Mira era singură. Singura dată când fusese cu cineva, s-a balonat. Bine, așa a crezut ea! De fapt, rămăsese însărcinată. Și-a zis „mai bine îl las”. Nu și-a dat seama prea bine la ce se referea cu exactitate, fiindcă, oricum, gândul ei se potrivea mai multor situații din viața ei.
A lăsat mai întâi copilul. Să se nască! Pe urmă și-a lăsat casa, bărbatul, cărțile și un joc cu micul ponei. În ordinea asta, cred, dar nu e foarte importantă ordinea atunci când urmează să îți organizezi o dezordine viitoare a orice. Mai ales a vieții tale.
Jocul l-a uitat, că s-a grăbit. Cărțile le citise pe toate câte fuseră. Pe bărbatul său l-a lăsat că nu prea o lăsa. Singură! Dacă lucra în schimbul de noapte, ziua stătea la ea la lucru. O păzea! Noaptea, când el ar fi trebuit să păzească locul de unde era plătit, fugea s-o păzească tot pe ea. Acuma, na, și-a zis Mira, mai pe la început, când n-o deranja, „paza bună trece primejdia rea”.
Numai că primejdia nu trecea. Venea, încet-încet, chiar de la paznic. Așa că, într-o noapte, a fugit, pe furiș, pe fereastră. A plecat ca într-un joc. Un joc cu super mario! Și așa a mers mai departe.
De parcă ar fi furat un copac și
încă ar fugări-o un cârd de păsări, pe jos,
uitând să mai zboare.
De parcă ar fi furat un nor și,
în sete, pământul și-ar căsca încă toate gurile.
De parcă ar fi furat o piatră și
încă ar fugări-o elfii care-și făcuseră casă din ea.
De parcă neutri n-am putea rămâne…
A divorțat greu de paznic, că nu era în toate mințile. Nu ea! El! Sub semnătura părinților lui, cu care a avut mult de furcă.
Dar ăsta era un fragment din trecutul ei, pe care-l poetizase la maxim, așa cum făcea de obicei. Acum sosise altul. Prin wi fi.
Ieși pe fereastră și se strâmbă a lehamite. Ploua. Se uită la ceas. Mai avea timp, dar îi era poftă de biscuiți, așa că își trase hanoracul negru peste sutien, își puse gluga pe cap, își puse și o pereche de blugi și ieși, grăbindu-se, căci se apropia ora închiderii magazinului. Nu înainte de a-și privi fiica, de-acum adolescentă, cum doarme.
Își cumpără o sacoșă de biscuiți de la magazinul de cartier și, ca să-i protejeze de umezeală, băgă sacoșa pe sub hanorac. Se uită din nou la ceas și se gândi că ar fi mai bine să meargă direct la întâlnire, căci n-ar fi trebuit să-l aștepte pe individ decât vreo jumătate de oră. Dar ar fi avut timp să se bucure de biscuiții aceia delicioși și, cu puțin noroc să se mai usuce în vreo scară de bloc. Oricum nu avea s-o placă nici ăsta, ca și ceilalți de dinaintea lui.
Așa că, la ce bun să se mai gătească?!
Mario i-a scris într-o noapte, pe feisbuc, „vrei să ne vedem” și ea i-ar fi răspuns „Da, cred că eu vreau! Din lipsă de… punctuație!” , dar s-a abținut, a scris „da”, fără majuscule și asta a fost tot. Nu l-a întrebat nimic altceva — nici măcar de ce voia s-o întâlnească la o oră atât de târzie —, fiindcă i s-a părut că îi e predestinat. Cu tot cu numele lui!
Când el a ajuns, ea mâncase destui biscuiți, dar tot nu se săturase. Nu s-a dat imediat jos din mașină. A privit-o un timp amuzat, cum ronțăia biscuite după biscuite, descheindu-se la hanorac pentru fiecare biscuite în parte, stând cu ochii pe ceas.
Nu pentru că i se vedea sutienul! Nici nu putea fi vorba de sexualitate!
Se uita amuzat la ființa aceea fragilă, udă leoarcă, fără adaosul acela de falsitate specific, mai întotdeauna, primei întâlniri și coborî din mașină. Ea, zărindu-l, înfulecă restul de biscuite, calculând distanța la care se afla el și viteza de ronțăit, ca să aibă timp să înghită.
Când ajunse lângă ea, o descheie dintr-un foc la hanorac în timp ce-o țintuia cu privirea. Ea începu să tremure. El desfăcu punga și luă un biscuite, apoi, trăgându-i fermoarul la loc, o luă de mână, zise, mușcând cu poftă din biscuite, „z’mulțumesc” și, izbucnind amândoi în râs, o porniră, cu pași mărunți, pe un drum, pierzându-li-se urma prin neobosita ploaie.
Alma Nahe(r) 