alma nahe

Posts Tagged ‘eu’

În casare

In arena luptelor sterile on Ianuarie 6, 2014 at 4:07 PM

image

Voi părăsi locul acesta o vreme, dar nu fiindcă vreau, ci fiindcă laptopul a obosit și și-a dat definitiv duhul. Sper numai atât, că animăluțele ce se vor aciua, în lipsa-mi, să devină niște locuitori în armonie cu interiorul. Exteriorul e păcălitor.
Astfel că eu voi fi mai mult pe-afară, încercând să nu ratez momentul întoarcerii în mine. Nu, nu mă fac miner! 🙂
Dar sunt sigură că ceva lingouri voi descoperi în absența-mi.
Zilele acestea am locuit în tăcere. E casantă, așa cum se zice, dar mie mi-a șoptit o altă perspectivă.
M-am recunoscut în fiecare ciob, chiar așa, multiplicată la nesfârșit, în forme neregulate. Am și sângerat, dar semnele rămase în mine nu vor urâți (cu) nimic.
„Sunt convinsă. Mai convinsă decât mine însămi!” am scris acum vreo două zile. Păi, da! Cam așa stau lucrurile…
Și n-am călătorit până la poli ca să aflu asta, fiindcă nu o călătorie departe de tot îți relevă aproapele, ci veghea și taina ei.
Așadar, nu voi lipsi de tot, asta vreau să fie clar! Doar că tableta — robotul, nu pilula! — nu mă ajută foarte mult, fiindcă mă mișc greoi, ca un uriaș printr-o țară a piticilor.
Adevărul e că eu m-am cam săturat și de pitici, și de motivația Eroului Binelui clădită ca o scuză pentru alte crime, în numele binelui. Dar, divaghez acum…și ceea ce am așternut azi aici, e doar o fereastră spartă. Pe de o parte, pe-aici va fi ceva mai aerisit, pe de altă parte, un picuț mai răcoare.
Nici eu nu știu, încă ronțăi niscaiva gânduri care nu mi-au venit bine. Dar, de-am putea proba gândurile mai întâi și pe urmă, turnate pe noi să le convertim în straiele necesare, ce bine-ar mai fi de noi!
Și, da…așa cum ați remarcat deja, textul ăsta nu este despre moartea laptopului. Nu e nici măcar despre moartea căprioarei.
E despre zgomotul ferestrei sparte, cumva.
Mă gândesc să scriu în limba zgomotelor, de-acum înainte și să termin ce-am început: dicționarul de mișcare și cartea în care se tace. Pe „l-am prins pe Dum(nezeu) fumând” îl mai amân. Și El face asta!
Nu mi-am propus nimic pentru noul an. Dar îmi propune el, pare-se! Ajutat, firește, de robotul care mi-a slujit 8 ani, necondiționat! Deși, ceva firimituri de mâncare, praf, tutun și alte mizerii tot au îngășat șoarecele(mouse).
M-am cam plictisit și de poezie, cumva. Apropo de poezie! Eram ieri-alatăieri(nici nu contează când) la o masă(festivă) și am turnat într-un pahar de gin tonic o picătură de vermut. Culoarea s-a așezat pe fund. Pe fundul paharului. Iar eu am făcut asta, explicând celor de la masă cam cum văd eu poezia. Că era un fel de subiect în discuție la acel moment. Habar n-aveam ce o să se întâmple. A fost o demonstrație spontană. Cam ca și poezia, până la urmă, nu?! Mă gândeam la vermut, ca la un adevăr mut. Mi-ar fi plăcut să coloreze, dar el s-a așezat ca un fel de trânci. O imagine frumoasă, dar o depunere și atât, în fond. Amestecul, nici măcar nu m-a cherchelit!
Acestea fiind zise(?), mă retrag dincolo de fereastră. Nu înainte de o ultimă concluzie.
Blogului acestuia îi lipsește partea aceea, făcută de mână, nu de inimă. Și voi „corecta” asta. Știu și cum…dar toate la timpul lor!
Știm cum vin diminețile, știm și cum pleacă. Știm cum vin ninsorile, știm și cum și ce le topește. Dar ceea ce nu știm e că nu le ascultăm zgomotul îndeajuns, încât să ne mâne(și nu mânie) pe calea spre propria poveste și nu spre potecile care ne-o pot ascunde sau rătăci.
Voi reveni! Că doar de-asta am presărat firimituri. Nu le ciuguliți pe toate, ca să și găsesc cărarea înapoi!
Mai mult produs finit, decât infinit în căutare…asta îmi urez. Încasare! 🙂 Și un laptop nou! Dar cred că mai am de așteptat. Mult! Și bine, ceea ce vă doriți — ca și urare — de la mine, (în)scrieți voi! Mi-ar fi plăcut s-o fac pentru fiecare, în parte, dar mi-ar lua, cel mai probabil, o veșnicie și nici n-aș nimeri acele dorințe ale voastre. Dar un MULȚUMESC e dorința tuturor, nimeresc la sigur! Luați-l voi, vă rog, nu în forma lui, de(la) grămadă și particularizați-l și pe acesta!

image

Viscoleam undeva

In arena luptelor sterile on Martie 19, 2013 at 2:23 AM

Sub pleoape, neştiută de tine,

Niciodată mai multă, străine,

Viscoleam undeva,

Aşternându-mă urmă pe-o mucava,

Insomnii în tranzacţii cu rime.

Şi rămasă în partea cu tine,

Ţi-aş fi scris că te-aştept neadunată.

Hai, îneacă-te-n mine (sunt apă)!

R: Nu iapă! Mioapă…

Nu iapă! Şchioapă…

Nu iapă! Otreapă…

Nu iapă! Nu-i apă…

Iluzia din care gustam

Şi aburul rece ce ţi-l urmam

M-aşezau iubind ca o umbră pe-o cârpă.

Dar nimic nu-ncepea,  nu începe încă,  cu vântul se surpă.

Ochean

In trupa mea. grupies-ul meu on Noiembrie 14, 2012 at 2:40 AM

Ca să te aud, te las să te apropii.
Podeaua se mişcă ca o punte.
Contează secundele?
Contează, când mi-e rău, minutele?
 
O să rămân în largul meu, iubindu-te?
O să mă mir simplu de emoţiile mele fireşti.
Vom vedea mai departe decât am crezut?
Doar la ţărm putem trage linie.

Nu cunoaştem legile firii.
Nu trăim două zile la fel.
Tot ce socoteam ca pierdut, ori prea departe,
Poate că azi e aici…
Prin ochean n-am văzut, dar un gând s-a-ntors.

Busolă

In Superblog2012 on Noiembrie 10, 2012 at 8:06 PM

Câteodată te-aştept
în 90 de feluri,
în 90 de moduri.
În 90 de chipuri fug.
Şi dacă într-o zi m-aş trezi fără să fiu cum ştii,
cum ştiu,
înseamnă că am ales secunde umane…
că dincolo de asta nu e altceva!
Imagini pe care le-am luat din mers,
în joacă liberă,
păsăre călătoare,
fiind sclavul tăcerii.
 
La drum, corabie călătoare!
La drum, lume fără nume!
Peste lună,
fără bagaje!
Respiră curat,
nu respira sacadat,
fii prietenos cu oraşul!
Un îndemn, ca un ochean cu bătaie lungă,
din mână în mână,
din om în om.
 
Hai să inventăm un model al direcţiei sigure,
busolă a Şcolii Înalte de Zbor,
dincolo de firul ierbii!
Am ales special, de dinainte de noi,
uitându-mă în urmă,
o câmpie veche,
pe care vom cultiva împreună sentimentul hibrid,
fără emisii otrăvitoare,
fără consum.
 
Urc fără teamă la bordul tău,
fiindcă ştiu că fericirea nu vine
atunci când suntem cu picioarele pe pământ.
Fericirea e fără hotare!
 
Eu nu ştiu dacă te ştiu,
dar te port cu mine din fotoliul portocaliu
(are patru roţi!),
centrat în lumina oraşului,
şi când o să te-ntreb cum te simţi
să nu-mi spui că s-a blocat liftul,
că e vremea ocheadelor,
ori vremea mierii!
Spune-mi doar atât,
că am restituit iubirii tale culorile de care-avea nevoie,
fii determinat!
 
Uită-te-n oglindă,
în retro vizoare
proiectează şi
protejează ce-ai lăsat în urmă!
Pasiunea continuă inovaţia!
Caută adânc!
Prin mii de stele,
prin mii de nume,
dă strigare lumii mele!
În toată aglomeraţia,
un singur chip.
 
Într-o clipă cu cer de Balcani.
O lună…
cu tine!
Şi-atât!
Ţi se pare ciudat?

 
 
 

1. Textul participă şi la D’uzina de cuvinte. Duzinari: psi©VeroScorpiovirusachedordefemeieCarmen Pricop,

IncognitoDictatura Justitiei.

2. Poemul include inserţii ale câtorva versuri aparţinând formaţiei Travka.

Intrarea Nopţii

In cap umplut on August 29, 2012 at 6:52 PM

Pentru tine, 20dezâmbetedeporţelan, cu drag!

În ploaie, în straturi,
ascultând  intrarea nopţii, pământul
ia, din albastrul de cer, umbletul.

Nu te întrebi uneori
după lumina din vers,
unde curgi, spre ce zări?

Şi unde dureri ţi se scurg
când versul pâlpâie surd,
nimicul din noapte să-l stoarcă?

Tropotite

In joi alb on Mai 10, 2012 at 4:45 PM

(Nu daţi muzica tare! Încercaţi să respiraţi în acelaşi ritm ca şi cel al cântecului…)

„Să te opreşti din când în când şi să te uiţi la petele de pe pereţi, la cenuşă sau la foc, la nori, la noroi sau la locuri de genul acesta, în care… ai putea găsi idei minunate.” Da vinci

În aburii de cafea şi-n caimacul ei dimineaţa e simplă.
Abia în zaţul de pe fundul ceştii ghicesc viaţa se complică, încă o dovadă cafeaua trezeşte.
Eu întotdeauna îmi las o linguriţă-n ceaşcă, rece măsurătoare între ce-a fost când era plină şi caldă, şi între, ca şi-acum, goliciunea mată, rece dulce-amăruie temătoare.
De fiecare dată linguriţa mi se propteşte şi ea rece-n obraz şi rămâne o vreme în pori, ca o dungă de răcoare.

De ce (să) te afli în scena asta?

Şi-n ce culoare (să) mă pierd?

(A)maro!

Şi de ce mă simt în apele mele când am de-a face(ri) cu cuvintele, care-s de pământ?

Care-a fost primul meu cuvânt folosit aici azi?

În

Prima literă?

Î.

Î-ul, fluxul rodnic al imaginaţiei.

Scârţâind, zdrăngănind, extrag melodia.

Respiraţia, melodia vieţii.

Fâşâim…fâşii de viaţă.

Rândurile scrise-şi schimbă forma ori de câte ori le citesc.
E de-ajuns o a(l)titudine jucăuşă.

Mâna îşi caută de lucru, degetul mare sprijină, celelalte patru-n tropăit cadenţat de cal.

Compun o tropăită?

Dimineaţa asta mă reduce(?) la a fi un analist glumeţ.

Tropăituri, tropăieli…

Ploaia se aude căzând precum ropotele de-aplauze. Acum absentă, dar ieri atât de activă.

Dar încă o ascult.

După-amiaza,  ca şi o ancoră, îşi căută-n asfalt adâncul permis vieţii pentru acostări.

La prânz mănânc forme geometrice. Câmpurile gustului le transform în formule cu miros.

Undele, (o)static, se adaptează (ha)haosului multitudinii de cadre luminoase.

-Ouă vrăjite, vă rog!

Ouăle prăjite induc, clocind simţul indiferenţei.

Tubul digestiv schimbă forma.

Eh, editorii interni!

Ei au un carne-ţel în care-şi notează coduri…

Eu, omul!

Navigator de pirogă printre energii invizibile.

Dacă  ascult timpul întreg şi nu pe bucăţi, tictacul enervant dispare.

Dacă pun degetul pe buton şi tastez, liftul lui acum mă duce de nas, de mână, altundeva, mă des-prind.

Tărâmul alternativ.
Un acum în.
Şi tu, precum o santinelă…
Viteza creierului în luptă cu viteza cuvântului scris.
Când mă desprind eu devin o gaură albă şi culori.
(În) plus reflexul Babinski…
(În) foiala o-ului ochiului.

SOlunaRĂ

In arena luptelor sterile on Mai 5, 2012 at 9:46 PM

Acum nu spun ce simt, ci tot ce pescuiesc, şi mă-mpiedic în şuvoi.

Da’-n văzul lunii mari bătaia inimii învineţeşte,

înflorind  o altă piele.

Şi-aş vrea pe loc s-o lepăd, s-o ascund

departe-n Univers, nu în pământ,

ca pe o hartă, ca să nu mai cauţi tu, c-omori! …Că mă vorbeşte.

În lacrimă  înec pe rând  strigoi,

şi  îmi doresc  ca să mă ung c-un înger, doi,

busolă-i vreau pe buze, ca să nu mai muşc până la sânge, de-al tău dor.

Pe  nas, vulcan cu simţuri,  voi să-năbuş agonie,

lava din gândul ce-mi trimiţi  s-o  sting cu roua-mi din cuvânt…

Ah, fă-mă Doamne altfel măcar astă noapte şi fă să nu-mi mai plouă-n gură a pământ!

hors d’oeuvres

In cap umplut on Mai 5, 2012 at 12:25 AM

„Prinţesa, uitată în turn, priveşte spre fereastra desenată în zid,  în cretă albastră.

E scursă, de lacrimi deformată, în mii de dâre împrăştiată.

E singurul lucru ce-l mai poate privi în culoare, în rest totu-i gri, acru, ca întreg palatul.

Dar…(gând) avea zăpada, ce se topea când pe peploape-i cădea şi-o ningea, 

avea ploaia, ce-i picura în ochii căprui şi-o uda.

Avea nori, avea munţi, avea cer, ce-o făceau să păşească uşor printre stele, desenate şi ele.

Dincolo de zid oricum nu mai avea nimic demult.

Doar un ţipăt surd de chitară,  scârţâit de-un arcuş de vioară, purtate împreună de vânt, trec de fereastra de zid…

Dar… (acţiune)nu-şi mai doreşte nimic. Are cretă!

Şi-şi va desena o uşă cu ea…o uşă.” (Creta_ iarnă, 2002)

Poezia e molipsitoare. Se ia!  Ca şi reţetele culinare. Azi, hors d’oeuvres! Pentru revederi, zice Margot, pentru revederi zic şi eu!

La traducere, gugăl înainte în marş mă ia peste picior şi mă trimite, când separ hors de d’oeuvres, afară…funcţionează afară!

Drept pentru care, pOStarea asta o voi servi drept aperitiv.

Precizare:

Într-un sens eu sunt inversul, într-altul sunt reversul.  Un fel de almanahe la oală( of, oare chiar asta am vrut să zic?).

Astăzi doar (despre)duhuri şi uşoare umbre:

1.Proiecte matrimoniale nu nutresc(oala e doar un element de recuzită), îmi trăiesc încă jumătatea pe care o am dobândită prin himen de mamă perforat cu succes de organ  exteriorizat de tată, că pe cealaltă n-am găsit-o.

N-am căutat-o, ce-i drept!

2.Când eram mică credeam că m-am născut dintr-un sărut şi că în momentul sărutului oamenii îşi vâră broaşte-n burtă. Apoi, că ele se umflă, pofticioasele, şi când se satură de stat în burtă se transformă în prinţesă sau prinţ. Lesne de înţeles că poveştile mi-au fost realitate şi că încă îmi mai sunt, nu e de mirare.  Mai ales cele despre marile iubiri…hehe!

3.De fapt, de îndată ce mă abordez şi poetic, perspectiva se modifică substanţial, nu mă mai trag din om cu om deloc şi devin pe loc sirenă ori ursoaică, obiceiuri contrare unei fiinţe ce se pregătea cândva  să devină lotofagă.

Dar…

4. Devin întreg doar aşa, când mă comport ca un aed nesuferit.

-Ursoaico, mai ai vreun fluture?

-Mai am unu’, da’ fin! Pfff…

 -Nu(-l) fluturi?

Ba îl flutur! Flutur fluturele. Mi-l mut din stomac şi-l ascund azi în boabe de piper.

5. Azi mut (şi)locul percepţiei…azimut!Azi mut! …Azi-ca zi! Azi, cazi! La semnalul următor va fi ora douăzecişicinci!

Dialogul, precum şi joaca de-a azi  îşi are punctul culminant în natura-mi sălbatică şi săritoare peste timp şi ax , plus că-s femeie! Femeie cu gâtul curbat, ca de lebădă. Din pricina aşteptărilor se prea  poate. În cinstea punctului o libaţie. Şi a timpului meu, pe care-l frec, fierb, strecor, vântur cum vreau eu.

6.Tot azi, mă prepar…mă pregătesc cum pot  mai bine întru degradare (spre rece) şi pentru Luna Mare:  ieri caviar roşu servit à la Margot, azi răbdări, pe care nici măcar nu le mai prăjesc.  Cu toate astea sunt  perfect orientată  în timp. Pe aripile (cu)vântului sub clar mai mult decât de obicei.

-Depinde de tine…ceea ce e fix va precumpăni asupra a ceea ce e mişcător, zice Firimituri.

Firimituri e  unul dintre acele personaje pe care nu le chem,  deşi-mi răspunde în afara timpului de expunere.  El aleargă, aleargă, pe urmă se răstoarnă, apoi stă. Deţine arta răsturnării. Eu îl vreau animal definitiv, animal şi este, dar tot eu sunt Circ(e vrăjitoarea), iar el nu e por(c) încă, deoarece  o are pe moly, plantă antidot. Mmm…oly, deh! Latura umană îi rămâne însă în  aceeaşi cameră, ca şi-a mea,  atinsă din înainte în după, conform jocului copilăriei „înainte, înainte, stop!”,  (ş)lagărul meditaţiei.

Doi de-alde înainte, sper că aţi observat!

7. (cifra fericirii, m-aş opri…) El, Firimituri adică, întemeiază pe întâmplare. Tot aşa  tre’ să fi ajuns şi-n povestea mea.  Lumea din care vine e explicit magică, dar nu ca în cea a zânei La Fee,  o lume însă, în care el ar putea fi călăuză profesionistă. O are în vene!

Dar, gata! Reprezentându-l într-un mod superficial şi grăbit n-o  să las loc întâmplării.

Desigur că puteam invoca Muza, una din fiicele Memoriei, vrăjmaşa timpului. Timpul…care nu e altceva decât (pe)trecerea sacadată a accidentelor.  „Gignoske d’hoios rhysmos anthropous echei!”(Cunoaşte cărui ritm i se supun oamenii!)

„Noi însă, n-auzim decât un zgomot şi  nimica nu ştim!”

[va urma…desigur! povestea nu e lăsată în coadă de peşte, ci în (în)DOoi(aLă) de lebădă]


Întru sporire sau domolire a sensului s-au avântat în bucătăria cuvintelor şi psi©, carmen pricop, tineriu, simonaR, vanessa, anacondele, altcersenin, cristina, carmen, căţărătoarea, vero, zhao, cuvânticel, ada pavel, cammely.

Bon appétit!

Timpuind

In cap umplut on Aprilie 19, 2012 at 1:35 AM

cuvinte trasează şosele, curbe albe, curbe albastre, curbe gri,
ocolim cum putem puternicele refluxuri ale curentului pe care-l simţim,
nu suntem destin, suntem ipoteze, îţi spun.
ce fir e ăsta, întrebi în diagonală.
firul drumului, firul apei, firul ierbii, firul discuţiei, firul poveştii,
de-a fir a păr.
draga mea, pe noi ne înşală liniile, nu aşteptările!
scot mâna pe fereastră,
fiorul se înnoadă pe deschizătura mâinii, pe buricul degetului,
mâna se închide, soarele încă mai sapă suprafeţe de comunicare,
dar încă în beneficiul exerciţiului liber al cărnii.
hei, notează cineva ceea ce ar fi putut fi?
măcar în sepia, măcar în alb negru…
noi, nu şi nu! încăpăţânaţi mergem înainte,
păstrăm riguroşi poziţia verticală a pendulului care
de la un punct la altul sare, sare sensul acelor,
precizia nefirescului amână bucuria,
bucuria amânată se face pulbere.

un expert în imaginaţie sugerează să ne lingem rănile.
retrage-ţi mâna, o să ai cicatrici!
cicatrici…e comic ca şi cuvânt.

habar n-avem c-amândoi am umblat la roţi şi la frâna de mână.

doamnă, încetineşte bătaia cuvintelor,
suntem întrecere, suntem în trecere?
comic, infernul încă se distribuie cu ecou uniform!

Indiferent…

In cinema scuipat, trupa mea. grupies-ul meu on Aprilie 7, 2012 at 10:49 PM

Afară ploua. Îşi plimba bomboana pe buze în acelaşi ritm în care afară ploua.

N-o sugea pe toată, pe la jumătate o scuipa într-o bucăţică din ziarul de azi, apoi o împacheta în ea.

Sugea. Un cuvânt atât de elastic…

Fix la jumătate scuipa cu repeziciune, ca şi cum i-ar fi venit o idee nouă, un nou gând mângâietor. Ştia exact unde să se oprească înainte de-a scuipa, după aromă, poate, ori fiindcă calcula exact cantitatea de salivă produsă şi înghiţită având un simţ aparte, cine ştie. N-o întrebase nimeni până acum, când iarăşi n-o întreba nimeni, nici măcar ea nu-şi pusese întrebarea asta.  Şi dacă şi-ar fi răspuns  probabil că ar fi descoperit că nu e decât o altă caraghioasă îndrăgostită. Îi displăceau dulcegăriile, dar îi plăcea foarte mult să le sugă. Şi, mai ales, să le scuipe. Pe-o bucată de ziar.

Le sugea cu gândul la el, un virtuoz de pădure.

Le scuipa fiindcă spera ca măcar o dată să fie întrebată de ce face asta.

Le plimba pe buze ca să poată fi văzute. Să nu se spună că înghite în sec, că are un tic, că are mandibulă elastică, că mestecă gumă…ehei, câte nu se puteau zice!

Cu toate astea nimeni nu zicea nimic. Nici fata de la casa de marcat, deşi era convinsă că observase că-şi cumpără constant aceleaşi bomboane, ambalate în cutie metalică.

O vreme le sugea până la jumătate, apoi le ronţăia.  Dar o scotea din sărite zgomotul.

Plus că îi caria relaţiile cu cei din jur, mai ales cu cei dezinteresaţi, cu cei care o plăceau pentru ce şi cum era. Cu tot cu bomboane. Cu tot cu cutiile lor metalice.

Odată asculta văicărelile virtuozului de pădure şi-n toiul destăinuirilor, moment dramatic în exces, cranţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ,  zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ. Apoi linişte.

Virtuozul îşi blocă canalele de comunicare pe loc. Nicio lacrimă, niciun sentiment eliberat. Aştepta ca saliva ei să-şi revină la compoziţia chimică iniţială, de dinainte de bomboane. Pe care i-o cunoştea. Doar o sărutase o dată. Odată. Primul sărut. Şi ultimul.
Nici nu ştia cum să-l clasifice, cum să-l eticheteze-n ea, în regiştrii care ne menţin normali.

-Dacă n-ai fi aşa de nebună…

Mai întâi vru să-i răspundă, dar îşi dete seama că virtuozul n-o întrebase, aşa că se ridică, în metru distinct. El recunoscu adnotarea, virtuoz cum era. N-ar fi recunoscut însă niciodată că o sărutase. Asta o făcu să se ridice, de fapt.

Îi plăceau şi întrebările. Dar nimeni nu mai întreba. La drept vorbind, în vremuri ca acestea, să le zicem ploioase, de acord, nimeni nu mai întreba nimic. Ajunseseră la o aşa performanţă că toţi aveau răspunsuri fără să le caute sub umbrela întrebărilor. Puneau punct direct. El nu era diferit. Nu era nici măcar indiferent.

Nu se uită în urmă. Cutia cu bomboane îi ţinea cadenţa. Scoase una, modificând ritmul.

Trebuie să merg înainte, îşi spunea privind bomboana. Numai aşa mă pot întoarce înapoi. Apoi şi-o vârî în gură.

Merse înainte până la primul chioş cu ziare. Ceru unul la întâmplare. Oricare, numai să fie de azi. Rupse cu atenţie bucăţica pe care era trecută data, o ruptură executată cu precizie. Restul ziarului îl aruncă, civilizată, în prima pubelă.

De ce nu citiţi domnişoară ziarul, ar fi putut s-o întrebe cineva dacă i-ar fi urmărit atent mişcările. Dar nu i le urmărea nimeni.

Afară nu mai ploua.

Scuipă.

Apoi împături.

Pe urmă începu să cânte.

Apoi crescură flori…