alma nahe

Posts Tagged ‘fu(l)g de vis’

Destroieniri

In Cartea în care se tace on Decembrie 4, 2013 at 6:07 PM

Sunt posedată şi vrăjită de un fenomen. Nu, nu! Nu fantomatic, imediat vă lămuresc. Uneori rostesc cuvintele cu trudă în faţa unui anumit tip de, hai să-i zicem personaj, care mă inhibă – deşi aici, pe blog, îs înşir’te mărgărite, uşurez autostrada cuvintelor, o destroienesc din timp şi e netedă ca-n palmă – şi-atunci, acestui personaj îi dăruiesc, mai degrabă, un cadou ca acesta

şi mă baricadez în spatele strălucirii unui zâmbet. În acel moment îmi imaginez că am o mască de cristale, că lumina pică bine pe faţa mea şi radiez, şi mă simt ca aparţinând unui alt univers, cu alte metehne, alte legi, cu alte ceaiuri, altă muzică, alte dulcegării.

Însă acest personaj e cât se poate de real, trăieşte în acest univers comun, şi deşi i-ar plăcea să-şi înţeleagă interiorul mult mai mult decât printr-un joc al istorioarelor, ce-au fost săpate ori scrijelite în suflet din chimii greu de pătruns – dar până la urmă alcătuiri sublime, care adunate, se constituie în chiar (istoria scrisului, da)  – , îşi ia, de fapt, poveştile, din forma norilor( plastilină pufoasă) şi din apele lor, şi care îl ajută să crească în sine unele seminţe, iar pe altele netrebuincioase să le înece. Şi asta se întâmplă numai când nu şi le ia din nisipul verii sau din verdele prăzuliu al primăverii.

Însă darurile de poveste (ce pufoşenie!) şi le ia din zăpada cea căzută oriunde, pe acoperişuri, pe crengi, pe pisici negre etc, şi asta mai ales din zăpada lui Poseidon, Undreaua românească sau Decembrie, cum îi zicem noi, roman(t)ici.

N-are un cufăr în care şi-a închis visele, o parte stau aerisite pe ici, pe colo, iar altele sunt închise ermetic în chiar cufărul care sunt Eu.

Dacă n-aţi ghicit despre ce personaj era vorba până aici, ei bine, acum e clar, sper, Eu sunt: Alma Nahe de poveste. Singurul personaj în faţa căruia mă inhib sunt eu, doamnelor şi domnilor!

Dar nu, n-am atacuri de panică, staţi liniştiţi, eu am atacuri de patimă! Acestora le vin de hac făcându-mi cadouri mie însămi, simplu, fără solemnitate şi fără bas adânc vibrant, dar cu fior întru veneraţie.

Ziceam că aş fi un cufăr, mai sus?  Ei…uneori pot fi confundată uşor cu un pahar „tulipe”, fiindcă dacă mă atingi scot un clinchet şi pot fi muzicală, dar, mai ales, mă pot sparge, dacă mă scapi din mână. Dar cu suportul potrivit, plus încălzitorul necesar….mireas(m)ă specială ce mi-s, mamă-mamă! 🙂

Şi mai e ceva…acum, că am înghiţit şi-o tărie, am păstrat câteva cuvinte care mă apropie de partea cea mai delicată, dar şi una plină de taină, ceva ce trimite cu gândul la delicateţea şi graţia unei petale de floare, în nuanţe de alb, galben şi auriu închis, suprafaţă concepută în valuri ample, precum iubirea, o speculaţie poate pur filosofică ori, de fapt, un apropo ademenitor unui anumit teren de joacă şi zbenguială.

(vezi oferta pe Borealy.ro)

Nu că aş fi o clasică, da’ femeie tot îs şi mi-a plăcut mai ales forma, care deşi pare o ciupercă, poate fi şi-o păpădie. Şi cum sunt sub semnul ei, al păpădiei, în tărâmul meu de vis, iată şi legătura…Nu o constrângere, ci o legătură referitoare la rădăcini şi care e mai mult un simbol al prieteniei păpădiei cu…văzduhul.

Nu ştiu, numiţi-o  incapacitate de înfrânare, căci oricum, tot ce scriu pe-aici e într-o zonă mai mult a meditaţiei, decât a concretului urban sau un mic amănunt, un stimulator de gânduri noi în armonie, deşi eu rămân tot o oaie încăpăţânată, dar cu acel rol catalizator al unei noi ferestruici, prin care vă invit să priviţi, deschisă unor noi privelişti în galben, un gălbenuş solar într-un anotimp al răcelii albe, un imperiu al razelor de soare, părtaşi la o muzică nepământeană, semne runice, în sferele acestui suflet care sunt.

Bucuraţi-vă de ceea ce aveţi, aşa cum şi eu am de gând să continui, cum am făcut-o dintotdeauna, indiferent cât de scump m-a costat drumul întru limpezire! Şi, ce-i mai important, dăruiţi-vă cadouri singuri, din când în când…oricare ar fi ele.

00181 O Campanie Borealy Gifts, de Crăciun.

Anunțuri

Astronautul din tălpi

In arena luptelor sterile on Decembrie 3, 2013 at 5:41 AM

Ai ajuns în faţa unei case,
te-a purtat iubirea, acest astronaut din tălpi,
dar pe rând şi alte sentimente înrudite, cosmice
ori cine ştie din ce bucată de Absolut rupte,
da’ nu vrei să strigi prea tare,
că s-ar deranja păpădiile.
Nu ştii de-i casa locuită aşa cum crezi tu
sau ce pitici şi-au mai făcut sălaş, pe lângă ce ştiai,
în ea.
Dar ai învăţat să asculţi,
ştii semnele punctelor cardinale: foc, lemn, metal, apă.
Ştii că ceva e.
Şi laşi să se prefacă ce-i în interiorul casei într-un prim zgomot.
O să fac! Nu mă prefac! O să fac!
Dar el e imperceptibil.
Numai că păpădiile simt ceea ce omul nu poate simţi,
şi-atunci îşi aruncă câte un fulg.
Ninge cu fulgi de păpădie şi ăsta e semnul de viaţă.
Te bucuri că ai rămas la poartă, sigur că te bucuri!
Nici nu te mai interesează dacă e anotimpul potrivit
şi nici găurile negre.
Te sunt! Mă sunt şi singur! Dar, dacă vrei, suntă-mă tu când poţi!
se poate auzi dacă ştii limba lor,
un fel de viscol al păpădiilor.
În real, dacă ai pierdut ceva, îl mai poţi căuta în vis.
Dar dacă pierzi acel ceva în vis?
Îl mai cauţi înapoi, în real?
Iată, două naturi ale …vieţii, să zicem.
Pe care s-o iubesc mai mult?