alma nahe

Posts Tagged ‘Sponsorizat’

Z’mulțumesc

In cinema fabulat on Septembrie 1, 2015 at 6:54 AM

Mira era singură. Singura dată când fusese cu cineva, s-a balonat. Bine, așa a crezut ea! De fapt, rămăsese însărcinată. Și-a zis „mai bine îl las”. Nu și-a dat seama prea bine la ce se referea cu exactitate, fiindcă, oricum, gândul ei se potrivea mai multor situații din viața ei.

A lăsat mai întâi copilul. Să se nască! Pe urmă și-a lăsat casa, bărbatul, cărțile și un joc cu micul ponei. În ordinea asta, cred, dar nu e foarte importantă ordinea atunci când urmează să îți organizezi o dezordine viitoare a orice. Mai ales a vieții tale.

Jocul l-a uitat, că s-a grăbit. Cărțile le citise pe toate câte fuseră. Pe bărbatul său l-a lăsat că nu prea o lăsa. Singură! Dacă lucra în schimbul de noapte, ziua stătea la ea la lucru. O păzea! Noaptea, când el ar fi trebuit să păzească locul de unde era plătit, fugea s-o păzească tot pe ea. Acuma, na, și-a zis Mira, mai pe la început, când n-o deranja, „paza bună trece primejdia rea”.

Numai că primejdia nu trecea. Venea, încet-încet, chiar de la paznic. Așa că, într-o noapte, a fugit, pe furiș, pe fereastră. A plecat ca într-un joc. Un joc cu super mario! Și așa a mers mai departe.

De parcă ar fi furat un copac și
încă ar fugări-o un cârd de păsări, pe jos,
uitând să mai zboare.
De parcă ar fi furat un nor și,
în sete, pământul și-ar căsca încă toate gurile.
De parcă ar fi furat o piatră și
încă ar fugări-o elfii care-și făcuseră casă din ea.
De parcă neutri n-am putea rămâne…

A divorțat greu de paznic, că nu era în toate mințile. Nu ea! El! Sub semnătura părinților lui, cu care a avut mult de furcă.

Dar ăsta era un fragment din trecutul ei, pe care-l poetizase la maxim, așa cum făcea de obicei. Acum sosise altul. Prin wi fi.

Ieși pe fereastră și se strâmbă a lehamite. Ploua. Se uită la ceas. Mai avea timp, dar îi era poftă de biscuiți, așa că își trase hanoracul negru peste sutien, își puse gluga pe cap, își puse și o pereche de blugi și ieși, grăbindu-se, căci se apropia ora închiderii magazinului. Nu înainte de a-și privi fiica, de-acum adolescentă, cum doarme.

Își cumpără o sacoșă de biscuiți de la magazinul de cartier și, ca să-i protejeze de umezeală, băgă sacoșa pe sub hanorac. Se uită din nou la ceas și se gândi că ar fi mai bine să meargă direct la întâlnire, căci n-ar fi trebuit să-l aștepte pe individ decât vreo jumătate de oră. Dar ar fi avut timp să se bucure de biscuiții aceia delicioși și, cu puțin noroc să se mai usuce în vreo scară de bloc. Oricum nu avea s-o placă nici ăsta, ca și ceilalți de dinaintea lui.
Așa că, la ce bun să se mai gătească?!

Mario i-a scris într-o noapte, pe feisbuc, „vrei să ne vedem” și ea i-ar fi răspuns „Da, cred că eu vreau! Din lipsă de… punctuație!” , dar s-a abținut, a scris „da”, fără majuscule și asta a fost tot. Nu l-a întrebat nimic altceva — nici măcar de ce voia s-o întâlnească la o oră atât de târzie —, fiindcă i s-a părut că îi e predestinat. Cu tot cu numele lui!

Când el a ajuns, ea mâncase destui biscuiți, dar tot nu se săturase. Nu s-a dat imediat jos din mașină. A privit-o un timp amuzat, cum ronțăia biscuite după biscuite, descheindu-se la hanorac pentru fiecare biscuite în parte, stând cu ochii pe ceas.

Nu pentru că i se vedea sutienul! Nici nu putea fi vorba de sexualitate!

Se uita amuzat la ființa aceea fragilă, udă leoarcă, fără adaosul acela de falsitate specific, mai întotdeauna, primei întâlniri și coborî din mașină. Ea, zărindu-l, înfulecă restul de biscuite, calculând distanța la care se afla el și viteza de ronțăit, ca să aibă timp să înghită.

Când ajunse lângă ea, o descheie dintr-un foc la hanorac în timp ce-o țintuia cu privirea. Ea începu să tremure. El desfăcu punga și luă un biscuite, apoi, trăgându-i fermoarul la loc, o luă de mână, zise, mușcând cu poftă din biscuite, „z’mulțumesc” și, izbucnind amândoi în râs, o porniră, cu pași mărunți, pe un drum, pierzându-li-se urma prin neobosita ploaie.

Anunțuri

Polistiren și jos, și sus

In cinema fabulat on Martie 12, 2015 at 3:25 PM

Da’ ce nu făcu, ca să-și păstreze căldura!
A pus termopane, acoperi gaura,
c-avea pierderi consistente
și, din anumite considerente
a încălzit și casa scării,
era un curent, de-ți îngheța(uuu)…
urcătorii.
Apoi s-a gândit la polistiren
ca la o ninsoare.
Brr, o luă iar cu frig
și-și orientă gândul spre soare.

Gândul, deh, nu un pitic,
un tren
cu aburi
și așa își aminti de praguri,
le mai ridică — se micșorase ușa.
Am uitat să vă spun,
pe ea o cheamă Catiușa.

Apoi convocă ședință pe casa scării
în privința anvelopării,
că acum era cald și ea spera
să o susțină vecinii — la patru locuia,
polistiren și sus, și jos,
le-a zis ea, repede, ton ambițios.

Aveau nevoie de ceferticat,
certificat pentru viitor,
certificat energetic
în cazul în care s-ar fi mutat.
Și mai voia și să treacă de la clasa D,
la clasa A.

Aoleuuu, câte de spus avea!
Toate se terminau în „ez”:
informez, izolez, avizez,
cedez!

Era atât de simplu, clasa A, consum puțin,
clasa D, uriaș!
Vecinii se uitau la ea ca la un chiriaș,
că hârrr,
că mârrr,
că nu e ușor deloc,
că nu-și permit nici măcar o centrală pe loc
(centrală termică, adică),
dar Catiușa încă spera
să îi convingă a se muta
cu toții, într-un loc mai bun,
așa că le zise, răsunet de tun:
Hai să dăm blocul,
cu totul!
Îl vindem și ne-ncercăm norocu’
pe pământ.

În jur se făcu liniște,
de mormânt.
Oamenii se uitau la Catiușa
ca la un sfânt
și dacă le făceai o termografie
ai fi văzut pe unde pierdeau căldura.

Ura! au strigat vecinii în cor.
C-acum vedeau albastru,

și nu e ușor
să vezi albastru!
E uneori un dezastru.
Iar ei mai aveau de lucru…

Ei, și de azi înainte Catiușa munci!
Munci cu vecinii și îi struni.
Îi puse să schimbe becu’
cu unu’ eco,
să izoleze podu’,
de nu mai aveau aer,
povestea mai departe s-o spun e un caier…

Toate-acuma sunt cuprinse
De lungi fire ce lucesc.
Unele s-adună-n caier,
Altele, pierdute-n aer,
Tainic, lin, călătoresc.
(Alecsandri)
Nu știu cum s-a infiltrat,
acest poet.
Pare-se că ceva pierderi tot vor fi,
cri, cri, cri, toamnă gri…

Și, în sfârșit,
după ce-au terminat de astupat
(le-a luat ceva!),
au sunat.
Să-și ia certificat(energetic, ieftin)
pentru albastru,
albastru rimează și el cu cadastru,

da’ nu mă întind.

Cum au reușit,
cu ce venit?
Nu mai spune povestea,
s-a-potolit undeva pe la fonduri
(europene),
deși poate că era mai bine să scriu „împotmolit”,
că vecinii au vrut să declare un venit mic,
da’ Catiușa i-a chibzuit
și în fiecare lună s-au reabilitat
din ușă în ușă,
din regat în regat,
pe mâna lor!
Și așa au crescut prețul blocului lor,
dar acum le era mai scump
și vorbeau de dor,
că le-o fi.

Catiușa zâmbi! Și le oferi un contract.
Bravo ei, ce act!
Nu ați înțeles, normal!
Catiușa avea un soț excepțional
și era…domnul primar.

El cumpără blocul cu”prima casă”,
(la prețul corect,
nu intrăm în conflict!).
Pe vecini îi mută în suburbie,
pe o câmpie,
adică unde și-au dorit.
Și acolo au trăit.

În povestea asta nu contează cine a vândut,
cine-a cumpărat,
ci faptul că e obligatoriu acest ceferticat,
chiar și pentru o-nchiriere.
Hai, că v-am zis destule,
LA REVEDERE!00181

Despre căzutul bine la pat

In rapid! personal şi accelerat... on Februarie 4, 2015 at 8:18 PM

Nu! N-am căzut eu la pat. Nimănui! Nici măcar mie!
image
N-aș fi revenit nici plătită —, dar pe urmă m-am gândit că mai bine revin plătită, decât deloc —, căci nu numai că n-am timp, chef, ce să mai spun, cui să mai spun, dar nici nu se întâmplă nimic.
Ca dovadă, iată cum și cât am ars-o eu de poetic în Ianuarie.

De ger

Mi s-a rupt ciorapul de parcă
am călcat pe cuie,
nu știu de unde vin,
nimic nu e bătut în cuie.
Unde să mă mai duc
cu ciorapul rupt?
De ger
Deger,
De ger
să m-ascund.
Calc podeaua foarte-ușor
să nu-mi rup ciorapul celuilalt picior.

După câteva zile am rămas la:

Mi-am rupt ciorapul în călcâie
de parcă am călcat în cuie,
Cuie, cuie,
Cui’e rece acum fără ciorap?

Acțiune?! Oho-ho-ho! Multă!

Și dacă înlocuiam ciorapu‘ cu o lenjerie, ieșeam bine. Și în aia scurtă, dar și în aia lungă, renunțând, desigur, la călcâie și găseam eu ceva să rimeze cu cuie. Ei, și aici vă las cu libera voastră imaginație. Înlocuiți singuri!

Apoi, am răcit. Am luat o singură pastilă, un antibiotic, și am făcut-o comandant. Pe la jumătatea lui Ianuarie. Și, cum mi-a mai rămas o jumătate, am răcit-o și p-aia. De pomană!

Întotdeauna găsim o cale mai bună!
Și drumul sună.
Și, gata…sfârșit de Ianuarie. Despre căzutul în foi, cam asta! Nu am cu ce să mă înfoi, se vede! Se vede!

Oooo, dar începutul lui Februarie m-a prins(în pat!)cu asta:
Te voi fi, cine ştie ce,
când voi şti
să fiu chiar tu…

Și aici s-a rupt filmul. Dacă era vreun film, că nu prea cred. Îs ca patu’ fără lenjerie?!
Îs!
Ca lenjeria fără imprimeu?!
Ca promoția fără una gratis cu una plătită?!
Îs!

Na, Alma Nahe, scoală-te în lumea scrisului cu ceva, dacă-ți dă mâna!
Mâna dă, ar da, săraca! Da’ nu dă mintea mea și nici lumea viselor nimic.

Da’ uite că (îmi) dă, totuși, cineva ceva:
Vrei să scrii despre lenjerii de pat?
Am vrut!
Câte nu poți scrie despre lenjerii?!…da…păi…
Da!
Am vrut!

Dar…gândurile zboară asemeni petalelor de trandafir în întuneric. Nu le vede nimeni!

Și nici promoțiile nu le vede nimeni, dacă nu se găsește cineva să le scoată-n calea omului, pe Autostrada Portofelului ori pe Cărăruia Buzunarului.

Așadar, am revenit numai cât să (?) spun că dacă patul tău n-are o lenjerie și vrea una, cumperi și primești două. Cad bine la pat! Și, un pandativ, în formă de inimă, aur de 14 K. Dacă ai noroc, sunt 3 de toate, unul poate fi al tău. Cumperi în perioada 1-12 Februarie(inclusiv, până la ora 23.59.59) o lenjerie și pe 13 Februarie, la ora 10.00 A.M. sorții hotărăsc dacă ai și o inimă de aur. Asta o să afli până în ora 13.00 A.M. Te sună ei! Și, în sfârșit, pe 14 te sună curieru’, îl rogi să urce, îi arăți lenjeriile…sau nu-i arăți nimic! Și inima e a ta!

O promoție lenjeriipat-outlet.ro de Valentine’s Day.

A, și încă ceva. E vreo promoție la cuvinte, știți vreuna? Dacă, cu ocazia lu’ Valentin ăsta, apare ceva, să mă anunțați și pe mine, cumpăr unul și poate oi primi două! Că inimă de aur am!

Jocuri

In dicţionar de mişcare on Decembrie 3, 2014 at 2:54 AM

image

hai să nu mai încercăm apele hai
de mâine să învățăm să acostăm
să ne dăruim câte un uscat pentru fiecare
fir de nisip care-a curs prin clepsidră în van hai
să nu mai fim cum bate vântul hai
de mâine să învățăm să zburăm și ca și cum am fi
jocuri cu avioane de hârtie pentru copii
să ne împăturim unul pe altul ca și cum am reușit
să ne pliem de-acum pe dorințele noastre hai
să nu mai forțăm cuvintele să-și caute poziția
în sistemul lor rudimentar de pârghie
când între noi și ele sufletul trebuie să stea ascuns
pe fiecare filă pe care am desenat catapulte
cu prăpăstii prăbușiri în somn
și fântâni în care ne-am adăpat setea în trecere hai
să ne scoatem din cutie fără arc și să ne tipărim
în altă parte nu suntem pilitură de soare
nici magnet de lună hai
să nu ne mai trecem unul altuia prin gând
ca și cum am fi o ciornă
hai să ne trecem pe curat toată osteneala
toate ferestrele care nu s-au deschis
toate florile pe care nu le-am udat
toate scările pe care le-am urcat
hai să încetinim un cântec hai
să nu mai fim licurici
să nu mai trecem întunericul în registrul pasiv
diminețile știm deja că dacă rupi din ceva-ul ăsta
invizibil o faci numai și numai fiindcă nu știi cât (mai) e
și nici până unde se (va) întinde
și nu s-ar cunoaște că se împuținează
hai să nu ne mai trecem prin mâine la infinit hai
să fim mai azi
hai să ne închipuim că nu ne mai privește
prin obiectivul lui decât Dumnezeu
deghizat într-un urs panda