alma nahe

Posts Tagged ‘mediadot.ro’

De la X la HyperX

In Spring SuperBlog 2016 on Aprilie 1, 2016 at 8:10 PM

Capitolul 1 — Omertà
Capitolul 2 — Solaria

Apariția acestui roman SF în curs o datorez aceluiași Magazin online, image

Făr’ de probele sale, lansate-n concursul SuperBlog, am certitudinea că nu s-ar fi brodat primele două capitole și nici acesta, work in progress. Sper să mă țină! Această  chimie! Și calculatorul! Iar pe voi, răbdarea de a parcurge și celelalte capitole. Oricum, nu e obligatoriu, capitolul 3 va fi, ca și celelalte două, unul cu o acțiune independentă. Desigur, cu legătură!

Bine, nu neg că am avut și eu un aport, cum ar fi instinctul de a salva aceste rânduri, fiindcă știți, uneori, din prea multă pasiune pentru scris, uit să salvez proiectul (care chiar mi-e drag) la care lucrez și îl scap pe apele Sâmbetei (azi e Vineri).

Dacă mai particip vreo 10 ani la SuperBlog, un viitor care se conturează încă de pe acum, îl și termin. 🙂 Chiar dacă va trebui să fac niște schimbări care țin de IT — și mai puțin de IQ, spre exemplu, fiindcă e greu să scrii sefeistic (nu safeistic!) — (dacă nu te ține hard-ul, na?!), dar și pentru că nu aștept schimbări decât de la mine. 🙂

Acum, acestea fiind zise, lecturare plăcută vouă, cititorilor de almanahe și găsire (sub link-uri) a ceea ce îți dorești, cititorule în gugăl! 

00181

Capitolul 3

Oare sunt într-adevăr pe călcâiele mele? Înaintez sau stau? Avacuum se simțea prins între două timpuri, proprii, din care unul, cel în care tocmai pășise îi trezea un sentiment straniu de spațiu, de deschidere și transferare aproape instantanee, ce îi cuprindea întreg sufletul. De parcă dorințele sale reclădeau într-un alt individ o altă identitate decât cea cu care intrase, trecând de pragul acelei (car)case. De parcă el, un simplu X devenea HyperXDesigur, în astfel de momente, s-ar fi panicat, în mod normal, dar acum, străbătut de noul fior, simțea un soi de funcționare în siguranță simultan cu încă un sentiment, de parcă avea să se zguduie lumea în curând, însă nu era unul de neliniște, ci de rezistență la șoc.

Măcinat de această întunericire întru netimp, văzu singura rază de lună ce străpungea cu unul din colțurile sale o sticluță așezată pe pervazul ferestrei, imediat lângă ușă, pe stânga.

image

Nu-i aparținea! Atunci de ce simțea că-i aparține? Nu o utilizase, în niciun caz. Atunci cum de…? Începu să suspecteze că ceața care îi învăluia demersul și urmele lăsate de el pe nisipul timpului aparțineau acelei încăperi. Resursa de energie, noua putere nu o putea asocia decât unui Para-Univers a cărei viteză n-o puteai contoriza imediat.

Zâmbi. Zâmbi, deoarece îi veni în gând sintagma”secolul vitezei” — gândul îi fugise (și nu putea fi fugărit!) taman în Universul din care fusese transferat aici, în necunoscut — și la ce însemna ea, sintagma, pentru PC-urile acelui timp, îndepărtat acum. Așa se simțea și el, de altfel, tot atunci, în acel trecut, tot un împiedicat în gândire, în viteză de reacție, un încetinit, un mărginit, un restartat din senin (spre nor?) fără să apuce să-și dea măcar un „save file”, chestii care-i coborau punctul de fuziune cu mediul înconjurător la temperaturi de ‘nșpe mii de ori mai mici decât temperatura normală a corpului.

În acele vremuri se identifica cu o siguranță volubilă cu PC-ul său tocmai pentru că îi era singura sursă decentă de existență în acea lume, care devenea din ce în ce mai materială. O lume care avea în cele din urmă să-i absoarbă și soția, pe Solaria, precum și cei doi copii: Ati și Nvidia. Și pe care îi căuta acum în acest puzzle al unei rețele străine de orice intuiție sau fler.

Scoase din buzunar un pachet de gumă, despături o tabletă și începu să o mestece. Știa un singur lucru ca fiind cert, și poate cel mai crucial, că poate efectua schimbul între cele două universuri oricând, activ, în vreme ce pasivitatea cine știe ce ravagii făcea prin textele lumii, nesalvân…du-le.

Nu X…”…….jjjjhghjml..,..,mbvhhhfsuc……jggh……..HyperX!…h….y…p…e…r…X…”

Ce dracu! gândi. Plescăi guma din ce în ce mai tare și o împinse cu vârful limbii în afara gurii, sub formă de balon și suflă în el până simți că i se termină aerul, apoi se auzi o „hurrrjbumșpacjdrim”… o huruială. Și o pocnitură. O diagramă de neînțeles îl agita întru progres, dar să vrei nu înseamnă să și poți pe moment.

Se simțea întrerupt din misiunea sa și nu înțelegea cauza. Unui calculator, dacă îi resimți blocajul atunci când ți-e lumea mai dragă, îi cauți Oferte SSD până la urmă (bineînțeles, nu orice fel de oferte, ci promoții SSD Kingston) după ce ai scrâșnit ce-ai scrâșnit din dinți, până la tocire, după ce pumnii tăi au întâlnit de nenumărate ori carcasa unității de bază, până la învinețire, după ce ți-ai băgat p…u…l…”iuuuhuuuuuu….au…XXX…HyperX……….A-…-” până la…..P…C…(c)ire.

Dar când un om se simte melc, ce să îi faci? Un melc care mestecă gumă. Pesemne că așa se simt melcii, cărând o casă în spate: ca și cum ar vrea să le fie înlocuită inima.

Casa în care se afla, imobilitatea, incomoditatea fizică, precum și una fiziologică, atât de necesară unui om, îl ajută să gândească, totuși, și întinse imediat mâna după sticluță, ridicându-se pe vârfuri, scoase dopul și… și se felicită în gând pentru găselniță. Mai mult o diferență între grade de inteligență, decât o superioritate tehnică, dar nu era decât el pe-acolo, deci de unde să aștepte alte felicitări? Se simțea, însă, urmărit, dar nu se lăsă împotmolit în acest gând.

Conținutul sticluței îi alunecă ușor pe gât, cu aceeași ușurință ca cea a unei căutări pe GOOGLE a unui magazin online, capabil să-ți livreze rapid o componentă lipsă, prin curier — un SSD cu TRIM * compatibil cu sisteme noi de operare, spre exemplu — dar Avacuum simți totul ca pe o simplă restartare, își simți X-ul ca pe-o prelungire a vieții, iar HyperX-ul începu să i se administreze precum un text definitiv, un text hyperclar ca lumina zilei, din cap, până în călcâie, unui cititor obișnuit (cu cititul) și ieși din casă, pe aceeași ușă care-i adusese această nouă componentă, dar care nu mai scârțâi, nici hurui, nici altceva cu zgomot, ci se mișcă în balamalele ei ca unsă. Luna lumina și ea mai tare.

Abia atunci zări indiciul scris pe fereastră, „vezi aici”, aceeași fereastră a casei pe pervazul căreia găsise sticluța, singura, dar al cărei exterior îl ratase încă de la sosire. Chiar și-așa, dacă l-ar fi văzut, n-ar fi priceput imediat că ceea ce trebuia să găsească în acest drum al lui se găsea în interior, nicidecum într-o expunere de suprafață.

Luna, având o nouă strălucire, era calmă, nu mai străpungea nimic, dar cele întâmplate aici, de-acum înainte chiar aveau să zguduie, infinit mai de necuprins, lumea. Numai că, dacă ești dotat cu puterea lui HyperX, nu-ți mai pasă!

00181*Spre funcția TRIM nu voi face o trimitere. Dar e de reținut că un SSD bun ar trebui s-o aibă, ca să nu pierdeți definitiv datele de pe el, prin înlocuire (a datelor mai vechi). Ori, din ce-am citit, pe site-ul Kingstone, toate SSD-urile lor noi o au.

Spring SuperBlog2016, sămânța cu numărul 12 în primăvara lor:

Solaria

In SpringSuperBlog 2015 on Martie 20, 2015 at 5:20 PM

image
(Capitolul 1 – Omertà)
Capitolul 2
Într-o seară ploioasă…

Avacuum plecase de acasă cu acea presiune în ceafă pe care ți-o dă fabrica de gânduri și orice e ireversibil în viață. Și, deși se simțea de parcă tocmai se jucase pe linia frontierei, căutând dinadins bătaia pușcoacelor grănicerilor, încălcând-o, dacă ai fi dat timpul înapoi în urmă cu câteva minute l-ai fi văzut fluierând o melodie veselă, de parcă ducea cu sine un om fericit. De parcă ar fi fost un răsfățat al soarelui.

Dar afară era un întuneric apos, care-ți înlătura orice element rațional, o beznă care-ți ștergea orice gând și doar câteva umbre roz — asemeni celor care se ivesc atunci când închizi pleoapele brusc, apoi, pe rând, aurii, albastre, mov — se împleteau ca într-o pânză de păianjen în fața ochilor săi deschiși.

Se opri, fără să știe unde, scoase din buzunarele hainei de ploaie Intel Ect-ul și pendula, de pe un picior pe altul, ca sub un cadran care-și pierduse de prea multă vreme acele, ghicind ce se întâmpla deasupra capului său fără să-și ridice privirea.

Intel Ect-ul era doar o componentă întâmplătoare a invenției sale (deocamdată doar o schiță timidă a unui gând) — Solaria —, o fereastră cu memorie, funcționabilă, cu precădere, în infinitul nebănuit al nopților în care lesne ai fi putut crede că întreaga lume s-a transformat într-un pustiu nemărginit doar fiindcă, să zicem, iubirea (vieții tale) a fugit în lume cu o balerină. O numise ca pe soția sa, într-o zi cu soare, când sprijinea peretele și visa, deoarece, într-un fel, fereastra aceea îi semăna. Și nu era vorba numai de acel ” în trecere”- observație sau de o anume îndemânare iluzionistă specifică femeilor.

Neapărat trebuie să-i dau posibilitatea de a vedea în întuneric! gândise el vag, fără prezența de moment a unor stâlpi de iluminat ai minții, care să-i fi arătat cum să-și definitiveze invenția sa ce ar fi combătut, pentru totdeauna, singurătatea, dar ceea ce știa în mod cert era că ar fi vrut să nu depindă doar de viziunea pe care razele infraroșii oricum o aduseseră în viețile oamenilor.

Sigur că, oamenii întâmpinau noaptea ca pe o enigmă, ca pe o extensie fantastică a lumii reale și-și puteau imagina, de după geamul ferestrei, absolut tot ce își doreau, dar toate astea îi păreau un joc crud și se simțea prins ca sub un clopot de sticlă.

image

Așa că, fereastra lui avea să surprindă nu numai sunete — care și acestea erau pe cale de dispariție, odată cu invenția termopanelor —, ci și imagini clare a ceea ce numea el ” lumea de dincolo de noapte”, în culori cât mai vii cu putință, pe care o noapte obișnuită le ascunde de obicei sub vălul ei întunecat, opac, indiferent.

Înainte să iasă din casă, proiectase din nou — pentru a câta oară nici nu mai ținea minte — pe una din ferestrele casei lui, imaginea Solariei, a lui Ati și a Nvidiei, singurele lui motive de a definitiva orice, imagini surprinse de Solaria, cu obiectivul camerei video, cu puțin înainte de dispariția lor într-o lume pe care nu numai că o bănuia ca fiind o hoață de fericire, un tâlhar la drumul mare, cauza tuturor nenorocirilor sale, ci și o prozolume a căror începuturi îi erau foarte cunoscute, fiindcă era un vizionar al timpurilor sale (de acum).

Că erau începuturi sau sfârșituri, el nu știa, fiindcă cine poate spune unde începe ceva și unde se sfârșește acel ceva, cu acea exactitate rece, calculată, mai mult decât matematică, fizică, chimică.

Fără să înțeleagă când ajunse și când răsări înaintea lui Gardul, numără douăzeci și doi de pași de-a lungul lui și sări pârleazul șubred și erodat, de teamă să nu se rupă sub greutatea lui, se împiedică și se rostogoli prin frunzișul umed, până în dreptul unei căsuțe, ascunsă intenționat, până și de ochiul Lunii. Nu îi era teamă, simți totul ca pe o ultimă îmbrățișare a pământului.

Pe singura fereastră a căsuței scria „vedeți aici„, dar întunericul camuflase bine mesajul, astfel că ciocăni ușor într-un colț al geamului ferestrei în care se oglindea brâul lui Orion și ascultă. Ușa se deschise, clasic, cu un scârțâit neuns și el pătrunse din întunericul cu care deja se familiarizase, în inima unui alt întuneric, cu totul și cu totul necunoscut, dar care avea să-l urmeze în tainica lui existență de-acum înainte.
00181

Istorioară inspirată de magazinul MediaDOT.ro, fără de care aceast Capitol 2 nu s-ar fi născut. Și nici capitolul 1! Cine știe, poate iese un roman de-aici. 😉

Pentru cei care n-au avut răbdarea să citească și Capitolul 1, iată câteva precizări:
Solaria- soția sa
Ati- băiețelul lui
Nvidia- numele fetiţei mai mari
00181

Ușa nr. 8, SpringSuperBlog 2015, image
În „spatele” fiecărei fotografii e un drum care duce căre locul de unde le-am cules.

Punctajul obținut: 90

Există o conexiune și când nu există

In dicţionar de mişcare on Noiembrie 4, 2014 at 6:16 PM
image

Erika Kuhn

Alerg într-o fugă. Stai, cum adică „alerg într-o fugă”? În fine, nu mă oprește pe mine un moment de logică. Acum, în acest moment, trebuie să ajung unde mi-am propus. Nu sunt fugară, nu sunt într-o cursă de atletism, transpir pe bune și sunt reporteriță la ziarul online „Puțin mai cultural” și, e ușor de ghicit unde alerg? Nu e, că ziariștii lu’ pește nu-și mișcă șezutul de pe scaun. Mai sunt totuși unii care și-l mișcă, să nu generalizăm! Uite, spre exemplu, eu! Mă documentez pe teren. Un subiect nu se ia de la un ziar la altul, ca ciuma, cum vezi peste tot în online. Se scrie cu sudoare, se investighează, se, se…Nu căutați pe Google, nu e vreo sărbătoare, nu e ziua pământului — o oră fără curent! Și nici vreun alt demers al omenirii pentru a salva câte o chestie pe zi. Subiectul spre care mă îndrept e experimental și durează o zi. O zi fără…peretele de…F…Fug! Nu vă mai țin în suspans. E ora 00.00 și exper’mentu’ începe din acest moment. Pe locuri, fiți gata…

00:00 —Dau peretele la o parte și pătrund în camera unui dependent de filme porno. De filme porno online. E în pat cu tableta în mâna dreaptă. În mâna stângă…acoperiți-vă ochii. Mă duc să-l deconectez. Zâmbesc acum, conexiunea e bună, ar fi fost o scenă memorabilă, de o frumusețe globală, dar nu! Doar am închis — nu, nu lumina, încetați! — router-ul wireless . După cum vedeți e vorba despre o altă conexiune, cea la internet. Cum l-am lăsat fără ea( sâc!), din acest moment să vedem ce face fără. Bine, n-o să vedem, că blurăm. Nu uitați numele ziarului. Și nu-l găuriți, acum, că vi l-am pus în față. N-ar intra a lui în ea. Povestea! Deși e un subiect penetrant. S-ar vinde ca pâinea. Nu vă rămâne decât să vă imaginați jocul mâinilor frământând…pâinea! Aveți grijă cu imaginația, mâinile sus!

01:01 — Am pus peretele la loc, dar numai ca să mă lipesc de el. Ridic mâinile. Sus. Peretele e al dependentului de…jocuri online. Ăstuia ar fi suficient să-i încetinesc procesorul Intel. Dar nu ne abatem, îl deconectăm de la internet și pe acesta. Pun mâna pe cablul de internet, n-apuc bine să îl scot, că …” Mâinile sus!”

Un jucător de shootere, exact! Am ridicat mâinile. Mă uit în dreapta, maică-sa. Mă uit în stânga, soră-sa. Au ridicat și ele mâinile. Mă îngrozește scena, mă îngrozește ideea că ar putea avea taică-său un pistol adevărat în casă, așa că trec prin perete și ies afară să mă salvez.

02:02 — Intru în primul internet-caffe, și ca să beau o cafea — e și ora –, dar și pentru dependenții de-acolo. Intru pe ușă, ca tot omul. Bună dimineața! îi salut eu, dornic de un pahar de vorbă și…Conexiune închisă. Toți oamenii sunt cu ochii în gadget- uri, așa că trec neobservat. Dacă-i așa, atunci conexiune închisă să fie, dependenți de gadget-uri, rămâneți treji și…vorbiți între voi, socializați! E și ora, ce-i drept!

08:08— Nu vă mirați de săritura în timp! Când stai de vorbă, trece timpul repede  și fiecare are motivul lui pentru care un lucru sau niște date importante  i se stochează în creier sau nu, și astfel o conversație bună durează. Că veni vorba de stocat date, mi-am amintit că-mi trebuie un SSD. Și poate văd și vreo ofertă bună la HDD. Cum și eu particip la experiment, nu intru pe net și caut în primul magazin online care-mi trece prin cap, adică magazinul MediaDOT.ro, ci în primul magazin (terestru) întâlnit în cale. N-au în stoc. Pe moment. „Dar puteți comanda online, și noi, între timp, facem comanda și trimitem.” Buuuun. Vă trimit și io …Tăiem mai întâi conexiunea tuturor dependenților de cumpărături online să vedem ce se întâmplă. Apoi tăiem conexiunea la internet a magazinului terestru. Cel mai probabil că vânzătorul verifică acum stocul, astfel că vindecăm pentru câteva ore dependenții de o boală numită „indolență”. Fug de ea și…

10:10— Intru la doamna doctor de familie să-mi activez cipul (cardului de sănătate). Îmi zice „sănătate, mai ai de așteptat! Nu te uiți la TV? Mai vino pe la noi, măi dragă, prin ianuarie.” Am așteptat și până să intru, că toți știau ce boli au, că ” au citit ei pe internet”și dura până erau lămuriți că nu e aia și că e cealaltă sau că nu e decât ipohondrie. Le tăiem și lor conexiunea, să nu ne molipsim și noi.

12:12 – 22:22 — Ei bine, intervalul ăsta de timp îmi lipsește. Habar n-am ce am făcut. Dar poate m-ați văzut vreunul din voi, poate nu erați cu toții online. Cititorii mei online, împrospătați-mi memoria! Cum eu o să public după intervalul de 24 de ore de abstinență la net, numai bine. Un subiect bun vine pe surse și verificat. Fiți (re)sursele mele, vă rog, lăsând un comentariu la acest articol! O să fiu sinceră și o să vă spun că și „politica” redacției noastre o cere!

22:22 — Că veni vorba de politică…mă fură un gând. Ce-ar fi făcut Monica Macovei fără internet?! Conexiunea cu campania prestată în online pentru alegerile prezidențiale e evidentă, sper! Iată, evoluăm, prevăd alegeri cu like-uri în viitorul apropiat.

23:23 — Ajung la redacție, mă uit la ceas, am timp să redactez articolul. Trecu’ și ziua, dară! Fără să mă conectez la internet. Nu v-am spus la început, dar abia ce am primit postul, sunt în probe. De aceea am și cerut comentariile, ca să trec cu bine de probă. De perioada de probă. Am însă o mică nemulțumire legată de numele ziarului. Puțin mai cultural? Păi, cultura nu vinde! Să văd cum o să transcriu exper’mentu’ cât mai cultural cu putință.

— Nu e „puțin mai cultural” și nici ” mai cultural puțin” numele ziarului nostru! mă întrerupe o colegă din puțu’ gândirii. Pesemne că am gândit cu voce tare. E ” Cultural mai puțin”…
— Super! răsuflu ușurată. Ce încurcătură! De nume! E scuzabil, sunt nouă, da?! Mă și speriasem că am pierdut o zi degeaba, și că am conceput un articol care nu reflectă nici măcar acel puțin (cultural) din sintagmă.

00187

Superblog, proba „o zi fără internet” cu
image

Punctaj obținut: 93

Omertà

In Superblog2013 on Octombrie 21, 2013 at 4:45 AM

 

image

Se numea Solaria. Nimerise acolo cu chiu, cu vai, în timpul unui antrenament la sticlă, astfel că toţi erau cu spatele, și n-a contat intrarea ei. Gândul o întuneca, dar nu fiindcă se gândea la asta, ci fiindcă ajunsese aici, crezând că se va putea salva. Pe ea şi pe cei doi copii ai săi.  Și nu vedea cum. În fapt, nu se gândea că nu însemna nimic pentru cei cu spatele la ea, nu-i păsa, pentru că aici, odată intrat pe acest tărâm, îţi uitai greutatea. Căută din priviri butonul care i-ar fi luat în primire sosirea, aşa cum scria în broşura pe care o purta la rever.

Pe cel mic îl purta elegant pe braţul ei îndoit, într-o paporniţă încropită la repezeală dintr-un ştergar, ca şi cum ar fi cărat o geantă şi dacă nu s-ar fi auzit scâncind, n-ai fi zis că ţine acolo încă o viaţă. Pe fetiţă, adormită de oboseala drumului, dar şi de tăria aerului curat, pe care nu-l mai respirase de când era de vârsta celui mic, o ţinea într-un marsupiu improvizat dintr-o jumătate de cearceaf de la ultimul motel unde poposiseră înainte de a intra pe Omertà. Nu-l considera un furt, luase cât îi trebuia, chiar dacă nu îi aparţinea; şi oricum nu conta.

Să fim serioşi, cine ar fi raportat la Poliţie furtul unei jumătăţi de cearceaf?

Scoase un pacheţel din paporniţa lui Ati – numele bebeluşului – şi încă unul din cearceaful care o purta pe Nvidia – numele fetiţei mai mari, şi le despachetă. Erau două plăci grafice uzate, plata pentru a putea avea acces în acest loc. În interiorul respectiv, unde de-abia intrase şi care semăna cu o cameră de aşteptare, nimic nu îi amintea de lumea reală. Peste tot erau numai plăci video, dispuse fiecare într-o formă finită: fotolii, canapele, măsuţe de cafea şi o cabină, asemănătoare celor de duş ca şi formă, pe care scria Forum gaming. Nu o observase de la început. Apăsă la întâmplare pe una dintre „cărămizile” cabinei şi apărură, aşa cum se aştepta, mai multe ecrane. Plăcile se interconectaseră. Putea să vadă în toate direcţiile. Îşi aşeză plăcile ei într-o rază, completând o imagine începută de altcineva, un soare.

Dacă eşti aici, înseamnă că ai mai fost cândva, se porni o voce mieroasă dinspre difuzoarele ecranelor. Te-ai săturat de placa ta? Dacă da, apasă pe  Lansare AMD HD 7790 Bonaire, dacă nu, apasă pe Lansare NVIDIA Geforce GTX 650 Ti BOOST.  Nu ezită, deşi ştia la ce să se aştepte de la un forum de specialitate(recomandări, păreri, discuţii). Asta îi trezi amintiri!

Telefoanele de la 3 noaptea, în care era anunţată că familia atacă ori că e atacată. Când era atacată, nu putea zăbovi! Trăgea de soţul său adormit pe jumătate, îi freca ochii cu un tampon umezit într-un castron cu apă rece-rece, pregătită din timp, ca să caşte bine ochii şi să nu fie ucis în misiune. N-ar fi rezistat fără el. Când Malahi, capul familiei fusese ucis într-una dintre misiunile cu un grad ridicat de dificultate, s-au simţit pierduţi. O anunţase soţul, în pragul uşii, în timp ce-o alăpta pe Nvidia. Nu şi-au vorbit o vreme prin casă, din acea teamă că oricare dintre ei doi ar fi putut elogia momentul într-un mod prea sentimental. Şi, niciunul nu voia să-l rănească pe celălalt mai mult decât era deja fiecare dintre ei rănit de dispariţia capului. Trecuseră la nivelul următor, dar cu ce preţ!?

Misiunile în care familia ataca erau mai lejere, putea să amâne momentul – pe care-l numea și-acum, în glumă, momnet, dar la bază fusese o greşeală typo pe care o făcuse într-una din serile cu misiuni active, anunţând familia să întârzie atacul şi să se amâne momentul cu cel puţin un sfert de oră, cât ar fi îmbăiat-o pe miracolina Nvidia. O usca, o culca şi apoi îşi plimba săgeata pe monitorul robust de care era mândră. Grafica era minimală, dar nu conta! Nu era o joacă, cum părea! Acolo era viaţa ei, cu un ochi pe miracolină şi cu celălalt pe antrenamentele la sticlă , ca să devină un trăgător mai bun şi pe jafurile ce-aveau a fi planificate, ori erau deja în curs. După moartea lui Malahi, Terodnick şi ceilalţi membri ai familiei au uns-o dona, dona Solaria. Cât de mândră era! Dar acolo nu conta invidia, acolo și atunci putea să fie oricât de mândră voia ea.

Fiecare dintre game vă arată oferte ale acestui magazin online. Pentru a schimba realitatea, daţi click o dată! Pentru a o selecta pe cea care vă convine, daţi click de două ori!  reveni vocea aceea fină ca un ciorap de mătase, trezind-o la realitate cu o formidabilă descărcare electrică. Se verifică şi era şi mai uşoară acum, că-şi golise câte o imagine bună din sacul cu amintiri. Bebeştinul Ati şi miracolina Nvidia erau şi ei la locul lor, unul pe mână, unul în marsupiul pe care dacă l-aţi fi văzut cum era prins, v-ar fi amintit de tolba cu poveşti a poştaşului de odinioară.

Se îndreptă spre una dintre măsuţele de cafea, apăsă pe una dintre ele şi pe masă apăru o cană de cafea. Miracolina se trezi şi ea, aşa că mai apăsă pe una dintre plăcile grafice şi apăru un pahar cu suc. Natural, desigur. Bebeştinul, care în tot timpul ăsta pe care-l pierduse în cabina de duş adormise, se trezi înfometat şi începu a scânci uşor, dar Solaria ştia deja ce era de făcut, aşa că mai apăsă încă o dată placa grafică şi apăru un biberon. E timpul să-l înţarc, gândi ea, şi-i îndesă, fără să clipească, suzeta biberonului între buzişoarele firave, bebeştinului. Îi era poftă de o ţigară, dar le terminase înainte de-a ajunge aici, ca să-şi ia de-o grijă.

Se uită la cei prezenţi, care tot cu spatele erau, antrenându-se la sticlă, nesimţindu-i în continuare prezenţa. Poate că luna străluceşte atât de puternic pentru cei care nu pot urca scări imaginare spre soare, gândi cu voce tare către Miracolină şi Bebeştin, cu ochii înlăcrimaţi. Îi plăcu ce-auzi, așa că mai repetă o dată. Și de data asta vru să țipe, dar se trezi fixată de cele două perechi de ochișori ai puilor ei.

Cei ce n-au putut trece dincolo, rămân aici, până când își vor demonstra nivelul! fu ruptă din şirul gândurilor de ordalia realității contemporane. Mai aveți dreptul la o singură descărcare!

O invadară culorile, cu imaginea lor, cu proiecţiile lor şi se lăsă purtată de ele înspre o ultimă amintire.

Atunci când veni sorocul să o nască pe Nvidia, deşi deja i se rupsese apa, mai zăbovi cât să ceară pe mirc permisiunea familiei, ca să meargă să nască. La naşterea lui Ati, la fel, numai că se afla pe DosDecarte, tot o reţea de socializare cu alţi jucători ca şi ea. Tehnologia evoluase, dar lumea era tot la fel, prinsă în realitatea ei şi din când în când zguduită de plăcile care uşurau Pământul de energia acumulată.

– Plătesc, oricât! Cer permisiunea, pot să merg să nasc?! şi râse acum, retrăind trecutul, râse cu pofta unui copil atunci când e gâdilat, râse de umbra omului care fusese cândva sub soare. Bău cafeaua rece dintr-o răsuflare. Era amară, dar era sătulă de atâta dulce. Privi înainte și…

păşi într-o lume nouă, total cunoscută, prin uşa imaginară, pe care tot o placă grafică o deschisese după ce descărcă ultima amintire, numai că ea n-ar fi recunoscut-o, fiindcă asta era regula. Odată întors în timp, dar cu o tehnologie similară cu cea a prezentului pe care tocmai îl părăsea, trebuia să uiți. Tot!  De fapt, aproape tot. Trebuia să-și amintească, în primul rând, cum să-și aleagă o placă grafică bună și un singur joc din copilăria ei. Își codifică amintirea cu placa, ca să-i fie mai ușor: Mediadot. A ales la repezeală Castelul — din memoria încă în stare de-a reproduce amintirea — jocul acela cu 7 cărămizi, pe care trebuia să-l dărâmi, apoi, fără ca să fii prins, să-l reclădești din nou. Odată ajunsă acolo, i s-ar fi dat dezlegare deplină la joacă, la acest joc, dar și la bucurie, pe care o va putea de-acum înainte împărți cu cei doi copii ai ei.

Deşi ştia că avea să fie ireal ceea ce era dincolo de uşă, o merita! Soţul ei o aştepta în prag de lume, fără plăci cu instrucțiuni de calcul paralel care să mineze bitcoini, fără ventilator propriu. Fără nimic. Doar cu două brațe desfăcute și un chip senin.

Luna nu sfâşiase încă cerul, cu vârful ei cel mai ascuţit….

Aţi trecut de acest nivel, felicitări familiei! se mai auzi din ce în ce mai înfundat, vocea ghidului virtual. O nouă voce, de data asta fără nicio inflexiune vocală care să inducă, le deveni deschizător de drum: Poftiți, poftiți! Miracolul nu se află în miere, ci în încăpăţânarea albinelor

00181

1. Text înscris în etapa a X-a  a SuperBlog2013; Sponsor: 

2. Textul participă şi la psiluneli(o altă joacă virtuală creativă în cuvinte), pe tema „Umbra omului”

3. Jora(prelungirea mea felină) îşi face şi ea jocul(sau joaca?), ca de obicei, pe blogul ei, unde participă ca fiind singura concurentă în propriul concurs SuperBBlog(cu dubluB), o copie fidelă (a) SuperBlog. Dacă aveţi chef şi timp, vă aşteaptă la ea.

4. Fotocredit:  Я люблю ФОТО

$ (a) muză Irealia. Orice asemănare cu un firicel din povestea trăită de ea, e pură, dar absolut pură realitate. 😉

Punctaj obținut :99