alma nahe

Archive for the ‘joi alb’ Category

Orbită

In joi alb on Decembrie 5, 2014 at 12:19 AM

image

Mi-am închipuit universul în alb,
cu găuri albe,
stelele nu erau decât niște artificii
în brațele timpului
apoi am luat o rază de soare
am feliat pământul și am dăruit
câte o brățară fiecărui visător
întâlnit pe orbită.
Din muguri de vis,
când ies din casă,
lumii eu mă desfac în
boabe de rouă
și mă infiltrez,
pe la încheieturi, sorții
întru dimineți și înserări,
în ale căror ferestre,
iarna,
înghețul croșetează mileuri și
le vinde tuturor năsucurilor
lipite de ele,
iar și iar,
de parcă viața ar fi un infinit târg
de handmade.
00187

Un text pornit în iarna cuvintelor, făcându-și pârtie până înspre jocul Vienelei.

Solfegia, undeva prin Rusia

In dicţionar de mişcare, joi alb on Decembrie 14, 2013 at 9:42 PM

Reciclare la modă,
cu patimă am rupt cartea,
am tăiat poezia, croind o fustă,
ca pentru o muiere cu şolduri late
şi-am tras-o pe mine.
Îmi şade bine!
Sper ca lui Puşkin să-i placă acolo,
foşnind,
aproape în mine.

00181

De joi până miercuri ne jucăm la Irealia

Mi-am îmbătat cafeaua

In Cartea în care se tace, joi alb on Decembrie 5, 2013 at 2:29 PM

Am luat-o prin surprindere,
cu tărie,
grade multe.
Apoi am aşteptat.
O sorbeam şi îi urmăream pereţii albi,
îmi imaginam ce-ar fi vrut să aştearnă
şi râdeam,
că eu îi pregătisem altceva.
De obicei o beam într-o cană fumurie,
maron,
dar pentru un aşa exerciţiu
era musai să fie în alb.
Ce poate fi mai minunat decât să-i deturnezi întâmplarea?
Să nu îi laşi zaţul în libertatea lui de zaţ…
Să îi schimbi destinul celui ce citeşte,
ghicindu-i alt drum…

În condei, ere

In joi alb on Mai 2, 2013 at 6:22 PM

Azi am primit un cuvânt

şi-am văzut roşu.

Nu, că l-am văzut dăruindu-mi-se,

nu m-a luat prin surprindere,

l-am văzut  cum i se mişca muşchiul fiecărei litere,

cum îşi ascundea noua ordine mondială,

cum îşi căra rezervorul psihic în spate:

popor, credinţă, rase.

Pe fiecare ou înroşit se insinuau– în ipoteze extraterestre,

stabilind termenii relaţiei om-Dumnezeu – pasul pe lună şi

greenpace-ul,

ca o investigaţie asupra lumii invizibile.

Nu vă mai grăbiţi să le ciocniţi,

înghiţiţi-le cu totul,

sau daţi-le o gaură şi beţi-le crude,

poate-aşa vă revine glasul! le strigam zilierilor din cuvânt,

dar ei (ne) păşteau liniştiţi,  aşteptând tăcuţi în ape fierbinţi sacrificiul mie-Lui.

Poem în condeiul lui ACUM şi colorat în muza-mi de astăzi, GriArg.

Imaginile vin, ca de cele mai multe ori, de la Raluca.

Ieşiţ poleiţ

In joi alb on Ianuarie 3, 2013 at 5:27 PM

Uneori lipseşte i-ul, îşi ia şi punctul (de)pe el şi dispare. Uneori lipseşte chiar punctul, un fel de călătorie-umbră, drum neînceput. Dar el rămâne acolo, invizibil, rămâne cu fantoma cuvintelor arse-n noapte căutându-l. Îl pui după fiecare gând, sperând să treci de el, poleit. Îl pui şi uiţ(i) de el, fugar/ă sperând să-şi reamintească el să revină lângă ce stă scrijelit deja în propoziţii pline, punct plin, cu mirări pline. Nevenind, derutează mirări goale, care produc propoziţii nude cu care îţi începi noua zi, prima din noul an.

A doua zi din noul an începe cu tine nud, împlinire precum a unei fantezii cu o femeie opulentăPrea triste punctele nopţii ei nu-s, căci ţi-apropie cer-ul pe care ţi-l îndepărtase altcineva, răzgândindu-se. Şi te explorează altcineva, aşa mare şi goală. Noi înălţimi, noi sărituri peste. Nu te exploatează! Te umple şi-ţi explodează fals punctul, ca o boabă de strugure pe care o explodezi călcând din greşeală, mustuind-o.

Caută-te  îţi scrie el, îndepărtătorul de i-uri, decisiv, şi găsindu-te, dacă o să vezi că eşti bună, o să vezi că şi drumul e bun. De parcă căutările nu mai au niciun preţ. De parcă s-au ieftinit aşteptările. Ai observat? Oamenii(spre deosebire de animale) ţi te întorc altfel decât eşti. Ţi te întorc ne-bun/ă. Altfel decât îţi zice că eşti (cum eşti) propria OglLIndă.

Cu i..nima fâşii. Cu iubirea.

I…ubirea, ca şi ciumă, căreia îi cauţi în cuvinte aproapeliniştea, aproapevindecarea. Căreia îi refuzi punctele cu i. De care te-agăţi.

Ieşiţ poleiţ din asta, împăcaţ cu ceilalţ?

Intraţ uşor! Nu deranjaţ! Prea triste visele-s, absurdul e comic.

Tragem perdeaua şi privim stelele. Pe cele pe care le vedem. Eu am privit în pământ şi tot le-am văzut, fiindcă nu erau pereţ. Deşi totul era în ruină.

Simţ cum devine şi filmul tău? Dacă simţ, îţi ofer o noapte cu mine explodând, maimul(t)gând.

Şi nu-mi da! Nu…ruieşte-mă!

La Manechin

In joi alb, Superblog2012 on Noiembrie 8, 2012 at 1:06 AM
 
A fost odată o…poveste, jur că e adevărată,
cu o bătrână prea…bogată.
N-avea copii, avere însă, multă, dar justificată,
că-n tinereţe fusese un model, un manechin.
(Îmbrăcări şi împopoţonări, un chin!)
Şi când se plictisi de-atâta strălucire, podiumuri,
luxări de glezne şi inele cu venin,
dar şi îmbătrânind şi nemaivrând-o nicio casă,
şi niciun rechin(într-ale modei)
se aşeză la casa ei şi, la parter, deschise-un magazin
(din banii strânşi), iară pe geam, cu litere-argintii a scris La Manechin.
Unde vindea de toate,
de la inele, pân’ la vise-ncrucişate.
Veneau cucoane ca să-şi ia
un acaret, o cureluşă, o brăţară fantezie, o ceva,
ea, cu minuţiozitate le şi îmbrăca, le încălţa,
nu mai conta culoare, ori model,
dacă era un trening, sau flanel.
Ea le-asorta pe loc, ghidată cătinel,
doar de-al său gând calic, dar şi mişel,
cum ca pe toate femeile cu gust
să le transforme-n ţoape cu al său dezgust,
faţă de anii în care,
designerii puseseră pe ea tot felul de zornăitoare ţipătoare
şi arăta la câte-o prezentare,
precum o umblătoare unduitoare şi pâlpâietoare,
suprimare clară a sufletului-floare.
(Cumva, un fel de răzbunare.)
Iar ele-ncrezătoare-n gusturile ei,
căci nu fusese un model de doi lei,
o ascultau orbeşte.
Astfel că, celor din categoria seduse şi abandonate,
le recomanda curele aurii
ca să-şi încingă rochii largi şi argintii,
pe cele adulate, le sfătuia să-şi pună funde şi în faţă, şi la spate,
iar celora cu demnitate, decolteuri mari, deşi sărace-n forme,
le atârna de gât coliere robuste, pătrăţoase şi enorme.
Iar bietele femei, nu se-opuneau, lăsându-se pe mâna şi pe gura ei.
Şi-aşa trecură anii, rând pe rând,
şi manechinul nostru-mbătrâni-nfrumuseţând
madamenverşunate, nemotivate, grăsune, obsedate…exaltate.
Dar iată că-ntr-o bună zi, ea amuţi, nici nu se ştie cum,
atâta, că nu mai putea vorbi. 
Şi-acuma, nevoită ca să scrie, pupături şi alte vorbe care-mbie, curtoazie,
îşi consuma mai multă fantezie, fiindcă scriind, se răzgândea,
c-acuma na, şi ea vedea
ce mintea şi imaginaţia îi debita.
Şi apucând-o mustrările de conştiinţă se gândi
ca să le scrie cucoanelor câte-o scrisoare, 
în care să le spună în particular, cum să se asorteze, îndrumare
de data asta ziditoare de bun simţ şi gratis, 
şi dintr-o vânzătoare a urâtului ce devenise
să vândă acuma alte vise,
să scape doamnele, ce cu-mpopoţonări ridicole le chinuise.
Întâi i-a scris cucoanei durdulii.
I-a spus să nu-şi mai pună rochie mulată neagră şi cerceii roşii, grosolani 
ce semănau, ca formă, cu nişte ardei babani.
A sfătuit-o ca la cusături ori la dietă să mai umble,
şi i-a împachetat, cadou, s-o ierte, cercei şi geantă Les saisons,
precum, şi alte îndrumări, mărunte
(dar potrivite cu femeia cât un munte),
şi mai ales ca în obraji să nu se mai fardeze ca un rac. 
Duduii slabe i-a recomandat la gât să-şi pună pandantiv finuţ, ca ea, cristal austriac.
Îşi luase de curând o bluză albă cu guleraşul dantelat şi auriu
(la care vânzătoarea noastră îi recomandase ceva extrem de colorat şi…sângeriu).
Şi drept cerinţă de iertare îi trimise şi-o brăţară din piele albă, cu decoraţiuni
şi-aşa, în blugi, de vară, cu-aşa lejeră asortare şi uşoară,
să meargă-n cluburi, zglobie ca o căprioară, să stârnească pasiuni.
Cucoanei cu nas mare, de-arlechin, s-a hotărât ca să-i trimită dar divin,
un colier(dantelă şi cristale)
ce potrivit era cu pantalonul roşu, de satin – dar şi să-i mai scurteze din lungimea nasului,
care fie vorba între noi, pe sus şi-l cam purta, iară
bătaia de joc a vânzătoarei şi-o cam merita – la teatru ca să meargă,
nu în sutien, fireşte,
să-şi pună un sacou bleumarin peste.
Şi tot aşa, câte-o scrisoare le tot scrise, aşijderea,
altor 97 de cucoane, dintre cele mai fidele,
pe care îşi dorea să le convingă,
să nu se supere pe ea, sau s-o certe că-şi bătuse joc de ele.
Dar ce să vezi, cucoanele se supărară tare,
dar nu fiindcă-nţeleseră că deveniseră hilare,
prin felul cum se îmbrăcau, ori cum bijuteriile şi le-asortau,
ci  fiindcă combinaţiile, li se părură tuturora drept inovatoare
şi toate o sută se-adunseră gălăgioase-n magazin 
să-i spună ce dezamăgite de scrisoare
fuseseră, şi drept urmare, c-aveau s-o părăsească,
alte cliente mai credule să-şi găsească,
că ele-şi vor găsi alt magazin.
Iar ea, mută de uimire(mă rog, cu ochi holbaţi, că mută-oricum era)
se hotărî să-nchidă prăvălia, şi pe uşă scrise : de închiriat.
Şi, iată că-ntr-o zi, pe geamurile magazinului de altă dat’,
luciră alte litere, de data asta aurii, Luxury Gifts,
cu-aceleaşi lucruri fine, dar oferite cu pricepere,
şi-atentă îndrumare, după gust şi stare
(chiar astăzi, de sfinţii Mihail, Gavril au o reducere destul de mare).
Cu bătrâna manechin nu mă întrebaţi ce s-a-ntâmplat,
a fost o vreme când în casă ea a stat, şi-a reflectat,
c-o viaţă avusese, dar ca orice om bogat la buzunar,
uitase de-al său har, şi se pierduse în meschinării,
urmare a neinspiratei meserii ce-o alesese.
S-o fi călugărit, sau poate c-a plecat…pe altă lume,
unde nu contează cum te-ai asortat,
nici nu te-ntreabă nimeni cum ţi-ai fi dorit să pleci.
Eşti doar model… şi încă unul ţeapăn, sobru şi făr’ de bijuterii
şi-ai parte de tot felul de bizarerii, 
pe care nu le răscolesc acum, le las ca îngropate,
căci nu sunt potrivite ca poveste pentru noapte.
 
 

La mulţi ani mie şi celor care-şi serbează azi ziua numelui!

Grafică: Raluca Turliu Cobilanschi.

Regele Şopârlă. Blânda paradă…

In Cinéma cântat, joi alb, Superblog2012 on Octombrie 18, 2012 at 8:21 PM

Play! Muzica aprinde temperamentul…uşile sunt forţate, ferestrele sunt păzite…tu eşti singura, din tot restul, pentru dans. Cu divinul simulacru al cuvintelor, precum un parfum, muzica aprinde temperamentul.

Soare, soare, soare.

Văpaie, văpaie, văpaie.

Lună, lună, lună…

Te voi prinde-n mână.

Îndată!

Îndată!

Îndată!

– Eu sunt Şopârla Rege şi pot face orice. Pot să-ţi spun numele Regatului, pot să-ţi spun lucrurile pe care le afli ascultând un strop de linişte numai cu un strop de parfum. Vreau să mă crezi! Văd că părul îţi arde, colinele sunt cuprinse de foc. Dacă ei spun că nu te-am iubit niciodată, tu ai să ştii că sunt mincinoşi!

Am închis ochii, mi-am uitat numele, am uitat oamenii. Sunt chiar acolo, nevăzută, mereu în locul potrivit, la locul porivit, dar totodată plec, niciodată la fel, neconvenţional, tăcută prezenţă nepământeană. Sunt dincolo de mine, dincolo de tine…acolo unde plouă cu stropi de parfum şi e numai miros de piele. Apasă butonul, Jim!

Într-o dimineaţă s-a trezit într-un hotel verde, cu o bizară creatură gemând lângă el, sudoarea se scurgea pe pielea-i lucioasă. Într-o altă dimineaţă cu alta.

Scularea! Nu-ţi poţi aminti unde a fost? Visul acesta s-a oprit?

-Cum de mă seduc, draga mea, cum?

Bătrână nu e …tânără, părul roşu întunecat, albă pielea moale. Acum aleargă, copil, la oglinda din baie şi ţopăie ca un iepuraş.

Priveşte, fată! Priveşte!  Uite, floare de portocal, nectarină! Uite şi bujor, măr şi  fructe roşii!  Uite, caşmir, simţi? Lemn de santal şi mosc! Noi, ai mănuşii de purpură! Noi, ai zborului zăpăcit, ai orei de cafea. Noi, ai rasei plăcerii arabe. Noi, ai domnului solar şi al nopţii… noi, împernată casă!  Serioasă frunte, uitând…permiţând…Hai, eşti aproape de noi, la distanţă de-un puf!

…Dar, Jim, de ce-ai avea nevoie de mine? Mai bine plec. Mă voi întoarce când nu vei mai fi. Tot aici. Ca şi cum nu ar fi trecut! Uite, mai bine ascult unde spui despre noaptea fără speranţă, despre aiureala visului american, unde spui despre fecioara cu suflet de fier forjat.

-De un nou prieten însemnat, care să nu mă plictisească, am nevoie. De un nou prieten însemnat, care să nu mă deranjeze am nevoie. Am nevoie de careva care n-are nevoie de mine…să văd că baia e liberă.

Să rămân atunci…

– Draga mea, nu pot trăi fiecare secol lent al mişcării tale! Tu eşti femeia iernii, crescând pietre, purtând bebeluşi către râu. Uită-te pe fereastră! Simţi mirosul?

Străzi şi pantofi, bulevarde, călăreţi de piele vânzând ştiri. Călugărul şi-a cumpărat prânzul…femeia căprioară în rochie de mătase, fete cu mărgele în jurul gâtului…

– Du-te înainte! Trebuie să mă întâlneşti la intersecţie, iubito!

Prea târziu! Intersecţiile-s blocate pe portocaliu. Ca şi femeile.

-Trebuie să mă întâlneşti la capătul oraşului!

…în curte te-aş întâlni, contraste florale, dar devine tot mai greu…

-Ar fi mai bine să vii, decât să nu! Tu şi eu… Stai! Mai bine ia-ţi arma! Când tot restul a eşuat, putem biciui ochii cailor, făcându-i astfel să adoarmă şi să plângă.

Fereastra tremură cu un bum sonic. Apoi linişte. Hai, încă o dată, Press to play!

Eu sunt tot aici, dragul meu,  dar sunt în afara înţelegerii tale. Acum sunt o fată rece. Dar n-ai teamă, nu sunt eu cea care te ucide-n tenebrele camerei tale.

-Te-a-ncercat norocul în oraşul luminii sau eşti doar încă un înger pierdut?

Am sosit în oraş cam acum o oră. Stau încă douăzeci şi trei, şi am aruncat o privire în jur, să văd dincotro bate vântul, până şi acolo unde în bungalouri hollywoodiene sunt fete…

-Eu sunt tristeţea blues-ului, draga mea, călătoresc cu capul plecat, către vârful încălţărilor mele de cowboy. Eu sunt cel care strigă daţi-mi o femeie, s-o faceţi înaltă de zece picioare. N-o faceţi urâtă, n-o faceţi mică. Daţi-mi pe cineva cu care mă pot tăvali întreaga noapte.

 Tu chemi moartea, Jim!

-Am atins-o pe o coastă. A zâmbit!

Putem inventa propriile noastre regate, Jim! Vino cu mine! Fără scaunele noastre de patimă. Doar patimă. Apasă butonul, Jim! Ştii, fără simţul pipăitului am putea deveni blocuri de lemn.

-Acuplarea este bazată, în primul rând, pe atracţia vizuală! Iar eu nu te văd…

Sunt aici, Jim! Miros, ritm, piele…Ochiul nu poate mângâia o femeie, iar iepurii văd tot iepuri. Mă gravez, ca orice femeie, în vârful degetelor. Iar procesul de transformare a metalelor de bază în aur se numeşte Proiecţie.

-Degetele tale ţes în fugă minarete, vorbind în alfabete secrete. Altă ţigară mi-aprind, să uit învăţând, să uit învăţând…

Jim, nu mai … nu mai am mult şi-o să zbor de-aici. Am dreptul la trei picături. Am consumat deja două. Spune-mi unde se află libertatea ta? Arată-mi motivele pentru care tu preferi să plângi? O mie de fete, o mie de flori, un milion de feluri ca să-ţi cheltui timpul, Jim?

-Doar una, draga mea, doar una! Am să-ţi scriu cândva un rând. Sau de ce nu, câteva pe nişte petale. Nava de cristal a început să se umple. Ţi-ar plăcea un sărut, ştiu…dar mai bine îţi scriu un rând depre uşi, despre străzi, draga mea! Acestea sunt câmpuri ce niciodată nu mor, iar timpul în care ai fugit e mult prea nebun! Fă mai bine o călătorie în miezul strălucitor al nopţii…Unii sunt născuţi pentru plăceri, iar alţii pentru noaptea fără de capăt…Du-te, zău, încet, tot mai mult o să-ţi placă! Ia-o aşa cum vine, strop cu strop, desăvârşeşte-te în plăcere, pierdută ascultare a unei legi vegetale! Avem  nevoie de cineva sau de ceva nou, altceva, ca să putem face faţă. Te du! Rămâi desfrânata secolului tău!

S-a sfârşit. Bocesc îndelung. Eu am venit şi-am plecat, purtând strălucirea soarelui în păr, ca o boare, minte de copil, fragilă ca o coajă de ou…uite, îi vezi? Indieni răzleţi pe autostrada zorilor…pufăind.

-Hai, iubito! Acum mergem către casă, mica noastră lume va fi ultima! Corabia nebunilor, corabia nebunilor…Când cuvintele nu mai ating e de-ajuns doar adierea vântului.

1. Textul reprezintă un colaj din textele lui Jim Morrison ( din cartea „ O rugă americană şi alte scrieri” ) şi câteva (pre)texte de-ale mele.

2: Sursă fotografii: Ruth E Hendricks(modificările îmi aparţin)

În tromba iluziei

In joi alb on Septembrie 13, 2012 at 9:53 PM
 
Eu mergeam pe o pânză de păianjen şi am întâlnit un ἐλέφαντ  alb, mergând pe călcâie.
I-am dat bineţe, el s-a uitat la mine cu mirări de elefant alb,
apoi şi-a lipit trompa de inima mea, a ascultat un pic,
şi-a scuturat urechile şi pe dată au început să crească zeci de alocasia macrorrhiza,
cu frunze mari, cordiforme,
şi în timp ce eu priveam impresionată tufa liliopsidă,
ἐλέφαντ alb şi-a ataşat pe nesimţite trompa de conca mea auriculară stângă şi
ce cauţi tu în pânza mea de păianjen? m-a întrebat în şoaptă de elefant.
Uite, mă legăn, ce să fac? am vrut să-l enervez  în talpă, dar  i-am văzut dintele lui Buddha
şi mi-am amintit că în lume nu există numai dâre de mirosuri de fân,
ci sunt şi elefanţi orbi, care se sinucid, strivindu-l,
aşa că i-am răspuns respectuos, cu voce potrivită, că, să stea liniştit,
că pânza pe care ne-am întâlnit e a lui Darwin, păianjenul,
mai puternică de 10 ori decât kevlarul şi că ne ţine_
chiar şi dacă mai chemăm, el un elefant, eu un om,
ca să ne legănăm împreună_
că ne garantează cântecu’ că ţine până la 10 elefanţi, până să o rupem
şi, fireşte, industria militară.
Şi mi-am pus mâinile la ceafă, şi pe urmă m-am trântit ca într-un hamac
că dacă e loc_şi e!_tare-aş vrea să stau şi eu, aşa i-am mai zis, după care
pu-pu-pu, pu-pu-pu, vreau să stau şi eu aici, lala,
pu-pu-pu, pu-pu-pu, vreau să stau şi eu aici, lala,
uite-aşa cântam, bisând, şi el a zis:
Doamne, mare ţi-i pădurea cu alune…cări în iluzie!
şi s-a dus, pe vârfuri, să mai cheme un elefant,
iar ei i-au răspuns chemării:
Tu ai găsit-o umblând pe calea înoptită, gândire corectă, vieţuire corectă, efort corect, atenţie corectă, concentrare corectă, dar ea? Şi el, naiv,  nu s-a mai întors.
M-am legănat ce m-am legănat de una singură,
şi-am mai contemplat o vreme cele 10 colţuri ale universului,
şi făcând şapte paşi peste univers, am strigat:
aceasta e ultima mea naştere din burtă,
şi pe urmă am mers până la magazin şi mi-am cumpărat nişte smochine.
 

Pe marginile iluziei ispititoare, am dat şi eu târcoale, fără să zic măcar pâs,  unui cuib călduros  şi generos de vers alb.

 
Efect în nisip,
paradis, spirit-pom, un
om: Carmen Pricop
 
La mulţi ani, Carmen!
 

Primata şi conglomeratul

In joi alb on Septembrie 6, 2012 at 10:40 AM
dincolo de copaci şi pietre, demonstraţii.
uite salvatorul, uite şi soldatul,
un nou tip în cămăşuţă de noapte,
grafice, iluzii,
încă maimuţă, încă sunet,
încă cerneală, încă focuri neîncepute,
încă noapte şi zi, cântărind,
încă de apă, os de lună,
încă ferestre de hârtie,
extrase, cronici, asiguraţi, credite,
greutatea gloriei  în cântece demo,
gânduri rupte, răbdare şi perseverenţă,
duhoare, lumea lui Mai Mic în viori,
buze de ruj pe sticlă.
fiecare vis-à-vis cu corzile lui ascunse,
semnificaţii minimalizând.
gata sau nu, om de lapte în vizuina lui Dumnezeu.
veste bună din Rai, sejur sfânt,
agenţii de voiaj, acelaşi slogan,
un sfârşit e un început.
încă distanţe, presiuni acustice,
cântece din pântece:
eliberaţi zânele, nu le mai ţineţi prizoniere!,
alternativ(ă),
iubire obişnuită, single,
Ţara Minunilor, experimental,
cădere, acustic.
încă la domiciliul clientului oglinzi,
căi paralele,
păstrăm legătura, rugăciunea nopţii,
încă ivăr palmele,
zi de zi înţelept eşuând.
încă linişte, mielul în bucate,
poveste preventivă
nu vreau nimic, vreţi reducere?
încă ficţiunile mele, note fantomă,
cărbuni, urme spre nicăieri,
osanale cerului.
iată-ne mâine,
ne ciocnim recidive,
resturi şi alchimie.
sub cuţitul oraşului,
ştiri bune,
totul este un miracol,
am văzut semnul,
dincolo de toate sferele,
zero peste zero,
egal acest sânge amar,
uite, mă înjunghie ceva!
ce mai e nou, fund de cafea?
o nouă nuanţă de albastru îşi arată măruntaiele,
partea frumoasă a lui murdar?
contrabanda cu metafore,
setări înainte de soare,
mulgând pereţii.
un claun monocrom,
adunând aerul infinitului,
explorând deziluzii,
păzeşte punctul pe i.
încă putem crea propria noastră lume,
ai cuvântul meu,
comerţ dulce,
a work in progress…

Tropotite

In joi alb on Mai 10, 2012 at 4:45 PM

(Nu daţi muzica tare! Încercaţi să respiraţi în acelaşi ritm ca şi cel al cântecului…)

„Să te opreşti din când în când şi să te uiţi la petele de pe pereţi, la cenuşă sau la foc, la nori, la noroi sau la locuri de genul acesta, în care… ai putea găsi idei minunate.” Da vinci

În aburii de cafea şi-n caimacul ei dimineaţa e simplă.
Abia în zaţul de pe fundul ceştii ghicesc viaţa se complică, încă o dovadă cafeaua trezeşte.
Eu întotdeauna îmi las o linguriţă-n ceaşcă, rece măsurătoare între ce-a fost când era plină şi caldă, şi între, ca şi-acum, goliciunea mată, rece dulce-amăruie temătoare.
De fiecare dată linguriţa mi se propteşte şi ea rece-n obraz şi rămâne o vreme în pori, ca o dungă de răcoare.

De ce (să) te afli în scena asta?

Şi-n ce culoare (să) mă pierd?

(A)maro!

Şi de ce mă simt în apele mele când am de-a face(ri) cu cuvintele, care-s de pământ?

Care-a fost primul meu cuvânt folosit aici azi?

În

Prima literă?

Î.

Î-ul, fluxul rodnic al imaginaţiei.

Scârţâind, zdrăngănind, extrag melodia.

Respiraţia, melodia vieţii.

Fâşâim…fâşii de viaţă.

Rândurile scrise-şi schimbă forma ori de câte ori le citesc.
E de-ajuns o a(l)titudine jucăuşă.

Mâna îşi caută de lucru, degetul mare sprijină, celelalte patru-n tropăit cadenţat de cal.

Compun o tropăită?

Dimineaţa asta mă reduce(?) la a fi un analist glumeţ.

Tropăituri, tropăieli…

Ploaia se aude căzând precum ropotele de-aplauze. Acum absentă, dar ieri atât de activă.

Dar încă o ascult.

După-amiaza,  ca şi o ancoră, îşi căută-n asfalt adâncul permis vieţii pentru acostări.

La prânz mănânc forme geometrice. Câmpurile gustului le transform în formule cu miros.

Undele, (o)static, se adaptează (ha)haosului multitudinii de cadre luminoase.

-Ouă vrăjite, vă rog!

Ouăle prăjite induc, clocind simţul indiferenţei.

Tubul digestiv schimbă forma.

Eh, editorii interni!

Ei au un carne-ţel în care-şi notează coduri…

Eu, omul!

Navigator de pirogă printre energii invizibile.

Dacă  ascult timpul întreg şi nu pe bucăţi, tictacul enervant dispare.

Dacă pun degetul pe buton şi tastez, liftul lui acum mă duce de nas, de mână, altundeva, mă des-prind.

Tărâmul alternativ.
Un acum în.
Şi tu, precum o santinelă…
Viteza creierului în luptă cu viteza cuvântului scris.
Când mă desprind eu devin o gaură albă şi culori.
(În) plus reflexul Babinski…
(În) foiala o-ului ochiului.