Itinerariul perfect: nici mai la stânga, nici mai la dreapta plus SanoVita

Copil fiind am băut din fântâni şi am gustat din zăpezi topite.

În zilele bune adunam zarzăre, vişine şi corcoduşe în poală şi îmi săturam nevoia de acru, până mi se sterpezeau dinţii. În cele potrivite, ivăr, palmele bunicii ferecau poftele mele de dulce cu felii de pară, de măr şi prune, toate uscate în buza sobei. Pentru fiecare „vreau” sărat de-al meu, ningea scurt peste farfurie de pe un vârf de scobitoare.

La amar n-am poftit niciodată, dar se ascundea, năzdrăvanul, în nucile mele verzi şi atunci strâmbam din nas, închideam ochii, dar nu renunţam la ele nici în ruptul capului.

 

Au să mai vină? Dacă ar fi să ne luăm după instinct, aşa ar trebui: să mai vină vremurile alea bune. Fiindcă instinctul simte primejdia, toate se învaţă şi prin toate se va trece…

Abia acum cunosc itinerariul perfect: nici mai la stânga, nici mai la dreapta plus SanoVita, fiindcă sănătatea, băţul care susţine talgerul moarte şi talgerul viaţă, încă rămâne, în aspectele ei generale, o enigmă pentru absolut toată lumea. Desigur, există semne, umbre sub şi în ochi, vise, acolo unde ea şchioapătă şi, de fapt, de-aici încolo, dinspre boală… dorinţa de-a te repune pe picioare. Ce e oare important, când nu se zăreşte certitudinea? Găsesc că speranţa, schimbând impresii…

Dacă hohoteşti în marginea buzei unei fântâni, nu tremură apa?!

„Voi zice clipei repezi, frumoasă eşti, nu  trece-n zbor!”(Faust)

Viaţa sănătoasă nu e numai lapte şi miere. Există şi multe puncte de vedere, de fapt, iar problemele de sănătate sunt şi ele diverse.

Cât depinde de noi şi cât de alţii? Când eram mică, voiam să mă îmbolnăvesc „de moarte”. Să stau acasă, adică, prefăcându-mă bolnavă tare şi mama să-mi ungă o felie de pâine cu miere şi să beau un pahar cu lapte cald. Desigur, nu ştiam ce motive medicale să-i indic mamei, dar puteam să-i indic unele meteo. Eu sunt şi meteodependentă. Voiam să stau cu capul în nori şi pretindeam pentru asta alinturi… Cred că, orice boală, are nevoie, mai întâi, de un suport moral. Şi eu l-am avut. Şi când mă prefăceam, şi când boala de întâmpla de-adevăratelea.

Până la 20 de ani am avut multe boli, deloc prefăcute. Mă gândeam că, poate, mi s-a îndeplinit rugămintea. M-am îmbolnăvit de ulcer duodenal prin clasa a VIII-a. I-a urmat gastritei, descoperită de medicul meu, la care mergeam de când eram de-o şchioapă şi, având încredere în el, înghiţeam 15 pastile odată. Doar una singură era pentru afecţiunea mea, celelalte erau protecţie în serie pentru diferite organe. A treia era pentru cea de dinainte, a patra tot aşa…

Dacă mierea de Manuka s-ar fi găsit în acele timpuri, poate că măcar una din ele mi-ar fi fost înlocuită cu o linguriţă din mierea asta sau n-aş mai fi făcut niciodată, din două în două ore, calmante-cocktail: papaverină+scobutil+algocalmin, ci din 4 în 4 ore sau chiar mai mult, sperând să dispară cercul ce mă sufoca… Dar în galantare, abia de se găsea pâine. Aşa că am înghiţit cele 15 pastile destulă vreme cât gastrita să devină ulcer. Într-o zi le-am scuipat în loc să le înghit, fără să zic nimănui şi am început să mănânc, puţin câte puţin, din „fructul oprit”, adică alimente contraindicate şi, miraculos, în câteva luni m-am vindecat.

Cred că există un arsenal de motivări ştiinţifice, dar  imediat ce s-a întâmplat, nu am mai mâncat carne. Nu puteam, îi simţeam mirosul… Oricum, nu mâncam prea multă nici înainte. Dacă corpul nostru este pus într-o situaţie rea, noi, oamenii, ne adaptăm? Ştim noi să ne adaptăm?!

Azi, dacă corpul meu îmi cere mentă, mă duc să cumpăr mentă. Dacă mâine îmi cere musli, mă duc să iau musli. Dacă poimâine îmi cere goji, caju, curmale smochine, migdale, seminţe de in, de chia sau miere de manuka, merg să îmi cumpăr.

Când boala trece prin noi şi s-a îndepărtat, uităm de toate, numai că ceva în mine n-a uitat. De-atunci! Eu nici nu cred că boala pleacă de tot din noi, odată ce-a intrat. Doar coboară din oameni, dar trebuie să iei aminte că tot pe-acolo poate şi urca înapoi.

Eu nu am tras învăţămintele astea adult fiind, ci copil. Şi, dacă ar trebui să se ocupe cineva de deşteptarea adulţilor, aceştia sunt copiii, fiindcă îşi păstrează o vreme, nealterat, instinctul.

Eu nu vorbesc din cărţi de specialitate, ci din ce-am trăit eu pe-atunci, un copil săvârşind victorii personale.

„Ce ai săvârşit dumneata, ca să te cunosc?”

m-a întrebat deunăzi un bătrânel simpatic, care-avea peste 90 de ani, fiindcă l-am salutat. Nu îl cunoşteam, dar i-am salutat, de fapt, sănătatea şi ţinuta sa impecabilă, de mare crai.

„Eu sunt un explorator!” am vrut să-i zic, dar  m-am trezit că aproape-i urlu în urechi, de parc-ar fi fost surd: „Nu a fost să fie să mă ocup de trupuri, dar s-a nimerit să mă „ocup”* de şi, mai ales, cu suflete! Şi acum, în acest moment, m-am „ocupat” şi cu al dumitale. L-am pus la păstrare, în inima-mi, pentru sănătate!”

„Pentru sănătate?”, a continuat el cum stătea aşa, băţos, privindu-mă într-un îngheţ incert şi haios, în timp ce pregătea o pulbere din cerul gurii sale. „Caută-ţi un om mai viu, un copil, că e mai plin de speranţă decât mine, prin mine doar fâlfâie viaţa. Eu nu mai aştept decât nişte păsări, de-aia mă uit în sus. Poate-or să vină cu un noroc** şi mă aleg cu o prelungire.”

A dat să plece râzând, dar s-a întors ca să împartă râsul cu mine. „Râsul” e sănătate curată, aşa-i?! i-am interpetat eu verde sensul întoarcerii.

„Râsul şi insulina verde! Merişoarele sunt râsul împotriva bătrâneţilor mele, eu le mestec pentru anemie,  memorie, stres şi anxietate… Vorbele îi fuioreau***, în timp ce  gândurile mele îi admirau disciplina de fier şi puneau pe fugă osteoporoza.”De la o vreme se grămădesc toate, parcă ar vrea să mă ia în gheare” m-a întors bătrânelul meu simpatic la cerul gurii lui şi la păsări.

„Da’ nu vine ea!… Aflu eu ce gogoşi vinde!”

Despre frumuseţea clipei

şi, cum o râdem uneori, în loc să ne cutremurăm înfiorându-ne prin alt sentiment s-a mai zis, iar lumea de azi e îmbâcsită de îndestulare.

Nu ştiu dacă sănătatea se reîncarcă precum o baterie, când lunecă înspre picioare sau se despincă-n două, odată plecată, dar eu cred în instinctul de-a simţi ce e sănătos, în soare, în stele, în lună şi în seminţele, fructele, legumele, plantele nemodificate genetic ale pământului. Cred în ele şi în oricine le promovează!

Pe cât cred în dans, ca terapie şi, mai ales cred în teatru, fiindcă de-asta am zis că mă ocup cu suflete: cred în copiii cu care lucrez în atelierul meu de teatru şi mă încred în instinctul lor.

Din alimentația sănătoasă izvorăşte energia, împreună cu alţi factori  de echilibru pentru corp și minte, iar posibilitatea de a găsi produsele potrivite nu mai e un impediment.

Brandul  românesc SanoVita, nu (cred că) vă e străin! Ar fi culmea să fie aşa şi un pas greşit. Fiindcă aşteptarea încordată, vremea sau alte provocări ale vieţii nu vă vor ataca niciodată direct. Vă vor învălui mai întâi mintea. Menirea noastră, a oamenilor, e de a întoarce lumii gusturile ei de bază, nu numai de a le contempla!

Eu am învăţat de mică să urc spre lumina din care m-am născut, adică înspre soare, fiindcă bolile copilăriei mele miroaseau a bătrâneţe. Nu a chipului, ci în interior… Organele noastre se regenerează, dar trebui susţinute cumva…

Tu caută-ţi propriul tău echilibru!

Poate că în zilele noastre nu prea te mai poţi înţelege cu nimeni. De aceea, înţelege-te mai mult pe tine şi lasă-ţi copilul să descopere rafturile fermecate SanoVita. Fiindcă…

Copil fiind, am băut din fântâni şi am gustat din zăpezi topite…. Dar pe-atunci, părinţii noştri erau atât de siguri pe viaţă…

* „ocup”- în construcţie, cu sensul de a umple (sufletul)

**Noroc- în construcţie, referire la găinaţ

*** de la fuior

Foto: blogul SanoVita

SuperBlog 2018, Proba nr.14, speaker pledoarie pentru „Sănătatea copiilor noştri”

 

Sare roz

Noapte de noapte, mi-am luat câte ceva de (la) suflet sau mi-a fost luat și o spun așa, în incertitudinea asta, fiindcă nu știu exact cum (ți) se ia, când și de unde. Dar, diminețile știam deja că, dacă rupi din ceva-ul ăsta invizibil, o faci numai și numai fiindcă nu știi cât (mai) e și nici până unde se (va) întinde și nu s-ar cunoaște că se împuținează.

Alături de camera în care bunica își așteaptă împăcarea — și, o face cu naturalețe și cu zâmbetul ei rar, ușor ironic — o cloșcă cotcodăcind. A căzut(cloșcă) în aceeași zi când Ilenuța mea, vrând să-și mai plimbe oscioarele, s-a prăvălit pe pământul umed din grădină și-a zăcut acolo până i s-a auzit strigătul. De-atunci, a murit de trei ori, dar s-a întors. De-atunci îmi zice câte un cuvânt pe care nu mi l-a mai zis, câte o poezie ori vreo istorie de-a ei, însoțită de ilustrăți*. De-atunci o țin în brațe, o hrănesc cu lingurița, o șterg la gură ca pe un prunc.
— Nu știu ce se întâmplă cu mine!… Ce-am ajuns! îmi zice cu glas stins.

De sub cloșcă, sâmbăta asta ar trebui să iasă pui. Alături, pe patul bunicii mele, însă, cel mai probabil gol, va mai fi doar urma celei ce-a fost: un puternic miros cu iz de acetonă, semnul deshidratării. O privesc pe furiș, din locșorul ăsta umbros, unde m-am retras să aștern rândurile astea pentru… chiar așa? Pentru ce? Nu știu… nu știu…

Poate întru veșnicie?

[…]

Nu știi niciodată cu cine se poate împrieteni un copil, dar eu am știut — de îndată ce am priceput ce-i cu iubirea necondiționată — că Ilenuța Maxim va fi prietena mea pentru totdeauna și de aceea, penultima săptămână din acel Mai, florarul care-aduce viață și tiz cu  „mai”-ul de aduce prelungiri, a fost nesuferită. Nici nu avea cum să fie altfel, ea m-a crescut! Cu dragoste, cum niciodată nu avusese nici măcar pentru copiii ei, cu produse de bază, cu vorbele și povețele ei. Ține minte, sănătate pentru un trai lung! 

Bunică-mea și-a trăit traiul și și-a mâncat mălaiul: 88 de ani; adică două infinituri, precum le-a titluit ea. Înainte cu puțin să se îndrepte în moarte a cerut o boabă de poamă, o guriță de cafea, un fir de zahăr, un bulgăr (minuscul!) de sare, o gură zdravănă de apă, un strop de vin și să miroasă o floare, de parcă, plecând, ar fi vrut încă să ne îndrepte pe noi, cei încă strâmbi întru ponderare, întru cum se trăiește mult. A făcut-o mereu, răspicat — nu mai mânca aia, nu mai bea aia! — și a făcut-o și atunci, în ultimul ei ceas, ceva mai subtil, metaforic, dar simplu și, numai cuvintele, singure, nu pot dovedi nimic, dar în mare liniște, fără prea multe tânguieli și în împăcare.

Cine a crescut cu bunicii de atunci — am 43 de ani —, știe și prețuiește severitatea aceea în ceea ce privește poftele copilăriei (omenești, cum altfel?!), când, oricum, se crea, adesea pe tăcute — fără avertismente televizate —, un teren deschis sănătății și, implicit vieții, prin moștenirea unui mediu sănătos în care să poți crește voinic, din urmaș în urmaș, în care roadele pământului creșteau și ne îndestulau, pe toți, natural. Am ascultat-o pe bunica până m-am mutat la oraș, iar traiul la oraș, nicio surpriză, a anulat jumătate din „rețeta” bunicii, care conținea mici mofturi, mari ceasornicării și foarte multă apă, mereu răcoroasă. Ceasornicării, adică mesele fixe, peste care, dacă aș fi sărit, n-aș mai fi primit moftul, care se poate ghici ușor: desertul.

Desigur că, pe lângă apa din fântână, am mai gustat-o și pe aceea din zăpezi topite, deși i se dusese buhul prin sat că ucide, dar, fac aici o paranteză câmpenească: Iată-mă, ‘s vie!  Și oamenii, de ce să n-o spun, erau pe-atunci atât de siguri de viață.

Fiecare strop de apă e o minune! Și sarea ce îl completează în ochiul meu acum, întoarsă cu fața înspre trecut poate că nu e tonul cel mai potrivit. Dar, cursul vieții mă obligă să mă apuc de bărbie și să mă întorc și acolo. În prezent… sau încă nu?!

[…]

Primul produs Sano Vita a fost sarea roz de Himalaya. Nu în istoria Sano Vita, de la 1995 încoace! În cea a mea.

Când am cumpărat-o, i-am  arătat-o bunică-mii și ea — doxă de geografie și cunoscătoare a tuturor capitalelor lumii — mi-a zis, șugubeață: Cine-a fost pe Himalaya să adune sarea aia? Un alpinist, i-am răspuns eu, fără să șovăi și surâsul mi s-a dus în colțul gurii exact așa cum îl furasem de la ea, din naștere, ca semn distinctiv!  Sarea nu am cumpărat-o pentru că m-am deșteptat brusc întru sănătate curată, ci pentru poetica denumirii ei: sare roz? Nu e un pic ironic? am gândit. Sarea, în poetică și nu în bucate, trimite împreună cu amarul, la părțile, bucățile trăite pe o lamă de cuțit, înspre aspectele neplăcute ale vieții.

Eu am o înfățișare robustă, rubensiană — cum ar spune poeții — și, n-ai zice că mă topesc sensibilitățile într-atât, la o primă vedere. Înfățișare cu care m-am împăcat sufletește vreme de 40 de ani, fiindcă de mică am avut un surplus de greutate, nu neapărat urmare a apetitului culinar. Ca să mă identific mai mult cu metafora interioară, care sunt(! )— nu numai în ochii altora —anul trecut am hotărât, pentru trup, să mai scad din/în greutate, demers care s-a și concretizat: în 4 luni, trei de vară și una de toamnă, cam 15 kilograme.

Să ne înțelegem, eu nu duc o viață sedentară, actoria — și pasiunea, și profesia! — îți mănâncă zilele, fiindcă nu miști doar gura, ci și corpul. Mult! Însă, de când sunt actriță am descoperit peste 10 feluri în care să mă omor încet, dar sigur!

Așa încât, un fel de imbold lăuntric mi-a trimis un gând! Și, iată cum, ce n-a reușit ploaia de gloanțe din gura apropiaților, a lumii ș.a.m.d., a reușit-o voința! De-o vară, adevărat! Și semințele, tărâțele, băuturile Sano Vita, pe care le-am descoperit treptat, nu chiar din prima lună. În primul rând, un prim pas a fost să renunț la zahărul amestecat cu apă, pe care-l numim generic  „suc”, dar eu îi zic acum, fără ocol, otravă și am descoperit pulpa de aloe vera.

Și încă un secret, băutura pe bază de aloe verde cu pepene!

Ambele sunt suplimente alimentare și nu conțin zahăr! (Atenție, 50 ml/zi, în apă/ /sucuri naturale! Eu le-am consumat ca atare, fără să le amestec cu nimic, pentru detoxifiere). Dacă credeți că am renunțat la dulciuri, credeți! Dar ia cercetați voi în rafturile Sano Vita din supermarketuri! O să descoperiți biscuiți, napolitane și, preferata mea, ciocolata: Tableta cu Carob.

Nu știu cum vă sună vouă „carob” — pudra de roșcove, care e un înlocuitor de cacao —, dar eu, ca rob al ciocolatei (sănătoase!) mă declar pentru eternitate.

Ca să dau cele 15 kilograme jos, nu am făcut foarte mult efort, decât că mi-am schimbat cât de cât obiceiurile alimentare, eliminându-le aproape în totalitate pe cele  nocive — încă fumez și chiar și acum, când scriu —, adăugând produsele sano și, nu în ultimul rând, un ultim truc: am dansat! Uneori și  2-3 ore din zi și nu neapărat într-un loc: așa m-am mișcat prin casă, am dat cu mopul, am șters covoarele, am spălat vasele, am întins rufele etc. Am băut mai multă apă, am mâncat de trei ori pe zi — eu săream peste primele două și o mâncam pe-a treia —  am mușcat cu poftă mere verzi, iar o banană verde în fiecare seară, înainte de a vedea steluțele verzi aducătoare de foame, dar și de somn e ceea ce mi-a ajutat digestiei, ca să nu adorm cu stomacul plin și să văd cai verzi pe pereți.

Un aspect foarte important pentru sănătate, și fizică, și mentală, cred că este culcatul înainte de ora 23.00. Peste care mai sar din când în când, căci sunt o ființă preponderent nocturnă, când vine vorba de scris. Trebuie să mai precizez că eu nu mă omor după produsele pe bază de carne, dar nu mă declar nici vegetariană. Iar pâinea cu fibre, ceaiurile etc, astea s-au întâmplat firesc, nu a fost vorba de renunțări, ci mai mult de înlocuiri!

Bunică-mea a ajuns pe căi naturale la „nu știu ce se întâmplă cu mine, ce-am ajuns”. A murit de bătrânețe și m-am bucurat și am beneficiat suficient de Întâlnirile (cu Î mare, da!) cu ea, cât să-mi ajungă pentru o viață. O viață pe care nu vreau să mi-o trăiesc (și prelungesc!) prin pilule magice sau din doctor în doctor, prin spitale. Povestea mea de viață (lungă!) e foarte lungă și nu vreau să vă plictisesc și nici să vă conving că asta e calea. Nici textul ăsta nu îl vreau un fel de drob de sare, gata oricând să cadă în/pe (un)cap.

Dar, o mișcare ca a mea, e destul de frumușică! Și de deșteaptă! Și roz! Desigur că, prin faptul că arăt mai bine cu minus cinșpe kilograme, nu înseamnă că am închis gura lumii prin vizibila transformare: „da’ ce-ai slăbit așa, vezi să n-ai diabet!”

N-am diabet, dar am, și spre bucuria bunică-mii — de acolo de unde e încă — mai puțină grăsime și mai multă masă musculară. Fiindcă, chiar dacă eram Zâna Florilor pentru ea, eram, totodată, și prea grasă. Nu pot breveta o rețetă generală despre cum se trăiește mai sănătos și nici nu scot acum de la cheotoare  alt îndemn decât cel îndreptat tot către propria-mi ființă, împrumutat din ultimul suflu al Ilenuței:

o boabă de poamă, o guriță de cafea, un fir de zahăr, un bulgăr (minuscul!) de sare, o gură zdravănă de apă, un strop de vin, miroase o floare!

La care pot adăuga acum, știind, consumă produse Sano Vita!

[…]

Există texte care închid o lume! Ele reprezintă un punct final, iar cititorul le lasă aiurea, oriunde în el și își vede de drum. Există însă unele care pot fi porțile (gardului) — infinite! — prin care să ne întoarcem spre conștientizare și, mai ales, înspre demers! Și asta îi doresc textului meu de azi: să le întredeschidă! Pentru deschidere e nevoie de ceva mai mult decât o bunică spirituală, o prietenă care mi-a deschis ușa (mea!) — se știe ea!, o metaforă a sării roz, un text scris de Alma Naher pentru un magazin naturist!

SuperBlog 2016, proba nr. 16. Sponsor: 

*ilustrate