Mi-am închipuit universul în alb,
cu găuri albe,
stelele nu erau decât niște artificii
în brațele timpului
apoi am luat o rază de soare
am feliat pământul și am dăruit
câte o brățară fiecărui visător
întâlnit pe orbită.
Din muguri de vis,
când ies din casă,
lumii eu mă desfac în
boabe de rouă
și mă infiltrez,
pe la încheieturi, sorții
întru dimineți și înserări,
în ale căror ferestre,
iarna,
înghețul croșetează mileuri și
le vinde tuturor năsucurilor
lipite de ele,
iar și iar,
de parcă viața ar fi un infinit târg
de handmade.
Un text pornit în iarna cuvintelor, făcându-și pârtie până înspre jocul Vienelei.
A fost odată o…poveste, jur că e adevărată,
cu o bătrână prea…bogată.
N-avea copii, avere însă, multă, dar justificată,
că-n tinereţe fusese un model, un manechin.
(Îmbrăcări şi împopoţonări, un chin!)
Şi când se plictisi de-atâta strălucire, podiumuri,
luxări de glezne şi inele cu venin,
dar şi îmbătrânind şi nemaivrând-o nicio casă,
şi niciun rechin(într-ale modei)
se aşeză la casa ei şi, la parter, deschise-un magazin
(din banii strânşi), iară pe geam, cu litere-argintii a scris La Manechin.
Unde vindea de toate,
de la inele, pân’ la vise-ncrucişate.
Veneau cucoane ca să-şi ia
un acaret, o cureluşă, o brăţară fantezie, o ceva,
ea, cu minuţiozitate le şi îmbrăca, le încălţa,
nu mai conta culoare, ori model,
dacă era un trening, sau flanel.
Ea le-asorta pe loc, ghidată cătinel,
doar de-al său gând calic, dar şi mişel,
cum ca pe toate femeile cu gust
să le transforme-n ţoape cu al său dezgust,
faţă de anii în care,
designerii puseseră pe ea tot felul de zornăitoare ţipătoare
şi arăta la câte-o prezentare,
precum o umblătoare unduitoare şi pâlpâietoare,
suprimare clară a sufletului-floare.
(Cumva, un fel de răzbunare.)
Iar ele-ncrezătoare-n gusturile ei,
căci nu fusese un model de doi lei,
o ascultau orbeşte.
Astfel că, celor din categoria seduse şi abandonate,
le recomanda curele aurii
ca să-şi încingă rochii largi şi argintii,
pe cele adulate, le sfătuia să-şi pună funde şi în faţă, şi la spate,
iar celora cu demnitate, decolteuri mari, deşi sărace-n forme,
le atârna de gât coliere robuste, pătrăţoase şi enorme.
Iar bietele femei, nu se-opuneau, lăsându-se pe mâna şi pe gura ei.
Şi-aşa trecură anii, rând pe rând,
şi manechinul nostru-mbătrâni-nfrumuseţând
madame–nverşunate, nemotivate, grăsune, obsedate…exaltate.
Dar iată că-ntr-o bună zi, ea amuţi, nici nu se ştie cum,
atâta, că nu mai putea vorbi.
Şi-acuma, nevoită ca să scrie, pupături şi alte vorbe care-mbie, curtoazie,
îşi consuma mai multă fantezie, fiindcă scriind, se răzgândea,
c-acuma na, şi ea vedea
ce mintea şi imaginaţia îi debita.
Şi apucând-o mustrările de conştiinţă se gândi
ca să le scrie cucoanelor câte-o scrisoare,
în care să le spună în particular, cum să se asorteze, îndrumare
de data asta ziditoare de bun simţ şi gratis,
şi dintr-o vânzătoare a urâtului ce devenise
să vândă acuma alte vise,
să scape doamnele, ce cu-mpopoţonări ridicole le chinuise.
Întâi i-a scris cucoanei durdulii.
I-a spus să nu-şi mai pună rochie mulată neagră şi cerceii roşii, grosolani
ce semănau, ca formă, cu nişte ardei babani.
A sfătuit-o ca la cusături ori la dietă să mai umble,
şi i-a împachetat, cadou, s-o ierte, cercei şi geantă Les saisons,
Eu mergeam pe o pânză de păianjen şi am întâlnit un ἐλέφαντ alb, mergând pe călcâie.
I-am dat bineţe, el s-a uitat la mine cu mirări de elefant alb,
apoi şi-a lipit trompa de inima mea, a ascultat un pic,
şi-a scuturat urechile şi pe dată au început să crească zeci de alocasia macrorrhiza,
cu frunze mari, cordiforme,
şi în timp ce eu priveam impresionată tufa liliopsidă,
ἐλέφαντ alb şi-a ataşat pe nesimţite trompa de conca mea auriculară stângă şi
ce cauţi tu în pânza mea de păianjen? m-a întrebat în şoaptă de elefant.
Uite, mă legăn, ce să fac? am vrut să-l enervez în talpă, dar i-am văzut dintele lui Buddha
şi mi-am amintit că 
Alma Nahe(r) 
