Intrarea în Melk(II)

Fiindcă e prima zi de Paşti, aici, în amintire, sar peste oraş şi mă sui direct în cerul lui: Abaţia Melk.

La intrare stă scris „ABSIT GLORIARI NISI INCRUCE” (Gloria este găsită numai prin cruce) şi, mărturisesc că, scriind acum, am zis în gând, în loc de „găsită”, „greşită”. Nu comentez mai mult de atât, uneori gândul e mai puternic decât orice poruncă divină.

Dacă vă imaginaţi că este un loc liniştit, căci aşa grăiesc pozele mele, ei bine, ele mint. Eu am ajuns destul de dimineaţă, când turiştii cel mai probabil că îşi luau încă micul dejun, de aceea nu apare nimeni în fotografii. Asta nu înseamnă că nu erau chiar şi la acea oră a dimineţii destui, am văzut în parcare vreo 5-6 autocare, doar că eu căutam cu răbdare unghiurile pustii, care să-mi amintească numai şi numai de mine.

Totuşi, n-am putut să mă abţin să nu surprind instantaneul ăsta:

În cadrul abaţiei e şi o şcoală, unde merg elevii de gimnaziu din Melk, dar fiind sărbătoare nici ei nu apar în peisaj, altminteri prezenţi în memoria oricărui vizitator.

Ca să văd tot ar fi trebuit să stau până la ora 17.00, când se închideau uşile. Nu am stat! Nu mi-am luat bilet, care costa 10 euro, dar nici nu m-a oprit nimeni să mă întrebe dacă am. Am lăsat, totuşi, mai mult de 10 euro pe suveniruri: un breloc şi doi cercei.

Nu am vizitat grădinile,  muzeul, nici biblioteca, dar am zăbovit vreo 2-3 ore prin curtea interioară şi am intrat la slujba de Paşti, în biserică, dar am stat în zona destinată turiştilor, care era despărţită de geamuri din sticlă de restul bisericii şi puteai privi doar un sfert din opulenţa ei. Chiar şi-aşa, era destul de copleşitor pentru mine să văd atâta aur decorând betoane, fiindcă nu m-am putut dezice de gândul care(-mi) numără necontenit sărăcia, în general.

Cum era slujbă, nu am avut voie să fotografiez şi nici să filmez, aşa că, intuind asta, înainte să împing uşa bisericii cu mâna dreaptă, am introdus mâna stângă cu telefonul în ea şi am apăsat la ghici pe butonul camerei.

Nu cred că am stat mai mult de jumătate de oră, dar am prins finalul concertului coral şi, în timp ce îmi roiau ochii, ori din cauza strălucirii, ori din alte cauze, m-au podidit lacrimile, de nu mai reuşeam nici să le şterg, nici să le opresc. Nu ştiu cu ce fel de sentiment am avut de furcă acolo, dar dacă aia e bucuria sau tristeţea divină, mai vreau!

Până îmi revin, mai aruncaţi-vă ochii înspre tavane şi, de ce nu, înspre intrarea în bibliotecă.

Posibil că, ceea ce am simţit să fi fost forţa celor 4 virtuţi: Înţelepciunea, Dreptatea, Tăria si Cumpătarea, dar revenirea din sentimentul acela nu a fost către alte simţiri şi mai adânci, fiindcă Dumnezeu nu sună atât de melodios în limba germană, mein Gott! Şi nici o slujbă în numele lui!

Chiar dacă nu mi-am petrecut toată ziua acolo, timpul îmi dicta altceva, ori din pricina greutăţii celor simţite, ori din faptul că oricât ai colinda mai de suprafaţă, aşa, superficial, cum am făcut-o eu, tot nu reuşeşti să surprinzi tot domeniul abaţiei, căci e imens.

Că tot veni vorba de cumpătare şi înţelepciune, e timpul să mai mărturisesc nişte imagini cu Melk-ul, văzut de sus şi pe urmă o să mă îndrept în tăcere.

Mâine voi intra în Melk-ul urban, dar nici acolo nu vă aşteptaţi la cine ştie ce zgomote generale. Tot cele particulare se vor etala, drepte sau strâmbe, în acest muzeu închinat numai şi numai amintirilor mele.