Mi-a rămas imprimată, unde mă şi aflu acum la această răscruce, decapitarea unei păpuşi de catifea. Capul îi fusese descusut cândva şi umplut cu păstăi de vanilie şi trecuse, de multe ori, drept sursa amintirilor mele, de-a lungul şi de-a latul zilelor trăite în acest cartier-laborator, în care mi se injectase ceas de ceas ideea că, toate capetele de om sunt şi e obligatoriu să fie umplute cu păstăi de vanilie.
O singură păpuşă mai rămăsese cu capul pe umeri, oarecum: o nălucă în dungi, exprimând cu tot corpul ei o veşnică şi inexorabilă lene. Scăpase, deoarece decapitatorul celorlalte se distra mai întâi copios, prinzând-o de cap şi de picioare, cu elastic, de barele patului, vrând să-i desprindă gâtul cu foarfeca, după care uşor, scâncind, se pornea, habar n-am din ce motiv, întotdeauna să coasă locu-i abia deschis, nu înainte să-i vâre înăuntru încă o păstaie.
La sfârşit, îşi vâra nasul în moalele capului ei, căci numai şi numai atunci putea cu adevărat să o plângă.
*
Am deschis valiza şi am întins-o cu grijă lângă foarfecă, am închis-o şi m-am aşezat pe ea, cât să-mi trag înapoi sufletul, urmând să-l oblig să iasă în ora următoare în cea mai aprigă şi fără miros de vanilie lume…
( „jocul cuvintelor”, găzduit de Vienela)
Interesante cuvintele, suprarealista abordarea ta. M-a trecut un fior cu parfum de vanilie…
Chiar şi pe mine, scriind! 🙂
… şi de când nu ai mai participat tu la o duzină… Mi-ai făcut chef de a scrie cu miros de vanilie, doar să-mi şi reuşească… 😀
Da, ce mi-o fi venit!? 🙂
… un dor…? Da’ e de bine. 🙂
Instinct, mai degrabă! Dar dor de joc, da! 🙂 Cred că îmi plăcea la vechiul joc şi interacţiunea din acele vremuri.
Era super, chiar dacă eu n-am prins prea mult, aproape deloc, din ea. V-am citit de la Psi de câteva ori… 🙂
Era! Se mai poate, oare, încă? 🙂 Nu ştiu ce să zic. Psi era motorul, fără ea nu e nici maşinăria, maşinărie!
Eu cred că s-ar mai putea… 😀
Miros de vanilie prins în țeastă de om
ca să îl amețească și să-l facă bonom,
să-și uite de el și nimic să-i miroase
a murdar, ori a putred, ori a broaște râioase.
E de-ajuns o nălucă ce știe mai multe
și, în chinuri, încearcă să nu îl asculte
pe cel ce-i îndeasă păstăile-n minte?
O păzești și-i lași dreptul la idei și cuvinte…
E de-ajuns o nălucă sau ne-or cere mai multe?
Mă bucur că ți s-a făcut dor de joc! Cred că interacțiunea depinde de cei care se prind în ea. 😉
Doar o nălucă m-a împins la joc iar… chiar uitasem de el. 🙂 Cât despre interacţiune, nici eu nu mai acord destul timp ei. Deşi vreau, nu prea reuşesc. Mă ocupă prea mult cotidianul.
Și pe mine…😐
De ce tocmai vanilie? Mie nu imi place deloc! As fi preferat fisticul. Sau romul… 😛
Ce surpriza mi-ai facut cu acest text, cu participarea la joc!
Îmi place aroma, dacă nu e un produs comestibil. 🙂 Şi mirosea pe lângă mine a vanilie când am scfris şi mi-am zis că e o aromă bună pentru joacă.