lume care și-a pierdut creditul, oamenii ei încă vor, încă se zbat întru credit individual. În fața cui? În fața unui gol, pe care speră să-l umple. Eu sunt azi o imagine. Animată. În mare parte de dorința de a rămâne „eu”. O umbră, fiindcă mă reflect în neputință. O secantă, fiindcă (c)analizez, interpretez… Care-i prima mea grijă dimineața? Unii se leagănă, alții se îneacă. Eu mă așez. Când icoană, când pentru pipi, imediat ce mă trezesc. Dar știm deja că acolo,  în eliberare, se pot naște vorbe dumnezeiești, nu? De-acolo începe dimineața lui „pot”.

Închid ochii, sunt un om obișnuit, cine-mi dă (un) credit bancar? Istoria de adineauri?

image

Nu! Dacă unele credite sunt pe vorbe și voci— unele au puf, altele pene —, celelalte nu mai sunt atât de plutitoare. De-aici încolo intervin alte umbre! Mai serioase și legate strâns, cu nod, de adâncile bătrâneți.

Până mai adineauri mi-ați cercetat, poate, originea limbii. Rădăcini, flori, semințe… În fond, toate nu reprezintă altceva decât construcția unei armuri cu care mă avânt în lume și-n demersul acesta mai culeg de pe drum și câte-o sperietoare, un leu, un om de tinichea…

image

Ce faci cu un cuvânt atunci când te desprinde? Uite, cuvântul „advertorial”, de pildă.

Când sunt restanțieră viselor, poemelor, chiar și teatrului de umbre*, pe care astăzi l-am luat cu mine, sunt, de fapt, în alt plan. Unul în care plătesc apa, curentul, gazele, lumina. Cât e distanța până la iluzie? Păi, întinde o mână! Ce e dincolo de degete? Uneori nu e nimic. Dar dacă e o altă mână? Cu un cuvânt mă mobilez, mă zugrăvesc… Din ce respir?!

Închid ochii, sunt un om obișnuit, cine-mi dă (un) credit de nevoi personale?

image

Nișe, acte, trape secrete… Brokeraj. Ca să ating, astăzi, acum, prin acest spectacol, esența a ceea ce mi-am propus, o să mă slujesc eu de celălalt, și nu inversA(nghel) V(alentin) B(roker) S(oluțion). O afacere dar și un OM.* *Din care s-au francizat și alții. Din acest moment, undeva sus, printre etichetele acestui blog veți găsi una nouă, cea de ADVERTORIAL CREATIV. Nu țip! Așa va apărea ea acolo, sus, cu majuscule. Această etichetă o poate adăuga oricine va voi, în franciză. Gratis, ca și franciza AVBS Credit. Mi-am zis că poate fac din asta un eveniment.
 
image

Dincolo de eveniment, mai adaug câteva imagini, încă 22 de cuvinte și vă las să meditați asupra lor.

Ce e plinul? E ceva greu? Ce e golul? E ceva ușor? Am o mână întinsă și o mână închisă-n pumn…

00181

*O placă de polistiren, pânză albă, figurine (care îmi aparțin).

* * Valentin sau Omul-Credit, cum l-am numit eu mai demult, e un om care știe să vorbească despre afacerea sa (la) cald, zâmbind, fără să trădeze lumea rece și serioasă a vocației sale.

Un demers întors (ca o oglindă) înspre om by Alma Nahe(r) & imageîntru Credit Creativ și Imaginație în Publicitatea Online prin Spring SuperBlog2016,

sămânța cu numărul 16(ultima!) în primăvara mea.

image

3 minute

In Spring SuperBlog 2016 on Aprilie 8, 2016 at 4:44 PM

INTERVIU SIMULTAN CU O FEMEIE NORMALĂ, O FEMEIE DESHIDRATATĂ, O FEMEIE SENSIBILĂ, O ADOLESCENTĂ  ȘI UN BĂRBAT

(Respondenții au fost aleși în funcție de tipurile de piele. Au fost aduși legați la ochi, așadar nu știu unde se află, cum au fost selectați și de ce se află în acest loc. Adolescenta va primi întrebările pe WhatsApp, are căști în urechi. Numai ei i se dă legătura de la ochi jos.)

ĂCe știți să faceți în trei minute?
1. Ăăă… 2. ăăă… 3. ăăă… 4. ăăă… 5. ăăă.
ACe ați face?
Aaa…, eu știu?!  1. Lucruri normale… 2. Lucruri sensibile… 3. Ah, ce sete îmi e! Pot să beau apă? Un pahar, vă rog, dar să fie rece apa… 4. Ce nebunii aș face! Hahaha, sunt tânără, doamnă, tânără! Odată, un prieten m-a condus acasă, adolescent și el, ca mine și i-a luat trei minute ca să mă pupe pe obraz… 5. Să stau în aceeași încăpere cu încă trei femei… Sigur nu aude adolescenta ce vorbim?
EÎn trei minute. Ce ați face în trei minute?
Eee! 1. Poate în unsprezece, așa ar fi normal… 2. Mă tem că 3 minute sunt prea puține! Altfel, mă doare! Trebuie s-o fac încet… 3. Ce sete îmi e! Puteți să lăsați să curgă apa trei minute la robinet, ca să fie mai rece?... 4. În trei minute?! Ascult un hit! Haha!… 5. Trei minute sunt rezonabile! 3X3=9minute.
I. (sau punctul pe i) ? Vreți să faceți ceva în trei minute acum?
Iii, firește! 1. Dacă o fac normal, da!… 2. Dacă o fac sensibil!…  3. Dacă mă hidratează!… 4. Dansez, cânt, deschid caietu’ de mate și îl închid? Ce?… 5. Lasă-mi trei minute să mă… concentrez!
O.  O să o faceți acum! Rezumați într-un singur cuvânt la ce vă gândiți acum.
Ooo… 1. Orhidee. 2. Argan. 3. Vanilie. 4. Zmeură. 5. Boswellia Serrata.

(Fiecare dintre respondenți primește mostre de creme depilatoare Farmec, specifice fiecărui tip de piele: cremă depilatoare piele normală, cremă depilatoare piele sensibilă, cremă depilatoare piele deshidratată, cremă depilatoare TEENager, cremă depilatoare bărbați.

image

Sunt lăsați fix trei minute să facă ceva, orice vor, la alegere, după ce aplică cremele. Li se scoate legătura de la ochi care-i împiedica să vadă. Ceilalți își scot și ei smartphon-ul — vă reamintesc că adolescenta l-a avut scos pe tot parcursul interviului și a fost singura care nu a avut ochii acoperiți — , și-și fac selfie-uri apoi își verifică pagina de Facebook.)

image

 

U. În ce an suntem? Cât timp a trecut?
(Toți, în cor) 2016. Trei minute!

(Sunt un picuț ofticați că nu au avut mai mult timp la dispoziție ca să se bucure de repeziciunea cu care vin like-urile. Sunt trimiși să facă un duș, pentru a îndepărta crema.)

Efectul WOW: (pentru piele, în urma epilării și încă un wow de nedumerire). În ce an credeați că sunteți înainte să încercați?
Wow! (Toți, în cor, mai puțin bărbatul) În 2012! (Pe-atunci epilarea se făcea în 11 minute) 5. În numai 11 minute? Wow! Și-atunci ce făcea prietena mea în restul timpului când îmi zicea „Azi nu mă aștepta, e ziua de epilare!” ?

00181

Bonus la text: Mi-a luat trei minute să gândesc articolul(în timp ce foloseam un șampon Farmec) și provocarea mea a fost să parcurgeți un text despre epilare rapidă (cu tot cu descrierile produselor din print screen) tot în trei minute. (Textul se parcurge în 2 minute și 20 de secunde. Pentru a citi descrierile produselor, măriți fotografia. Nu ar trebui să vă ia mai mult de 40 de secunde.) Textul nu conține nici fir de…?

Spring SuperBlog 2016, sămânța cu numărul 15 în primăvara lui image

 

Când îți cade tavanul

In Spring SuperBlog 2016 on Aprilie 5, 2016 at 9:10 PM

A existat vreodată vreun moment când ți-ai fi dorit, în cutia de chibrituri, iarbă? La mine, da! Când mi-a căzut tavanul de la bucătărie. Ați observat? Tavanele nu cad niciodată în timpul zilei. Numai după miezul nopții, ca să nu te simți singură! Vecinii aleargă imediat la tine. Desigur, să îi vezi adunați pe toți la ușa ta în izmene, în cămăși de noapte, transpirați, ciufuliți și pe jumătate adormiți, nu e priveliștea cea mai înfloritoare, dar aproape că te înduioșează îngrijorarea lor. Pentru bunurile lor, desigur!

Nu, n-am pus o bombă, nu a explodat nimic, decât că a căzut jumătate din tavanul de la bucătărie. Cum ce fac dacă plouă? O să cred că sunt la mare, o să înot în casă, apoi apa o să se infiltreze și la voi, o să vă cadă și vouă tavanele și atunci o să avem un puț interior cu acces la smiorcăielile lui Dumnezeu. 

Cum stau la ultimul etaj, fără tavan înseamnă că am acces direct spre cer. Nu mă invidiați, știu câți își doresc o scară la cer și eu, chiar dacă îl văd acum direct din casă, scara îmi lipsește cu desăvârșire. Și, oricum, mai folositor mi-ar fi un card de fidelitate (Diego!)*, că îmi pot lua, chiar și la jumătate de preț pardoseală rezistentă la apă  (Diego!) Pe urmă îmi iau iarbă, iarbă artificială  (Diego!) că, dacă îmi iau iarbă naturală trebuie să îmi iau și-un aparat de tuns iarba sau să tocmesc un grădinar, iar galeria și șina pentru perdea (Diego!) ar deveni palatul gândacilor de bucătărie. Îmi plac greierii totuși… Mmmm… La toate astea nu îmi mai rămâne să adaug decât un tapet  (Diego!) veselie (Joy).

image

Poate o să vă întrebați unde a căzut tavanul mai exact, nu cumva ți-a căzut în cap? Ce tot atâta Diego?! Aflați că nu, capul meu era în siguranță, în alt compartiment al cutiei de chibrituri în care locuiesc. Dacă însă mă întrebați de Jora, pisică-mea, ei bine, aflați că ea chiar atunci intra în bucătărie. A ieșit după câteva minute, ceva mai prăfuită, spre stupoarea și paralizia mea de moment, căci asta nu a împiedicat-o să își schimbe traiectoria, să-și servească cina, adică. Foamea îți dă curaj să faci lucruri nebănuite și în lumea felinelor, pare-se! Dând semne de sănătate mintală, cred că, totuși, a ocolit-o și pe ea bucata de tavan.

Motivul pentru care îl tot pomenesc pe Diego  e că în curând se va deschide un nou magazin amenajări interioare  (Diego!) la Focșani, pe 16 aprilie (azi suntem în 05 aprilie) și mie îmi stă gândul numai la asta, focșăneancă cum îs, fiindcă nu mai pot de bucurie că o să beau o cafea la ei (v-am mai zis că ei dau cafeaua, cât unul dintre specialiștii lor, vrăjitori de stil, vă ajută să vă lămuriți cam ce vă doriți) dar și de tristețe, totodată, că nu m-am înscris încă în concursul lor (premiul e un covor Tulipo, plus 100 de preșuri cadou) cu ocazia inaugurării magazinului. Cum ce-am păzit? Am stat să îmi pice ceva noroc din cer, dar ale naibii păsări, nici că văd gaura din tavan prin care le pândesc eu. Ori se prefac că nu o văd?!

Ce am mai observat în timp, până să mi se întâmple mie, e că, dacă ți-a picat tavanul, sigur îți pică și cerul pe tine, la distanță de o zi, când te gândești, totuși, și la reparații.

Adio curcubeu, văd negru deocamdată în fața ochilor! Deși, înțeleg că e în trend curcubeul — Cum de unde? De pe pagina de facebook Diego România!

image

și eu, cum aud de curcubeie uite-așa mă imaginez în bucătăria mea cu deschidere spre cer. Somewhere over the rainbow

image

Și nu atât la achiziționarea de materiale mă gândesc eu cu ochii în stele, cât la mâna de lucru. Dincolo de curcubeul meu, nu prea am la ce să mă aștept, fiindcă îmi permit, financiar vorbind, numai un aspect, materialele adică, și nici alea toate, că numai cu mâna de lucru nu am ce să fac. Almanaho, DIY (do it yourself) scrie pe tine! mi-am zis eu atunci, să mă îmbărbătez. Cum îs handmade-istă (dincolo de faptul că sunt actriță și sunt obișnuită cu decor minimalist) mâinile mele sunt deja obișnuite cu materiale care-ți strică manichiura și care fac să îți cadă (și) statutul de madamă, și pielea, dar nu mă dau înapoi de la asta, ba dimpotrivă! Pe hol, în bucătărie și într-o debara, pe care am transformat-o în dressing am pus chiar eu chitul de finisare după ce altcineva mi-a pus gresia, dar m-a lăsat cu șanțurile în drum că nu a mai avut timp să îmi și finiseze lucrarea.

Și aici îmi permit un sfat, dacă vreodată veți fi nevoiți s-o faceți voi singuri, fără ajutor specializat și dacă vreți să folosiți chit colorat, înarmați-vă cu multe cârpe uscate, pe lângă buretele umed cu care trebuie să ștergeți, după ce ați lăsat un timp să se zvânte și țineți-le pe lângă voi! Eu am învățat asta pe pielea mea, a trebuit să arunc o pereche de șosete, că nu am prevăzut că iese așa greu culoarea. Nu mai zic de parchet și traversă, pe care le-am înnobilat cu urma tălpilor mele, iar parchetul e antic și lacul s-a mai dus, așa că m-am ales cu ceva pete vișinii pe el (poate îl înlocuiesc cu parchet laminat de la Diego, dacă tot o să am magazin în oraș, la botul calului, mai știi?!  ). De ce nu m-am descălțat de șosete? Eh, virtutea inerției!

Ce e mișto atunci când îți cade tavanul (da, e și o parte bună!) e că îți vin în minte proiecte mai vechi DIY pe care le-ai tot amânat. De exemplu, pe hol nu am finisat pereții cu gândul că voi pune pe post de tencuială sau tapet, hârtie făcută în casă. Procesul de facere e unul anevoios, dar, dacă ai timp și chef, se poate realiza. Vă schițez un pic cum se face.

Într-o zi cu soare sau nor, nu contează, dacă aveți nerv(i), rupeți multe coli A4 în bucățele mărunte și puneți-le la macerat, în apă. Pot fi albe sau colorate, eu le pun separat, nu amestec culorile, abia pe urmă le combin, după ce, înmuitate fiind, le transform cu mixerul de bucătărie într-o pastă. Din 4 șipci, facem o ramă și punem un material-plasă, transformându-se tabloul într-o sită, peste care vom întinde pasta, cu o lingură, în mărimea și forma pe care o dorim, ca să se scurgă apa. Pe urmă, presăm cu un burete, peste o altă bucată de plasă pe care am pus-o deasupra, ca să iasă un model frumos și uniform. După asta, fierul de călcat, nu prea încins, că arde hârtia, va fi și el o  bună presă, pentru uniformizare, dar și pentru eliminarea apei în surplus. După acest proces, ungem coala cu aracet și o lipim de perete, șmirgheluit în prealabil, dar nu exagerat de fin, ca să avem aderență. Rezultatul e foarte drăguț, dar nu o să vă încarc cu poze acum, decât cu exemplul ăsta:

image

o placă mică, cu model, tot din aceeași hârtie. Pentru hol, oițele sunt perfecte, le poți număra în drum spre pat, când nu ți-e somn, dar trebuie să te culci, totuși. Pentru aspect am folosit inserție de floare, nu e pictat nimic!

Măsurăm pereții apoi, măsurăm și placa de hârtie și astfel vedem de câte plăci avem nevoie. Eu am făcut un calcul și într-un an, reușesc, fără să fac nimic altceva, să pun tapetul ăsta din hârtie manuală pe tot holul. Deși, dacă calculez câți bani dau pe topurile de hârtie, rămân cu siguranță la un tapet clasic, cumpărat (ghici de unde?) pe care pot învăța să îl pun singură.

*Când tavanul îți cade, e clar că îți vine să renovezi în toată casa. Pentru asta ai nevoie de multe carduri, dar și unele de fidelitate și am pomenit mai pe la începutul articolului despre cardul de fidelitate Diego, prin care poți să obții produsele de amenajare interioară cu o reducere consistentă, o metodă prin care firma își fidelizează clienții. Nu trebuie să ai decât peste 18 ani, ai dreptul la un singur card și nu e transmisibil.

Eu nu mă enervez când mi se întâmplă lucruri rele. Mă comport de parcă casa mea ar fi, nu o cutie de chibrituri, ci o casă din sticlă colorată.

image

Culorile schimbă interiorul, dar mai ales cel sufletesc!

Dintre toate pasiunile pe care le-am dobândit în timp, amenajarea interiorului casei mele are prioritate, fiindcă petrec cel mai mult din timpul vieții mele aici. Dacă nu îmi permit ceva, restaurez ce am. Dacă vreau să astup o gaură pe perete, desenez o floare. Nu o să pun poze doveditoare, cei interesați de mine, de scrierile mele, știți deja asta.

M-am lungit destul de mult și așa, dar când te uiți ce cer… eu mă transform în același, de neurnit, zi(d) despre sine. Azi, fără perdele! Poate mâine…

image

00181

Spring SuperBlog 2016, sămânța cu numărul 14, în primăvara lui image

 

 

 

Cum se cade…

In Spring SuperBlog 2016 on Aprilie 4, 2016 at 8:29 PM

EL: (mestecând) Delicioasă fasole la…conservă.
EA: ?…
EL: Și ieri tot așa.
EA: Oprește-te, știu unde vrei să ajungi.
EL: Știi?!…
EA: Da. Când înveți o limbă, mai întâi trebuie să te familiarizezi cu alfabetul ei.
EL: Nici nu mai știu cum am ajuns pe drumul ăsta. Mai ții minte?
EA: De la Salon du Mariage la Saloon du…?
EL: Asta știu! Tu… (precaut) Noi am vrut așa!… Mă refeream la „toujours l’amour”. (scoate un pistol)
EA: (imitând pe cineva, un martor) Spate în spate! Porniți! Începe numărătoarea: unu, doi, trei, patru, cinci, șase, șapte, opt, nouă, zece, unsprezece, poc! (e rănită) Uite cum se cade! (îi arată mai multe feluri în care se poate cădea) Am fost o mireasă cumsecade. Te-am lăsat să mă împuști.
EL: De parcă cumserămâneînpicioare îmi doream eu. Tu ai scris scenariul. Ai vrut să fii victimă!
EA: Cu ochii închiși! Am uitat să zic asta după „porniți”! Să cad, oare, în piscină? Și pianul, îți mai amintești? Pianul…
EL: (ieșind din personaj) Stai! Cine o să cânte la pian?
EA: (ușor iritată) Hai să repetăm fără pianist, bine? Mâine e nunta noastră și tu nu știi încă toate replicile!
EL: Nu vrei să trecem direct la scena în care eu sforăi, te rog! Totul e perfect, nu îți înțeleg grijile!
EA: Nu, nu mi-e somn! Să joci teatru nu e așa de ușor pe cât s-ar crede!
EL: Nu era mai bine să ne filmăm? Învățam replicile în funcție de ce cadre filmam, le puneam invitaților filmul și gata! Dar tu, nuuu, nuuu, nuuu, (imitând-o) eu vreau să fiu o mireasă ca-n teatru, nu ca-n filme! Dar, na, ce așteptări să am de la o actriță? De teatru!
EA: Voi fi o mireasă plastică, nu de plastic! (căzând în melancolie) Singurul film în care am jucat vreodată se numește”Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii”, rolul „D-na Soare”. Dar producătorul executiv a decis ca acele scene cu mine să pice la montaj, pe motiv că nu se încadrau în epocă (epoca ceaușistă). (prinsă de joc, interpretând) Una dintre scene se petrecea într-un laborator de chimie, pe o catedră, doi profesori, eu și un babalâc, făcând sex lângă bustul lui Lenin. Lenin cădea, se spărgea… Văleleu, ați spart comunismul, ce să mai! Într-adevăr, pe vremea aceea sexul era ceva plictisitor, se făcea acasă, în pat. (râde)
EL: Pat? Credeam că nu mai ajungem la asta! Pot să mă așez în pat? Te roog! Promit să nu adorm imediat…
EA: (nu îl ia în seamă, își continuă monologul) Știi cine era producătorul executiv? Dacă îți zic, mori! (alintându-se) E ceva, totuși, să fii scoasă de pe Marele Ecran de însuși Martin Scorsese în persoană.
EL: (nu prea o crede, i-ar zice ce crede, dar îi e prea somn; cască)… A-ha!
EA: Dar de apariția mea în serialul „La Bloc”, Sezonul 9, episodul 4, ți-am zis? Rolul „infirmiera”.Asta da prezență, „vocală”! ProTv reia de vreo 9 ani încoace serialul, de nu are cum să mă rateze nicio generație nouă de proteviști. Datorită lui, a serialului, sunt renumită la bloc, vecinii mei au văzut toate reluările. Și tot datorită serialului, am pagină de actor pe IMDb(The Internet Movie Database). Am pagină și pe Cinemagia. Albă. Ca o rochie de mireasă. Poți să verifici pe Google!
EL: (deloc impresionat, dar propunându-și ca dimineață să caute pe Google) Noroc că o să ne mutăm. Pistolaro, uite ce e, hai să dormim! Sunt impresionat de palmaresul tău artistic. Dar… Dacă te las să îți descarci rafalele, ești în stare să te duci acum la salonul de nuntă și să începi să le verifici bucătăria, iar mâine o să miroși, nu a praf de pușcă, ci a mâncare.
EA: (cedează, înțelegând că nu are motive de îngrijorare) Ai dreptate! Mergem la culcare. (scoate pistolul de ciocolată) Mâinile sus! Ți-ai verificat penele, indianule? (el fuge, ea îl prinde, el mușcă pistolul etc; se giugiulesc)

image

Să-i lăsăm pe acești tinerei să își caute în pene, că acuși vine nunta peste ei, iar noi — eu și voi, cei care ați asistat la această scenă — o să ne retragem încetișor într-un colțișor, ca să vă dumiresc cu privire la cele derulate. Tânăra, care-i trecută un pic de 42 de ani, a ținut morțiș ca nunta cu tânărul ei iubit (mai mic, dar nu contează acest aspect!) să se țină la Salon du Mariage, sala Toujours L’Amour, un salon de nuntă din București.

Ea a vrut o petrecere memorabilă, cu stil. În stilul ei! El, mirele, va fi un indian „piele roșie”, iar ea, mireasa, va fi un șerif. Invitații se vor costuma conform perioadei vestului sălbatic și, înainte să înceapă distracția, vor fi nevoiți să fie martorii scenei de mai sus, un fel de „torturile miresei”, în loc de „dansul mirilor”, deasupra piscinei. Mirele s-a supus dorințelor ei, dar i-a și plăcut ideea, trebuie să recunoaștem. De mic a fost fascinat de filmele western și de saloon-uri. Și are o colecție impresionantă de indieni de plastic. Ea e actriță, și-a dorit ca nunta să fie un spectacol de teatru și așa o să și fie. Invitații vor primi ca mărturii de nuntă, pistoale, cai, indieni, trenulețe, pene, lingouri etc de ciocolată.

Pe când era în pregătiri de nuntă, i-a trecut prin minte să organizeze o bătaie cu sticle, (spărgându-se în cap, obiecte de recuzită, desigur, din zahăr) jefuiri de trenuri, bănci. S-a temperat totuși, slavă Domnului!

Înainte să mă retrag și eu, căci și povestitorul trebuie să adoarmă, vă provoc să vă imaginați într-un comentariu, cum ar arăta nunta voastră (chiar dacă unii ați trecut deja de acest prag și ați ajuns la partea cu conserva de fasole) știind următoarele facilități ale locului, de care ați dispune, în paralel adăugând și eu argumentele care i-au determinat pe cei doi iubăreți să aleagă acest loc:

  1. salon spațios, fără stâlpi (invitați mulți, niciunul nu se va simți figurant, toată lumea vede pe toată lumea)
  2. amenajare în stil neoromantic, cu posibilitatea de a asorta amenajarea la culorile/tematica dorite (motivul principal, tematica nunții nefiind una foarte ortodoxă)
  3. toaletă numai pentru mireasă (un aspect important, tuturor mireselor le place intimitatea, mai ales celor în rochie; costumul de șerif e o rochie, de fapt)
  4. ring de dans (Știți cum se dansa în vestul sălbatic? Mireasa le-a trimis tuturor dvd-uri cu filme western clasice să ia lecții)
  5. posibilitatea de a organiza dansul mirilor la piscină, deasupra apei, cu pian (spațiul va fi folosit, în cazul lor, pentru desfășurarea piesei de teatru)
  6. organizarea cununiei civile și/sau a celei religioase lângă piscină ( ținutele, cea a mirelui și cea a miresei, nu mai spun de cele ale invitaților nu sunt conforme cu canoanele bisericii ortodoxe)
  7. spațiu verde în fața salonului (Fără cai, cheltuieli prea mari! Poate un căluț de lemn…)
  8. piscină, fabuloasă pe timp de noapte și zonă de lounge, disponibile exclusiv pentru participanții la nuntă; lângă piscină este amenajată și o zonă pentru fotografiere ( locul unde, cel mai probabil veți găsi musafirii, furați de peisaj; mireasa nu se fură, are pistol!)
  9. bucătărie proprie (nu e cazul să fac completări aici)
  10. ofertă completă ultra all-inclusive, care-i scapă pe miri de grija altor furnizori (Exact!)
  11. focuri de artificii deasupra piscinei( efectele speciale fac deliciul filmelor, deci…)
  12. jonglerii cu sticle și shakere realizate de barmani, și alte surprize (un înlocuitor bun pentru bătaia cu sticle proiectată de mireasă)
  13. organizarea unui cocktail-bar ultra all-inclusive, cu spectacol de barmani (saloon-ul, nu?)
  14. posibilitate de a pregăti berbecuț la proțap (un moment bun pentru dansul indienilor)
  15. organizarea unei “ciorbe de potroace” clasice sau la piscină, a doua zi după nuntă (cu siguranță un moment binevenit după o nebunie ca a lor)
  16. spațiu de cazare în incinta Săftica Resort (niciun invitat la nuntă nu e de prin părțile locului)
  17. parcare generoasă pentru invitați (caii putere îi lăsăm în parcare)
  18. transport gratuit sau taxi-uri pentru invitați ( pe post de trăsuri, că trebuie să mai și revenim la realitate)

image

Ai prins ideea? Ți s-a aprins becu’? The place to be! Bineînțeles, poți să nu ai nevoie de toate astea și să îți alegi doar câteva dintre facilități. Salon du Marige dispune de încă un salon care păstrează, la scară redusă, amenajarea sălii Toujours L’Amour, cu capacitate mai mică, deci, salonul Ad’or.

Se spune că, dacă cazi într-o zi, mergând pe stradă și te lovești, măritișul îți e pe-aproape. Dacă ai căzut azi și se nimerește să citești articolul meu, sper că ți-am fost de folos, pomenind despre acest loc, unde orice film, oricât de nerealizat ar părea, este posibil. Chiar și o piesă de teatru. Numai să îndrăzniți!

Să te măriți pare ușor, doar că nu e ca și cum ți-ai căuta perechea de ochelari, spre exemplu, pe care o cauți fiindcă știi că îți va servi, găsind-o.

00181

 

Spring SuperBlog 2016, sămânța cu numărul 13 în primăvara lui image

De la X la HyperX

In Spring SuperBlog 2016 on Aprilie 1, 2016 at 8:10 PM

Capitolul 1 — Omertà
Capitolul 2 — Solaria

Apariția acestui roman SF în curs o datorez aceluiași Magazin online, image

Făr’ de probele sale, lansate-n concursul SuperBlog, am certitudinea că nu s-ar fi brodat primele două capitole și nici acesta, work in progress. Sper să mă țină! Această  chimie! Și calculatorul! Iar pe voi, răbdarea de a parcurge și celelalte capitole. Oricum, nu e obligatoriu, capitolul 3 va fi, ca și celelalte două, unul cu o acțiune independentă. Desigur, cu legătură!

Bine, nu neg că am avut și eu un aport, cum ar fi instinctul de a salva aceste rânduri, fiindcă știți, uneori, din prea multă pasiune pentru scris, uit să salvez proiectul (care chiar mi-e drag) la care lucrez și îl scap pe apele Sâmbetei (azi e Vineri).

Dacă mai particip vreo 10 ani la SuperBlog, un viitor care se conturează încă de pe acum, îl și termin. 🙂 Chiar dacă va trebui să fac niște schimbări care țin de IT — și mai puțin de IQ, spre exemplu, fiindcă e greu să scrii sefeistic (nu safeistic!) — (dacă nu te ține hard-ul, na?!), dar și pentru că nu aștept schimbări decât de la mine. 🙂

Acum, acestea fiind zise, lecturare plăcută vouă, cititorilor de almanahe și găsire (sub link-uri) a ceea ce îți dorești, cititorule în gugăl! 

00181

Capitolul 3

Oare sunt într-adevăr pe călcâiele mele? Înaintez sau stau? Avacuum se simțea prins între două timpuri, proprii, din care unul, cel în care tocmai pășise îi trezea un sentiment straniu de spațiu, de deschidere și transferare aproape instantanee, ce îi cuprindea întreg sufletul. De parcă dorințele sale reclădeau într-un alt individ o altă identitate decât cea cu care intrase, trecând de pragul acelei (car)case. De parcă el, un simplu X devenea HyperXDesigur, în astfel de momente, s-ar fi panicat, în mod normal, dar acum, străbătut de noul fior, simțea un soi de funcționare în siguranță simultan cu încă un sentiment, de parcă avea să se zguduie lumea în curând, însă nu era unul de neliniște, ci de rezistență la șoc.

Măcinat de această întunericire întru netimp, văzu singura rază de lună ce străpungea cu unul din colțurile sale o sticluță așezată pe pervazul ferestrei, imediat lângă ușă, pe stânga.

image

Nu-i aparținea! Atunci de ce simțea că-i aparține? Nu o utilizase, în niciun caz. Atunci cum de…? Începu să suspecteze că ceața care îi învăluia demersul și urmele lăsate de el pe nisipul timpului aparțineau acelei încăperi. Resursa de energie, noua putere nu o putea asocia decât unui Para-Univers a cărei viteză n-o puteai contoriza imediat.

Zâmbi. Zâmbi, deoarece îi veni în gând sintagma”secolul vitezei” — gândul îi fugise (și nu putea fi fugărit!) taman în Universul din care fusese transferat aici, în necunoscut — și la ce însemna ea, sintagma, pentru PC-urile acelui timp, îndepărtat acum. Așa se simțea și el, de altfel, tot atunci, în acel trecut, tot un împiedicat în gândire, în viteză de reacție, un încetinit, un mărginit, un restartat din senin (spre nor?) fără să apuce să-și dea măcar un „save file”, chestii care-i coborau punctul de fuziune cu mediul înconjurător la temperaturi de ‘nșpe mii de ori mai mici decât temperatura normală a corpului.

În acele vremuri se identifica cu o siguranță volubilă cu PC-ul său tocmai pentru că îi era singura sursă decentă de existență în acea lume, care devenea din ce în ce mai materială. O lume care avea în cele din urmă să-i absoarbă și soția, pe Solaria, precum și cei doi copii: Ati și Nvidia. Și pe care îi căuta acum în acest puzzle al unei rețele străine de orice intuiție sau fler.

Scoase din buzunar un pachet de gumă, despături o tabletă și începu să o mestece. Știa un singur lucru ca fiind cert, și poate cel mai crucial, că poate efectua schimbul între cele două universuri oricând, activ, în vreme ce pasivitatea cine știe ce ravagii făcea prin textele lumii, nesalvân…du-le.

Nu X…”…….jjjjhghjml..,..,mbvhhhfsuc……jggh……..HyperX!…h….y…p…e…r…X…”

Ce dracu! gândi. Plescăi guma din ce în ce mai tare și o împinse cu vârful limbii în afara gurii, sub formă de balon și suflă în el până simți că i se termină aerul, apoi se auzi o „hurrrjbumșpacjdrim”… o huruială. Și o pocnitură. O diagramă de neînțeles îl agita întru progres, dar să vrei nu înseamnă să și poți pe moment.

Se simțea întrerupt din misiunea sa și nu înțelegea cauza. Unui calculator, dacă îi resimți blocajul atunci când ți-e lumea mai dragă, îi cauți Oferte SSD până la urmă (bineînțeles, nu orice fel de oferte, ci promoții SSD Kingston) după ce ai scrâșnit ce-ai scrâșnit din dinți, până la tocire, după ce pumnii tăi au întâlnit de nenumărate ori carcasa unității de bază, până la învinețire, după ce ți-ai băgat p…u…l…”iuuuhuuuuuu….au…XXX…HyperX……….A-…-” până la…..P…C…(c)ire.

Dar când un om se simte melc, ce să îi faci? Un melc care mestecă gumă. Pesemne că așa se simt melcii, cărând o casă în spate: ca și cum ar vrea să le fie înlocuită inima.

Casa în care se afla, imobilitatea, incomoditatea fizică, precum și una fiziologică, atât de necesară unui om, îl ajută să gândească, totuși, și întinse imediat mâna după sticluță, ridicându-se pe vârfuri, scoase dopul și… și se felicită în gând pentru găselniță. Mai mult o diferență între grade de inteligență, decât o superioritate tehnică, dar nu era decât el pe-acolo, deci de unde să aștepte alte felicitări? Se simțea, însă, urmărit, dar nu se lăsă împotmolit în acest gând.

Conținutul sticluței îi alunecă ușor pe gât, cu aceeași ușurință ca cea a unei căutări pe GOOGLE a unui magazin online, capabil să-ți livreze rapid o componentă lipsă, prin curier — un SSD cu TRIM * compatibil cu sisteme noi de operare, spre exemplu — dar Avacuum simți totul ca pe o simplă restartare, își simți X-ul ca pe-o prelungire a vieții, iar HyperX-ul începu să i se administreze precum un text definitiv, un text hyperclar ca lumina zilei, din cap, până în călcâie, unui cititor obișnuit (cu cititul) și ieși din casă, pe aceeași ușă care-i adusese această nouă componentă, dar care nu mai scârțâi, nici hurui, nici altceva cu zgomot, ci se mișcă în balamalele ei ca unsă. Luna lumina și ea mai tare.

Abia atunci zări indiciul scris pe fereastră, „vezi aici”, aceeași fereastră a casei pe pervazul căreia găsise sticluța, singura, dar al cărei exterior îl ratase încă de la sosire. Chiar și-așa, dacă l-ar fi văzut, n-ar fi priceput imediat că ceea ce trebuia să găsească în acest drum al lui se găsea în interior, nicidecum într-o expunere de suprafață.

Luna, având o nouă strălucire, era calmă, nu mai străpungea nimic, dar cele întâmplate aici, de-acum înainte chiar aveau să zguduie, infinit mai de necuprins, lumea. Numai că, dacă ești dotat cu puterea lui HyperX, nu-ți mai pasă!

00181*Spre funcția TRIM nu voi face o trimitere. Dar e de reținut că un SSD bun ar trebui s-o aibă, ca să nu pierdeți definitiv datele de pe el, prin înlocuire (a datelor mai vechi). Ori, din ce-am citit, pe site-ul Kingstone, toate SSD-urile lor noi o au.

Spring SuperBlog2016, sămânța cu numărul 12 în primăvara lor:

Menajeria mea de sticlă

In Spring SuperBlog 2016 on Martie 30, 2016 at 4:46 PM

Îmi place umbra. Umbra mea. Parcă ar fi limba unui ceas pe care îl ai la purtător de când te naști (și te poți ține pe picioare). Îmi place să mă uit îndelung la ea, fiindcă îmi imaginez că mă pot juca cu timpul, că-l pot trimite înapoi, înainte, fără vreo măsurătoare clară. Ei, în momentele astea mă simt de parcă l-aș fi prins pe Dumnezeu. Fumând! 

Nu știu cum e dumnezeul ăsta al vostru, dar al meu e fumător. 

— E foarte frig, mi-a zis. Nu vă e frig?

Am intuit atunci un adevăr de netăgăduit, dar nu vă pot spune tot ce gândesc acum, fiindcă cine știe în ce culoare mi s-ar decolora cuvintele.

Ia să vedem, nu cumva dumnezeul ăsta al tău e fals? Ia dă-mi-l să-l mușc! și mi-l iau de la „fumoar” și-l mușcă. Oamenii… Au devenit pătrați, precum clădirile în care locuiesc.

Cred, totuși, că multora le place umbra lor, dar oamenii nu mai vorbesc demult despre asta. Asemenea lucruri distrag! 

image

Am închis cartea (mea!) și m-am uitat. Uitătura (mea) se numește pauză de efect. Mă ajută și lumina naturală a domului, precum și linia cerului. Locație eveniment: hotelul Golden Tulip Times, etajul 10, (sub) cupola Skyline Club.

Eveniment? Lansarea cărții a fost, acum sărbătoresc altceva, grandios precum locația, alături de prietenii mei, cei cărora încă le place umbra mea. Și a lor.

Însă, deși sunt prietenii mei, tot își arată cu toții mutrele, fără nicio excepție, de parcă am ieșit pentru a nu știu câta oară fix din ceasurile lor cu pendulă, în locul cucului. V-aș putea povesti câte pătimesc eu în găurica aia strâmtă și pătrată, dacă nu mi s-ar părea că mă descriu cu mult prea însemnată ca să mă pun în locul cucului. Sau poate că de data asta suferă toți post legea antifumat. Zâmbesc.

Toate astea, mutrele, deși se petrec în capul meu, au o bază solidă, în sensul că mintea mi-e dedată la visare, dar picioarele își au demersul lor clar: să mă obișnuiesc cu neajunsul în destin, ca într-un final să îl și ating.

image

Am trecut de nenumărate ori, mergând pe bulevardul Decebal, unul din cele mai frumoase bulevarde ale Bucureștiului, dinspre Moise Nicoară 38 spre Matei Voievod 75-77,  pe lângă impunătorul Golden Tulip Times, menajeria mea de sticlă, așezat (în drumul meu) aproximativ la jumătatea distanței dintre cămin și Univesitatea de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” București și a cărei studentă eram.

Am spus că am trecut, dar ce nu am spus e de câte ori m-am oprit la intrarea în menajeria de sticlă, cu arhitectura-i impunătoareexersând ieșiri de-ale mele, în diferite ipostaze, în diferite momente ale zilei, în diferite identități, în cel mai actoricește mod cu putință, pentru care mi-aș fi dat, negreșit, award-ul golden tulip.

image

Când mă aflu într-un loc de observație bun, în dosul lui, mai exact, întâlnesc chiar ochiul lui Dumnezeu. Drept care, luată pe nepregătite, îi întind repede mâna, să mi-o sărute. El, dumnezeul meu fumător, râde și mi-o evită, apoi îndată și-o pune pe tâmplele lui.

Poate aceste imagini, pe care le etalez ca pe-o rochie de seară sclipitoare, vi se par ca aparținând unui opioman*.  Dar ați crede asta numai dându-vă de gol că nu știți că, toți îndrăgostiții de cuvinte știu că ele, cuvintele, în profunzimea nopții, când licuricii își spun rugăciunile de noapte pe umărul unei lalele închizându-se, se zbat, de fapt,  a zămisli un eu care se cere pe altă stradă, într-un alt afară, îndreptat către ceilalți oameni precum o oglindă încercând să rețină cât mai mult imaginea celui aflat în mers. Puteți să le mai spuneți scriitori. Sau poeți. Ori tâlhari, jefuind suflete de cititor. N-ați nimeri! E altceva la mijloc, aproape inexplicabil.

Apropo de cititori, de cei prezenți, adică. Astăzi, nu sunt singură în demersul ăsta organizatoric al evenimentului meu privat! În primul rând că am parte de ajutorul Claudiei, ochiul SuperBlogului, deși e și ea foarte ocupată cu organizarea Galei ediției de primăvară a competiției — care va avea loc în curând, cel mai probabil în sala Panorama a hotelului, parte a centrului de conferințe, un etaj mai jos, un etaj dedicat, căci mai dispune de încă două săli, Belvedere și Ronda. Și în iarna anului trecut, bifând Gala ediței de toamnă, tot sala mare de conferințe (Panorama) ne-a adăpostit, căci superblogărilor poți să le iei orice (chiar și puncte), numai să nu le iei întâlnirea de Gală.

image

Atunci nu știam că, o lună mai târziu, îmi va ieși de sub tipar(e) propria carte, că se va vinde și nici că sfârșitul lui martie mă va înrăma, în timp, tot aici. Bine, un etaj mai sus! Dar Claudia e aici (cu spatele la unul dintre lifturi) și face ce știe ea mai bine…

image

Simt cum binefăcătorul meu, cel prins la fumat, vrea acum să fie pomenit și mai mult. Poate întru îmbinarea armonioasă a celor de le-am visat cu cele ce-s palpabile și mi-au fost recomandate de celălalt binefăcător, nefumător (Claudia), întru bunul mers al întâlnirii de azi — și aici o să profit de discursurile invitatelor mele de astăzi. Pe care n-o să le redau, ci o să vă las numai să vă delectați cu expresia feței lor pe marginea subiectului cărții mele.

 

Timp în care eu o să profit și o să rememorez celelalte facilități pe care Golden Tulip Times (ni) le-a înlesnit, în afara celor pomenite deja:

•Café Times (bun aproape imediat ce terminăm cu cocktail-urile, ca să-mi trezesc chiar și mie niște adormiri, căci ziua asta e lungă, foarte lungă, dar și ca să revin cu picioarele pe pământ), cafenea situată la parter.

&

• restaurantul Good Old Times (unde, desigur, vom cina), amenajare fără cusur la mezaninul hotelului.

Sunt sigură că nu vom fi extrem de înfometați, pentru că sandwich-urile cafenelei sunt sățioase, gustoase, calde, dar nici nu vreau să ratez acea „hrană pentru suflet”, preparată de mari maeștri în ale bucatelor de odinioară, artizani ai mâncărurilor tradiționale românești, specialitățile lor fiindu-mi cunoscute încă de astă iarnă.

Un eveniment reușit și care să impresioneze auditoriul, chiar fie el format din prieteni vechi sau mai noi, are nevoie, clar, de Claudia, de o locație bună, de serviciile pe care ți le poate oferi acea locație, de discounturi, de un hamal (cine credeți că a cărat cărțile-cadou celor care nu le au încă, căci nu se mai găsesc în nicio librărie?) și de un lift în care să te simți în siguranță. Soluții LA CHEIE, cum s-ar zice, pentru servicii VIP. 

Știu bine asta, deși poate v-am părut întotdeauna o aeriană. Chiar și eu cred asta despre mine atunci când vine vorba de aptitudinile mele organizatorice, fiindcă uneori pare că nu e suficientă calitatea mea de regizor sau actor, mai sunt și alte șmecherii care țin de chestiuni de marketing de calitate și eu nu pot fi atât de strălucitoare în toate. Și nici nu cred că îmi poate cere cineva asta.

La Golden Tulip Times nu ai nevoie decât de zâmbetul tău. Atât!

Dar, dacă totuși ați simțit o umbră de tristețe în glasu-mi e pentru că îmi lipsește nu ceva, ci cineva! Astăzi nu e aici, fiindcă locuiește în Germania. Este vorba despre editorul copertei cărții mele, Daniela H. Dar măcar mă consolează că ne vom întâlni la Gala SuperBlog, în curând, unde voi avea o altă lansare a cărții. Preluarea ei direct de la aeroport făcându-se printr-un serviciu atașat hotelului (prețul e aproximativ 25 de euro, dar unora ne e cunoscut traficul din București). Claudia cunoaște mai în amănunt detaliile. M-am gândit să îi fac chiar eu o surpriză și să cerem un tur al orașului, la recepția hotelului.

Știți, eu atunci când mă uit la o ramă de tablou, îmi închipui cum a arătat cândva copacul. Nu esența lui, ci alura lui, cu umbră cu tot, scăldat în razele solare. Așa se întâmplă și cu mine, când alții mă privesc. De aceea nici nu am scris altceva, decât o carte de companie, caldă, în care mi-am amintit în primul rând mie cum (să) apar în fața lui Dumnezeu, un dumnezeu relaxat, și în care, subiectul nu e altceva decât o lupă. O lupă pe care am plimbat-o pe deasupra miraculosului lumii ăsteia, cu tot cu clădirile ei, unele chiar fabuloase, fiindcă nu se dau rotunde (ele fiind pătrate), ci fiindcă chiar sunt rotunde.

Se întâmplă că duc deseori, atunci când scriu, câte o lalea aurie înspre gură, o lipesc de buze și murmur acolo câteva poeme de neînțeles. Câteodată se deschide destul de mult laleaua asta, dar nu o s-o vedeți că se scutură niciodată.

De când am putut scoate întâiul sunet, în urmă cu 4 decenii, m-am întrebat de ce locuințele noastre sunt pătrate, de ce au colțuri. Azi cred că mi-am răspuns: ca Dumnezeu să se poată ascunde mai bine și să poată fuma nestingherit, iar oamenii să devină din ce în ce mai pătrați, vânându-l!

00181

Spring SuperBlog 2016, sămânța  cu numărul 11 în primăvara lui image

*opioman- consumator de opiu

Precizări:

  1. Fotograf(poze cu oameni) Albert, soțul Claudiei (organizatorul evenimentului meu privat) și manager SwissPlan.biz; celelalte, reflectând dotările hotelului, aparțin site-ului sponsorului acestei probe.
  2. În imagini, acolo unde vedeți și oameni, apar SuperBlogări și Sponsori ai SB.
  3. Cele cinci grații, ale căror expresii sper să le savurați din plin, sunt, în ordine aleatorie, pentru că așa e setarea afișării lor pe blog: Rudia, Ioana, nașa Agu, Alina și câștigătoarea trofeului SB 2015, ediția de Toamnă, Crina și o cititoare fidelă și consecventă a blogului meu.
  4. Daniela H. e și ea tot superblogăriță. Coperta, în care puteți ghici moaca mea la surprins de dumnezeu, chiar a fost editată de ea. Fair play? Exact! Și altele!
  5. Acesta nu este un pamflet, dar poate că are caracterul sau aerul. Mai puțin serviciile hotelului, care sunt reale și pe care le puteți testa chiar voi, lăsând pe cineva mai priceput să vă fie organizator sau chiar personalul hotelului specializat anume să se ocupe de evenimentul, întâlnirea, ocazia voastră. Și nu vă faceți griji, conexiunea wi-fi nu lipsește! Așadar, e totul adevăr(at), chiar dacă nu (toate) s-a(u) întâmplat!
  6. „award golden tulip” e de fapt statueta-trofeu a premiului Emmy
  7. Nu am intrat în camere nici acum! Cheful unui SuperBlogăr ține până dimineața, târziu. Dar le puteți descoperi și singuri cazându-vă sau, de curiozitate acum, accesând link-ul.

Flori albe pentru zile negre

In Spring SuperBlog 2016 on Martie 28, 2016 at 10:18 PM

Eu leșin! Așa, degeaba, nu am un motiv clar și nici nu sunt vreo firavă. O ciudățenie, poate, pentru timpurile astea în care trăiesc, dar nu în general, pentru o femeie, căci dacă căutăm în istoria omenirii le găsim pe destule surate leșinând sau cel puțin prefăcându-se.

Când leșin, realitatea rămâne undeva dincolo de un geam fumuriu. Nu știu niciodată dacă în afara sau înăuntrul meu. Uneori mă trezesc chiar în pielea altcuiva. Păstrez, însă, mintea.

Până să mă adun — de pe jos —, primiți buchetul ăsta. Flori cadou!

image

Buchet elegant: crini imperiali, lisianthus și gypsophila

Simțiți lisianthusul? Dacă treceți de crin, înseamnă că aveți nasul potrivit. Mie îmi place să-i zic floarea lui oh și ah.

— Ah (sau oh, după preferință), doar nu e pentru mine?! o să exclamați voi.

Ei, bine, surpriză, chiar pentru voi e! Nu aveți de făcut decât să-mi inventați un alt nume, o altă biografie. Puteți să și înlocuiți florile, cu unele preferate de voi. Priviți-mă ca pe un curier, de pildă!

Primiți-l, puneți-l în apa voastră și spuneți-mi ce simțiți primindu-l? Buchetul, nu pe curier! Pe el lăsați-l uscat!

image

Să nu-mi spuneți că o să leșinați! Dar, chiar și-așa, am o soluție: o să inventez pe loc o ploicică cuminte să vă gâdile chipul și să vă trezească din leșin în interesul celor ce vor urma a fi spuse.

Acum, că am terminat cu aromoterapia, să trecem și la fapte! Nu înainte să las, multiplicat, buchetul de mai înainte, în așteptare. Pentru cine s-o mai nimeri…

— Cum să uiți asta!? Se întâmplă o dată pe an și nu poți, naibii, să-ți notezi undeva, dacă nu te ține memoria!?

Femeia care tocmai mi-a întrerupt șirul gândurilor ar mai putea zice multe, dar nu o s-o las să devină în fața voastră o torționară domestică. O să mă fac că plouă și derulez momentul până la:

— Știi de ce te iubesc încă, cap sec ce ești?

Nu, nu știu, fiindcă nu e vorba despre mine. Tot ce s-a spus se aude din casa cu fereastra deschisă pe lângă care trec acum, ca din întâmplare. Un glas furios, în dosul căruia nu ai putea să-ți imaginezi altceva decât vreo gospodină în capot de casă, eventual și cu o mătură în mână ori un făcăleț. Săracul soț nu e surprins de vacarmul rafalelor domestice și știe că își merită furtuna din plin: a uitat de aniversarea căsniciei.

— Oh! Ah! parcă vă și aud exclamând.

Afară plouă și înăuntru tot la fel. El are încă proaspăt în memorie rezultatul amneziei de anul trecut, când tot așa, a uitat. Luat cu alte chestii domestice. De atunci nu îi mai plac vazele. Și, din acest motiv, tace, nici măcar nu se apără. Mi-ar fi plăcut să-l văd leșinând, pentru a scoate povestea din banalul ei. Dar nu! Stă acolo demn și așteaptă să treacă starea, cu vântul rece să se ducă…

Plouă și mai tare acum, nu îi mai aud foarte bine, dar eu tot cred că o să iasă pe fereastră la un moment dat. Să se răcorească! El! Ea, în timpul ăsta se va răcori în felul ei: o să măture, o să întindă aluatul pentru tort… Dar i-ar plăcea ca soțul ei să îi dea măcar acum, în ultimul ceas, sentimentul că ar fi vrut s-o dea pe spate aziUn gest, o faptă cât de măruntă, dar care s-o miște. Știu asta, la fel de bine ca și ea.

Ei, și de-aici încolo o să intervin eu și mai mult. O să intru pe poartă (că nu văd nicio atenționare „câine rău”) și o să-i las soțului, ieșit în cele din urmă la fereastră, acest indiciu:

image

Femeile din București nu sunt toate nemiloase. Chiar dacă e ușor defazat momentul, buchetul de flori la domiciliu îl va arunca înapoi în sânul familiei. Sperăm!

— Prea târziu! o să spuneți.

Ba, deloc! Nici nu apucă el bine să comande buchetul de flori online, că eu, povestitorul deghizat în haine de curier sunt deja aici. O florărie online te scutește nu numai de drum, dar îți poate oferi și o scuză că nu ai florile chiar tu, repede.  Bine, în cazul de față avem de-a face cu un bărbat care prinde iute ce are de făcut și la ce îi folosește indiciul.

— Mă iubești pentru că sunt… imprevizibil!? îl auzim acum destul de sigur pe el, răspunzând provocării ei de mai devreme și îndreptându-se spre ușă. Să îmi dea drumul. Ca și cum nu m-ar cunoaște. Ca și cum nu eu l-am scos din rah… (Nu e cazul să spun de unde!) Mai înainte să deschidă gura, s-a închis în baie cu telefonul. Conectat la internet! I-a mers. Și capul, și conexiunea! Timp în care ea l-a crezut la baie și atât.

E timpul să mă arăt și ei, astfel că o așez în pragul casei lor, adusă de uituc cu mâinile lui peste ochii ei, ghidând-o.

— Bună seara, frumoasă doamnă! Serviciul de livrare buchete de crini în București! mă prezint și îi înmânez  pe nevăzute buchetul ales de soț prin opțiunea „fă-ți propriul buchet”(de pe site-ul florăriei), alături de un cadou (tot de pe site) și aici e musai să precizez — profitând de orbirea-i temporară — că au fost la îndemâna lui mai multe (și flori și cadouri)

imagedar soțul nostru, eroul întâmplării de astăzi, a ales lumânări roșii și vin tot așa, roșu! Și flori albe pentru ziua lui aproape neagră. Și ar fi ales și o vază, dar cum și-a amintit că nu e o idee bună, a renunțat. Au una singură și longevivă. De ce s-o momească?! Are dreptate, vazele nu sunt prietenoase în momente  asemănătoare cu acesta, încă în derulare și gata să se spargă în cine știe câte alte finaluri.

Gata, luăm mâinile lui de pe ochii ei și ea se îmbujorează vădit surprinsă citind textul ce însoțește buchetul, fiindcă bărbatul ei, în baie, a avut, în ciuda conflictului sau poate tocmai de aceea, o dispoziție lirică:

Să nu tragi apa după mine,
Deși eu știu că așa-ți vine!

Putem rămâne să-i mai vedem în timp ce râd de consistența textului și se îmbrățișează, dar n-o s-o facem. Înainte să plec, însă, scriu pe o hârtie „Comandă flori!” și o las undeva la vedere. Pentru el, să nu mai uite și, în același timp, pentru voi, pentru oricine! Pentru oricine locuiește în București sau în apropiere. Pentru orice situație și cu orice ocazie.

De aici încolo puteți privi cum mă îndepărtez și rămâne în urma mea, de ascultat, doar ploaia.

Picăturile se fac din ce în ce mai mici, unele se despart, altele se iau de mână, iar eu alunec și cât pe ce să cad într-o băltoacă.

Se întâmplă că eu leșin destul de des. V-am zis de la început. Nu știu motivul. Poate din cauză că mă entuziasmează prea mult intensitatea vieții. Se întâmplă ca în acel moment să mă și doară ceva, ceva ce nu a mai durut pe nimeni niciodată. Atunci, ca să îmi treacă, îmbrac pielea altcuiva și nimeresc în tot felul de locuri. (Și băltoace!) Profit de alunecare și o să mai adaug încă ceva, înainte să dispar definitiv din această situație, care nu-i a mea, dar care ar fi putut fi.

Dăruitul florilor ar trebui să fie un drog. Să-l încerci o dată și să fii pierdut pe vecie. Dar unii bărbați sunt de-a dreptul niște căcăcioși. (Dacă nu suportați cuvântul, leșinați! Câteodată dau cu bâta în baltă, așa, la final, fiindcă nu mă pot abține să spun ce gândesc.) Ca să echilibrez situația, o să spun că sunt și femei la fel de.

Nu sunt cinică, sunt realistă! Sau probabil că am leșinat din nou. Dar, dacă nici acum, în timpurile noastre, când au la îndemână florării online, oamenii nu fac asta, atunci când? Cel care caută iubirea, o s-o găsească. Așa zice povestea. Cel care caută libertate, o va găsi! Și aici tot povestea o zice. Cel care caută flori… n-are decât să nu le caute în capul meu! Am spus deja (de) unde și m-am asigurat că totul e pregătit. În stilul meu, mobil ori (cu) fix.

00181

 

Spring SuperBlog 2016, sămânța cu numărul 10, în primăvara lui image

A nouăsprezecea noapte

In Spring SuperBlog 2016 on Martie 24, 2016 at 5:49 PM

image

Nu știi nicicând cum — Doamne! — ochiul cerului din locul lui pogoară,
ca să-ți arate câte-n lume: un melc, o frunză, o floare etc,
(și, de ce nu?) un… link.
Și-atuncea, muritor, de te găsește taman aprins de patimă
și-n spirit călător, tu vei simți pe dată că-ți dă jar,
ori pinten, aripi, ghes sau alte cele ce îți dau, de obicei, avânt
până spre hăăăt departe și-amator —  dar ce grăbită
și în rime îmi e limba!— alegi cu ochii-nchiși o nestemată:
să pleci în circuit Peru-Ecuador.

Îți spui: În drumul ăsta fi-voi numai selfie. Pardon, voiam a zice suflet!
Să vă poarte, cuvântu-mi fi-va de nepotolit
!
Că, poate scriu o carte!
(Cum c-aș scăpa de limba asta încărcată, nu mă-ncred,
că de curând pe Șecspir* l-am citit!)

Că zis-am și-aste vorbe numai bune de plecare,
spre Orizontului 1(„întâi”!),
adresa (fizică a) CND Turism/Vacanțe Speciale,
mă și pornesc să-mi bucur cerul. Gurii,
copt când este fructul, și nescuturat
el cade-n cale. Dar, stai! Că sar…
din pom — nu peste melc, nici peste frunză, floare! — coaptă
spre al meu țel, scutind un mers pe jos
(m-ar apuca pân’ aș ajunge, oricum, Revelionul).

Cutez să-ți spun acum și-unde-aterizez:
(pe link, normal!) Iar sub, vezi circuite cu avionul.
Căci mersul în online e pasul ăstor vremuri!

Și, de vi s-a deschide poftă de-acest rod,
din capu’ locului, iacă, deznod mărturisire
că e nevoie și de-o îmblânzire-a leului în portofel:
3550 euro. Dar nu te-nspâimânta defel!
De simți că te asediez, cu friguri de te-o lua,
și-ți dă acum cu end,
te orientează numai spre o evadare de week end.

‘Nainte, dară, nu mai divaghez!
De încă șovăiești, și nu știi dacă-ncoace sau încolo s-o pornești
rămâi, dar ține bine taina, merg numai eu
spre aeroportul Jorge Chavez!

Dar ce aud, plec mai încolo, înspre vară?
Așa reiese-n timp ce cercetez:
Program de 19 zile / 18 nopți,
perioada 27.07—15.08 (2016!),
plecări din București.

Ah, da’ nu voi! De-aș face-așa ceva,
cum aș mai spune-acuma ce gândesc?
Ori, ce-alt traseu s-apuc acum
și ce ofertă bună ca aceasta pot să mai găsesc?

O, Doamne al vacanțelor de vis,
Cum o să rabd atâtea zile ca s-ajung în paradis?
‘Au, poate, limba scrisului e cea ce mă trimite în acest exil?
Poate nu-i pregătită, încă, de povești, mărețe Will!**

Ah, Alma Nahe, surghiunită ești și te-ai întors
aci, te nimicește rima! Și tu credeai, naivo,
c-o s-ajungi pe dat’ la Lima, tur ghidat:
Muzeul Aurului
și cartierul Miraflores, străbătut pe jos.
Din Centrul Larcomar priveliștea ce se-ntinde spre Oceanul Pacific,
de negrăit (cândva ieșea din el un pește mic)
și, micule dejun în Arequipa, acum te paște doar risipa
cu care mă îmbii duios, dulceața deznădejdii
și-a ducerii de râpă-n jos!

Ca un soare încercat de furii
sunt încă de nestrămutat! Ascunși mi-s nurii,
neputinței. O, Santa Catalina!
Ajută-mă de pe acum să văd, visând,
(făgăduiesc să merg la mănăstire dacă)
o s-ating cu mâna pe sillar!*** Chachani, Misti, Pichu-Pichu,
vârfuri veșnic împovărate de cleștar,
mă urc pe voi, ca să m-aud, ecou, mai clar
spre Canionul Colca.

Colcăi! Te zbați, trufașă inimă,
Mai dihai decât vaste aripi de Condor din Anzi!
Te tângui? Eu te las! Curenți de aer cald mă trec,
și lame, al-paca, în turme și,
recunosc, niște omenești nevoi!
Ce mă azvârlă-n Lacul Titicaca?
Un gând scârbos, oglindă-n apă,
vai, ce primitivă îmi apar,
de-aceea mă alătur ție, trib Uros!

Eu fac un rămășag cu soarta bună,
că dacă mai ambasadez așa, rămân nebună!
Totuși, cum încă nu prea m-aș căra
din visu’ ăstor nopți de vară****, visător sadea
sap în, o țesătură intermediară,
situri incașe precum Pu-Ka Pukara.
Vă las mistere-n ceață, Machu-Picchu,
zbor și mă apropii de sfârșit, spre Quito.

Cât despre ce n-am zis, mă-mpovărez cu datorie,
să scriu de-acolo, când mă duc, o carte,
pe care-o s-o numesc deloc subtil:
A nouăsprezecea noapte. *****
Deh, rămân în stil,
toată-mprumutată la bătrânul Will!

Că mintea eu mi-am pus, fără de trup, să cuget
și, cum în gând se pleacă mult mai iute, făr’ de buget,
sper că nu v-am supărat
cu pofta ce-am avut de colindat,
cu ochii minții.

Stai, mai vreau ceva și-apoi nu te mai tulbur!

Pun rămășag pe-o floare, pe-o frunză, pe un melc!
Ba nu! Pe toate trei!Și planul meu o spune:
de fruntea ți-e îngândurată
și Templul Soarelui încă nu se arată, nu apune!
Zi-ți doar atât: creieru-i soțul minții mele!

Ambasador azi, eu, Alma Nahe, un trimis și un atașat,
al CND Turism/ Vacanțe speciale, prea plecat,
am făptuit această nebunie, ușor, precum împăturesc
un avion dintr-o hârtie,
să-l las supus suflării voastre, la mezat…vitrină.

image

Hai, te culcă, încă este noapte, stele-s destule cât să fac lumină!

00181

*(o stea), precum și **(două stele) — Referire la Will. Shakespeare, dramaturg

***(trei stele) — sillar: o rocă vulcanică albă din care e construit aproape în întregime orașul colonial Arequipa

****(patru stele) — referire la „Visul unei nopți de vară”(W.S.)

*****(cinci stele) — trimitere la a „A dousprezecea noapte”(W.S.)

Precizări: Fotografiile din colaj sunt preluate de pe vacantaezoterica.blogspot. Prima fotografie e preluată de pe site-ul sponsorului.

00181

image

Cu plecăciune, Alma Nahe, ambasadoru’ lor de rezervă, că au mai mulți.

00181

<> Celor interesați de aceast circuit al cărui „sol” am ales să fiu, le recomand să citească descrierea de pe site-ul oficial a traseului integral.

Spring SuperBlog 2016, sămânța cu numărul 9, în primăvara lui C(e)N(e)D(orim) din Turism

Încărcați-mă!

In Spring SuperBlog 2016 on Martie 22, 2016 at 4:02 PM

00181

Poți tot atât de bine să înfățișezi un fel de întemnițare prin altul, cum poți să înfățișezi orice lucru care există cu adevărat prin ceva care nu există. (Daniel Defoe)

00181

image

Încărcați-mă des! Cu un abur dens și grețos de vară. Cu prietenii voștri placizi sau distrați, cu plictiseala lor atunci când mă transformați într-o sală de așteptare.  Cu sâmbetele și duminicile voastre cu remorci. Cu drumețiile voastre tânjind după verdeață, poieni însorite, brize marine, aer curat de munte, zăpezile de altădată.

Încărcați-mă cu bagajele voastre până la gunoaiele pe care lăsați cu lunile să putrezească în buzunarele mele! Încărcați-mă cu petele voastre, cu noroiul vostru, cu fumul vostru de țigară, cu gazele intestinelor voastre, cu duhori! Încărcați-mă cu amintirile voastre din călătorii! Încărcați-mi kilometrajul!  Încărcați-mă cu scâncetele copiilor voștri, cu firimiturile napolitanelor, biscuiților, pufuleților lor. Cu șervețele lor cu muci, cu scutecele lor schimbate în mers.

Încărcați-mă cu frecvențele voastre, cu programele voastre de radio preferate, cu reclamele lor proaste, cu simfonia fundulețelor, cu muzica lor comercială, cu CD-urile voastre cu manele, cu sonorul dat la maxim și cu vocile voastre fredonându-le, de nu îmi mai aud nici motorul! Cu emisiile voastre, cu noxe!

Încărcați-mă cu partidele voastre (și de sex!), cu steagurile, cu pomenile electorale, cu aspirațiile voastre, cu șpăgile voastre, cu fundurile voastre care parcă au fost făcute să nu se mai ridice niciodată din fotoliile pe care le ocupați în diverse funcții, cu Statul vostru, cu buletinele voastre de vot măsluite, cu sudoarea voastră!

Cunosc drumurile voastre proaste, gropile voastre comune, ofurile voastre până la cea mai mică durere de cap când vă plângeți de curent, de căldură, de geamuri deschise, de odorizante auto cu arome prea grele.

Cunosc perioadele voastre de tranziție, de tranzit, de vacanță, de zbor, de căldură, de frig! Cunosc zâmbetele, râsetele, chiotele voastre de bucurie! Vă cunosc soțiile, familia, suportul. Și cel financiar!

Suport orice, numai nu-mi luați aerul! Suport orice, numai luați acum o pauză, scoateți-mi cheile din contact, țineți-vă respirația cât puteți și notați-vă câteva cuvinte-cheie:  r134a, reîncărcare freon, igienizare aer condiționat auto, scoatere mirosuri, curățare miros. (vezi www. freon-auto.com!)

image

Așadar, încărcați-mă cu ce vreți — nu uitați să mă încărcați cu freon auto, că de-asta suport orice! — numai nu mă mai încărcați și cu cuvintele voastre, că încep și eu, mașina voastră dragă, să vorbesc!

image

 

Numai resimțind aceste câteva apucături omenești pe care le-am surprins ca într-o plimbare obișnuită, să nu te miri dacă o mașină (a ta, a altora!) o să înceapă să-ți vorbească într-o bună zi, când sensibilitatea ei ar putea să scape de sub control, pradă unor emoții de care n-ai fi crezut-o în stare. Dar de ce să riști? Dă-i aerul cerut, dă-ți ție sentimentul că încă mai respiri în lumea asta aflată între mizerie și un soare atât de incandescent.

Cum să-ți închipui o lume fără muște, fără fluturi, fără croncănit de ciori, fără porumbei, fără arbori, parcuri, grădini, munți, văi etc?  Lumea ar deveni loc neutru cum s-ar zice, în care n-ai putea nicicând viețui. Așa e și interiorul unei mașini, o lume minusculă, o comparație forțată poate, dar cu nimic neadevărată.

În toate astea, și nu numai în d’ale mașinii,  trebuie sau ar trebui să primeze calitatea aerului!

image

00181

Spring SuperBlog2016, sămânța cu numărul 8  în primăvara lui image