alma nahe

Archive for the ‘Rece-n zi e’ Category

Despre senzaţia de a nu mai fi

In Ciné m-a visat, Rece-n zi e, SuperBlog2020 on octombrie 7, 2020 at 10:58 PM

Plouat

Jurnal de answearitate, 7 octombrie 2020

Plouă, scrie cineva. Nu ştiu cine e, dar de câte ori scrie şi îi aud penele — că uneori nu i le aud—, am senzaţia aia că o să mai fiu. Nici nu contează ce sau unde, ci senzaţia că se mai poate. Că se mai poate şi atât! Fără prea multe farduri şi perfuzii în cuvinte.

Îndată ce a terminat de scris primul paragraf, a şi început să plouă mai tare. Picăturile de ploaie nu omoară pe nimeni, doar udă, a continuat să scrie şi eu aştept acum… să mă regăsesc, căci încă nu mă regăsesc în primul său paragraf, deşi picăturile i le simt.

Nu mă lăsa aici, plouată! îmi vine să-i strig, dar nu mi-a dezlegat gura încă, deşi simt şiret… Despre senzaţia de a nu mai fi plouat nu mai scrie nimic.

În cercuri de frig

Mi-e urât fără şapte. 7, nu şoapte! Sunt 7 importante ca 7 punţi! Ai răbdare să le anunţ?!…

Scrie că rătăcesc încă, cu umbre şi aburi de răzvrătire. Oprită, dar tot răzvrătire!

Auziţi, doar eu am gânduri de-astea când vine toamna? Cu ce vi le trataţi?! Bine, presupunând că sunt gândurile mele, că eu mai mult îmi simt picioarele acum: un pas, doi… mers leneş, dar drumul nu e leneş deloc. Dovada? Se aud sub tălpile-mi goale frunzele, strivindu-se.

Când merg desculţă sunt visul din realitatea mea, drumul e un desen naiv şi nu simt nici-o găurică în… pantofii scâlciaţi.

Am pantofi?! De când? La ce cuvânt m-a încălţat? Nu vreau pantofi scâlciaţi! Da, ştiu, eu (cu accent pe eu!) îi stric mereu fiindcă merg ca o raţă. Da, recunosc! Şi, ce? Nu merit şi eu o pereche de botine noi?! Hei, tu, care scrii, încalţă-mă cu ceva ghes! Guess, nu ghes! Ghes am!

Da, de lac! Şi ce dacă plouă? Plouă la nesfârşit? Şi, oricum, mie îmi plac eşarfele colorate şi îmi plac tocmai pentru că se reflectă în luciul botinelor. De unde ştiu că mă scrie acum?! Nu ştiu, da’ dacă mă întreabă cineva asta, o să răspund ca şi cum m-a întrebat cineva dacă știu.

Atenţie, answe(a)r: Poate că sunt un suflet scris de mai multe ori, da’ am nevoie de aceeaşi medicaţie în a fi, mereu, şi cine scrie, ştie asta!

Ia, închide ochii şi deschide-i! Ce vezi mai întâi?

Vezi eşarfa Medicine, nu-ţi mai plimba ochii aiurea! Chiar dacă sunt doar încălţată, eşarfa asta acoperă destul(e).

Eşarfa şi botinele sunt două din şapte lucruri importante fără de care n-aş putea traversa toamna.

De parcă eu doar o traversez! Eu o ocup, o posed, o aglomerez, o invadez, o… opreşte-mă, că mi-a venit un gând de sărut. Şi nu e indicat, e o toamnă pandemică asta a lui 2020, aşa că uite cum sar peste sărut (cu toamna!) şi sar într-un picior și că vreau să se mai lase botinele, că-s noi şi, ştiţi cum e cu lucrurile noi şi…

Gata, m-am prins, gura mea e funcţională, pesemne că a terminat-o de scris, altminteri de ce m-am pornit să vorbesc ca o femeie la cumpărături? Mi-e şi un pic frig… trebuie să mai pun ceva pe mine, nu?

Să mai pun ca şi cum ar fi ziua mea azi!?

Nu, că mai sunt zile! Mai sunt senzaţii… Mai sunt trei zile până când voi sărbători ziua mea de naştere, al pa’şaptelea an, hehei… şi încă ţin minte toate drumurile mele pe jos, care numai aparent sunt încâlcite şi nu duc nicăieri, dar chestia asta, că drumurile par încâlcite şi nu duc nicăieri mie mi se întâmplă numai îmbrăcată. Nu când am botinele-n picioare şi un batic care acoperă tot.

Nu când am botinele-n picioare şi un batic care acoperă! Tot! Nu când am botinele-n picioare şi un batic care acoperă! Totul! Nu când…

Mă desfac ca o portocală! Mai bine sting lumânările din tortul de ziua mea, că n-a scris nimeni tortul, chiar dacă lumânările par scrise, totuşi.

Adevărul este că sunt multe cărări să te descrii în călcătură şi umblătură şi uneori e bine să sfârşeşti prin a fi mai practic. Să-ţi iei pe tine ceva, repede-repede, musai colorat şi să te întorci înapoi în pătratul alb al zilei sau cel negru al nopţii, în raze îndulcite de soare şi pe muchia asta solunară a unui echilibru stabil, adică să te îmbraci pur şi simplu!

Îmbracă-te, Olimpie! Îmbracă-te tomnatic, la Answear ai câte branduri vrei! Şi dacă te-ar fi scris bărbat, şi dacă te-ar fi scris copil…

Nu uita! Încă 5 piese esenţiale pentru o toamnă neesențială! 2+5=7… Scrie iar?! Nu mai scrie tu, că mă descurc eu de aici încolo!

Toamna lui 2020 nu e încă esenţială fiindcă nu a început să o scrie nimeni altfel decât e şi, la o adică, dacă cineva mă scrie pe mine, pot şi eu să-mi scriu măcar o toamnă, nu? Sau să aleg una gata scrisă de Answear?

Uite! Spre exemplu, o toamnă bună are 7 piese de vestimentație esențiale şi ea, toamna, ar putea fi orice brand. O toamnă Medicine sau o toamnă Vagabond!

Mie îmi place să ies din tipare!

Ies şi din povestea asta, cu o umbrelă Answear.lab.

Pot să ies şi în zbor, și cu mănuşi. Dacă pot să ies cu mănuşi, pot şi cu o valiză şi cu ochelari de soare. Căzuţi pe nas…

Respir încet şi las aşa, minutele să lunece, vagabondând, iar mintea mea să aleagă numai ce vrea ea. Eu mă îmbrac în toate culorile pământului şi cine mă scrie o dată, ştie asta!

Nu mai amestec sensurile. Le atârn la gât ca pe nişte bijuterii. Nu mă faceţi să revin la o zi obişnuită! În care nu visez şi nu dramatizez. În care tai dovlecii, să îi fac pane. Sau la una de întins rufele pe sârmă. O zi obişnuită, cu un început de ploaie, cu picături reci, când nu mai vreau să ştiu de nimeni şi nici nu mă mai poate rescrie nimeni.

O poveste inspirată de noul brand Answear. Lab, un text de colecţie, ediţie limitată, toamnă, 2020, SuperBlog! Proba 1.


DOMAZela Alma Nahe(r). Scurt istoric (Creadiv) lung

In Rece-n zi e, superblog2018 on octombrie 30, 2018 at 4:49 PM

 

domaz_logo_tag_line_color_1535750041-300x300

Introduc… ere în almanahe

Să zicem că eu, Alma Nahe(r) acum, dar almanahe mai demult, posedând (un) cap cu cuc  pe umeri, m-am sculat (din pat!) acum zece ani cu gândul că aş putea să alcătuiesc, de la A la Z, un top o sută cu ce sare, cu ce fuge şi cu ce păcăleşte, pe lumea asta şi, ăsta a fost întâiul pas de blogăr.

Blogăr, nu blogger! Ca să fii blogăr, n-ai nevoie decât de subiecte gen coffe, tea, me(?), nu trebuie să fii Y, trebuie să fii doar TU şi nestăvilitele infiltrări întru descoperirea şi dezgolirea sinelui.

În timp ce, ca să fii blogger, îţi trebuie ceva mai multe! Ca de exemplu, să ai cunoştinţe SEO şi să pricepi, Olimpie, că 100 de link-uri într-un articol sunt sinucidere curată! Da, exact, topul conţinea şi link sub fiece exemplificare. Desigur, atunci nu ştiam ce e acela un domeniu şi cum m-ar afecta munca în zadar şi, mai ales, dărnicia-mi.

A almanahi

Nu mai ştiu dacă am anunţat pe cineva că mi-a plăcut cum a stâlcit Marean Vanghelie (care este) pluralul de la „almanah„, dar am scris un fel de comunicat că m-am lansat pe „piaţă” cu „almanahe” şi că, în ciuda numelui ales, voi rămâne în expresie – eu fiind şi actriţă/regizor/scenograf/etc – şi în scriere, de-acum înainte. Odată cu numele blogului, a apărut şi verbul ” a almanahi”, responsabil cu stilul literar al blogului. Povară grea!

Tema blogului

Aspectul blogului a fost destul de simplu de ales şi aşa a rămas de atunci. Statornicie, nu glumă! Am ales un șablon clasic, un design de tip revistă, pentru un stil simplu, cu caractere aldine, care îmbie la „răsfoit”. El deschide pagina oficială afişând integral ultimele trei articole.

Identitatea site-ului: „Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!” Desigur, aproape-vorbele care au însoţit gafa „primarelui pă persoană fizică, care este”. În varianta originală el se pronunţa pentru cititrea „almanahelor”. Eu, jucăuşă, am procedat diferit!

Tema centrală: Am furat (fără drepturi de autor) cuvântul „almanahe” ca pe o provocare întru scriere creativă. Textele mele s-au aşternut ca un gest de mângâiere pentru mine mai întâi, abia apoi întru atingerea sufletească şi apropierea altora de cuvânt, în general. Acest gând a rămas ferm.

Din instinct, am hotărât că voi publica un articol pe zi, ca şi cum scrisul ar fi o slujbă religioasă săvârşită la anumite ore din zi. Aiurea! Zilele s-au transformat mai mult în nopţi, în care comunicam naher*, iar scrierile-mi erau un soi de urban dream, emiţând diferite stări de beatitudine în care se regăsea Alma**, în feluritele ei stagii de dezumflare (vezi unul dintre ele: ultima bulă desumflată de pană albastră)

RezultatulTradiţii ritmate ale unui megafon demodat care bâzâie, adică destul de clasica răzbunare din dragoste: cuvinte cu ţintă.

Era Hinterland 

O vreme, am codificat scrierea, ca să priceapă numai el şi astfel, „almanahe” a devenit un fel de jurnal de gherilă pe poziţie, unde mă jucam de-a păpuşa rea, la, la, la, la. Ceva obscur, oricum, gânduri de midinetă care transformaseră spaţiul ăsta alb (nu pur!) în Hinterland.

Nu-mi plăcea prea tare ce scriam, pentru că era ce trăiam cu intensitate, dar m-a consolat gândul că e posibil să am piraţi în gene şi de-asta sunt eu atât de războinică. De altfel, până să-mi dezvălui identitatea, cititorii credeau că, în spatele „almanahe”-ului se ascunde un bărbat. Posibil că scriam ca unul. O vreme chiar mi-a plăcut asta, fiindcă nu-i aşa (?), bărbaţii scriu mai bine decât femeile! Sunt ironică!

În această eră s-a manifestat puternic curentul literar nunualmanaheist (ca o ironie la cel dadaist): doamna, iei sămânţă?Umma, Che Ghevara, eu, tu şi Tamara. NU vreţi să citiţi! Mă înfăţişam în scris precum visam noaptea, adică imaginaţi-vă o grămadă de cufere cu pălării care uruie de-a lungul străzilor! Ceea ce m-a făcut să mă întreb atunci (şi încă mă mai întreb): a câta parte dintr-un om e partea serioasă şi a câta parte e glumă?

Era Narragonia

Hinterland s-a transformat destul de repede în Narragonia, pentru că atunci când n-am racord cu mine însămi, provoc adverbe. Torenţiale. Devin dependentă de timp, de loc, de mod, de căscat (şi fără „s”!) molipsitor.

Cu azi ţi-am ghicit în cafea însă, am marcat o perioadă almanahe porn. Una scurtă, slavă Domnului (blogărilor de aiurea şi de pretutindeni)! Deşi, în această perioadă, fanul meu înfocat era Vlad Craioveanu (smart FM) şi de la el m-am şi ales cu o poreclă provizorie „almanahe porn de pension”. Nu limbajul „deocheat” mi-a adus acest cititor, ci francheţea cu care le spuneam lucrurilor pe nume. Ca să nu fiu raportată, totuşi, asta e perioada în care am adăugat un avertisment înainte de deschiderea blocului: atenţie, mature content! Desigur, asta mi-a adus şi mai mult trafic! Pare o şmecherie, dar literatura poate fi foarte obraznică!

Îmediat ce am pus avertismentul, am scris prima mea piesă de teatru, Sperietoare, pe care am şi pus-o în scenă de vreo două ori de-atunci, un mic monolog schizofrenic. Un spectacol naiv, dar plin de subtilitate.

afiş

Afişul a reprezentat prima mea colaborare cu un alt blogăr, un arhitect al cuvintelor, dar şi un arhitect de-adevăratelea. Un arhitect misterios, pe care l-am cunoscut şi în real şi căruia am să-i respect dreptul de a rămâne la fel de misterios. De altfel, era o modă pe-atunci să fii misterios şi doar cuvintele să te trădeze. Azi e invers!

Nezână cum îs, am recidivat (şi-n scris, şi-n afara lui!) şi… după teatru, merge o Tentativă de a-l înhăma pe altul la curu’ (scuzați!) tău până la adânci bătrâneţi. Tehnică femeiască; aşa a luat naştere seria Ciné maun foileton în 7 părţi în care mă transformasem într-o muiere cu gâtul sucit, proprietară de pitic. Un stil interesant, trăierist, duduiau tastele când scriam. Aşa s-a dus 2008! Învârtindu-se!…

Era Rubicondia

Soldat-frunză la datorie, anotimpurile de blogăr au trecut lent, fără să se întâmple ceva memorabil, cuvintelemi deveneau şi mai valize decât erau, o medicaţie transcedentală în esenţă, un dar al naturii mele poetice, dar şi un soi de pi-lu-le (pentru mic dejun). Desigur, nu orice ponei creşte să fie un Pegas!

Până într-o bună zi, când Marean, naşu‘ blogului meu, a dat-o iar în bară şi a întrebat, deloc retoric: Cine-s ăştia, Depeche Mode? O revistă cunoscută a fost pe fază, speculând momentul şi a organizat un concurs, în care, printr-un articol scris, trebuia să îi explicăm lui Marean ce şi cum. Premiul: un bilet la concertul binecunoscutei formaţii! Pe care l-am câştigat. Ăsta a fost primul meu câştig de când scriam şi, evident, primul meu gând a fost „gata, de-acu o să trăiesc din bloghing!” Par fum!

În estuarul unei vineri pierdute în melancolie s-a anulat concertul – se îmbolnăvise Dave, solistul -, aşa că am început eu să lălăi, pe-aiurea şi prin băi, Cuándo Limpia El Humopână când Olimpia (adicătelea eu) a devenit o poliester bride dansând fado la umbra salciei. Scriam dezinteresată material şi, cumva, fără să mai visez măcar că voi câştiga ceva vreodată din scris. Pe cont propriu!

E un discurs luuung asupra metodei pe cont propriu, nu intru acum în detalii, dar nu neg că eram interesată că alți bloggeri câştigau de pe urma scrierilor lor, pen’ că se arătau „moşieri„. Şi, fiindcă singurul meu câştig era să număr bezele şi alte cu(r)vinte (sute de oameni îmi călcau pragul), am încheiat 2009 cu destulă melancolie şi… hai, la mulţi oameni! Mai multe în…

2010 a însemnat pentru almanahe o perioadă gri. Am scris numai o depeşă (sechelele!) către Dumnezeu care începea aşa: Stimate domnule Dumnezeu… Nu îmi amintesc de ce, dar uitasem complet de blog sau eram pe cu totul alte frecvenţe. Probabil că studiam cum să „locuiesc” pe Facebook.

Era Oblo(n)mov

2011 m-a găsit Emo(ti)cocoană, nevoie mare! În fix acelaşi loc unde rămăsesem, în Ro-mânia, dar norocoasă că pot „circula” oriunde-n lume, prin intermediul blogului, cu bunăvoinţa lui Mark Z.

Am exersat la Pianina din str. Lunii, foaie (d’almanahe) verde roz(marin), când za(ha)rază, când unduindu-mă în dansuri planetare. Perioada Oblo(n)mov s-a învârtit în jurul a două întrebări (curente):

  1. Oare poţi dansa pe fondul scârţâitor al unei uşi neunse? 
  2. “Întâlnirile” propriului sine cu văzDUHul ar trebui să rămână mute?

Răspunsurile nu le cunosc nici acum, dar e un timp optim pentru toate.

Observând eu că blogul meu devine din EU,  eu şi un ecran verde în loc de TU, un manifest, o mişcare de rezistenţă (feminină), mi-am înăbuşit pornirile şi am mai scris două piese de teatru: Păpuşa (şi pe aceasta am pus-o în scenă ulterior, în 2014) şi Sărbătoare la Viflaim (care-şi aşteaptă, cuminte, rândul).

Pe urmă, am încărcat pe „bandcamp” (un site cu band-uri) vreo 10 piese (muzicale), în totalitate compuse de mine, pe versuri „almanahe”, normal! Artistă, deh!

În acest moment al istorisirii, ne aflăm aproape de începutul unei noi ere, mai gălăgioase. Asta după ce Dior şi Rubberneckin’, baby au răsunat, acompaniată fiind de chitara unui amic, şi-n casele vecinilor mei. Pereţi subţiri, na! Cred că nu i-a deranjat, nu mi-au zis nici că le-a plăcut ce auzeau vreodată. Ce-i drept, cuvântul „perete” are azi atâtea conotaţii.

Era PINguiţI

Începutul (decembrie 2011) marchează anul de graţie 2012. Cred că a fost cel mai bogat an în scrieri şi activităţi care au derivat din faptul că aveam blog. În ciuda numelui ei, epoca asta a fost una poetică, poate cea mai prolifică pentru scrierile mele. Desigur, dincolo de poetică (şi arsurile ei), am descoperit ping-urile şi la ce NU folosesc ele.  Am învățat şi un termen nou: link-ping (schimb de link-uri, adică). Aşa am înţeles că există şi un troc blogăristic. Eram în direcţia bună, căci şi în lumea asta, ce-a fost mai întâi?!

Aceasta e perioada în care am adăugat, în blogroll, cam tot ce citeam şi-mi plăcea, constant, dar şi maculatură. Totodată am priceput ce înseamnă page rank! Eu aveam 4 şi nu aveam cunoştinţe de optimizare, dar avea grijă, cred, wordpress de asta. La un moment dat, s-a zvonit că Google recalculează PR şi că, ar fi bine să curăţam textele de link-uri şi, mai ales să ştergem blogroll-ul. Eu nu am făcut-o, nu mă sperii aşa uşor! Zvonul s-a dovedit ca fiind adevărat.

Atât cei care au şters, cât şi eu, am luat-o de la ZERO. Acum a revenit la 4. Semn de stabilitate şi ăsta?!

Astfel, mai un cântec azi, mai o invocare mâine, prin Valea lui Ştiu, privind în OgLIndă, acestor zileale acestei ere fructuoase, le atribui multe nopţi nedormite, căci am descoperit o comunitate prielnică scrierilor mele, deci noi oportunităţi.

Clubul Psi

e o subramură a erei de mai sus. Pe scurt, se lansau două concursuri pe săptămână, de scriere creativă. În primul, psi, coordonatoarea jocului (Camelia Sima) lansa 12 cuvinte cheie, iar noi construiam cu ajutorul lor un text. O „tehnică” pe care am folosit-o chiar acum, în rânduirea acestui articol, integrând titluri ale articolelor mele, scrise de-a lungul timpurilor ăstora, blogăristice, în semn de elogiu, dar mai ales cu chef de joacă. Cel de-al doilea concurs lansa o temă unică, astfel că articolele noastre purtau acelaşi nume, conţinutul făcând diferenţa.

Cred că cel de-al doilea joc l-a înnebunit pe Musiu Google. Pe mine, în schimb, m-a făcut să înţeleg ce înseamnă în bloghing conţinut de calitate. În bloghing, da, căci în blogging acest aspect încă creează confuzie.

Dacă până atunci stăteam pe un peron (pe margine, în mijloc), atunci am învăţat ce înseamnă deadline. Căci înscriam link-urile către articole într-un tabel, care se închidea automat când expira timpul de înscriere. La rându-ne, la sfârşitul articolului, adăugam blogurile înscrise cu link-uri do-fallow. Din nou, prea multe link-uri, dar ce ştiam eu în acea eră?!

Tot atunci am descoperit, că prea multă linişte nu ai cum să ai, dacă vrei un blog activ. Pe urmă, că am un  purice-n ureche care caută, aparent indiferent, locuţiuniabrevieri, acolade prielnice şi că, timpuind aşa, un om simte din plin alchimia sensului de a scrie şi pentru alţii. Cu aceeaşi măsură.

Solunară, într-una dintre nopţi, l-am prins pe Dum(nezeu) fumând, undeva, între lumi (cea reală şi cea blogăristică) şi astfel s-a născut ideea unei coperte cu numele ăsta, un volum de poezie, care încă şade la dospit. Nu e pregătit să vadă tiparele încă! Sau nu sunt eu. Totuşi, 10 poezii au fost publicate, fizic, în două diferite volume colective.

Ca pe un pistruiat albastru, Când piticii din cotMi-am îmbătat cafeaua, Astronautul din tălpi au pus bazele unui Dicţionar de mişcare, un posibil titlu pentru un al doilea volum de poezie. Şi acesta are tot soarta celui de dinainte. #casăştiţi

loldilal

Un exemplu că se poate să vrei mai mult de la tine e Floarea de loldilal(o carte). Ea a fost primul produs finit (al altuia, evident!) ce s-a lansat în toiul activităţii literare a Clubului Psi şi astfel s-a întâmplat şi întâlnirea în real cu traducătoarea şi scriitoarea Ana-Veronica Mircea. Locuiam în acelaşi oraş, dar dacă nu aş fi avut blog, n-aş fi cunoscut acele vibraţii speciale pe care le transmit scrierile ei, precum şi omul din spatele cuvintelor.

De altfel, peste câteva zile, pe 10 noiembrie, mai exact, merg la lansarea noii sale cărţi sf: „Între lumi”.

Blank Book

Era Hopelandică (bleul copertei e inspiraţional)

Un nou curent m-a tras… Pardon! Era hopelandică e un orizont subiacent tuturor erelor de până atunci. Mişcarea literaLă  a clubului PSi se mai domolise şi ea niţel, deşi comentatorii treceau pe sub porţi, dar asta pentru că acest club era, aparent, un cuib de pace.

Pe dedesubt însă, câţiva dintre membri prezentau o sensibilitate inadecvată pentru verde în faţă şi atunci comentariile s-au mai împuţinat, zilele săptămânii noastre şi ele, aşa încât un impas a devenit inerent. El s-a petrecut odată cu împrăştierea câtorva dintre noi înspre zona de publicitate scrisă.

Clubul psi nu mai există azi, dar mi-au rămas şi acum în minte 2 articole care au scris istorie în club, Lăptăreasa şi Poeta care voia pe Marte.

Era Superblog

2012-2018

Cum n-am plecat pe Marte, cu SuperBlog am dat de gustul (dulce!) de a scrie pe bani (uneori bunicei!) advertoriale creative. Articolul de înscriere la Ediţia din 2012 a fost În fiece zi m-aş uita după tine ca într-un meniu, cumva o premoniţie că vom mai petrece mult timp împreună eu şi SuperBlog ăsta.

Deşi nu suntem cei mai buni prieteni din cauză că, uneori, brief-ul probei cere una şi se premiază alta, întâlnirea cu el a stins prietenii vechi şi a încins altele noi şi încă aprinde… NU ştiu exact ce aprinde, dar ştiu cum! De aceea am învaţat să argumentez susţinut o poziţie (avem dreptul la 3 contestaţii)! 🙂

Cert e că pentru SuperBlog am ajuns să amân scrieri în clubul Psi, chiar repetiţii la teatru sau alte momente importante din viaţa mea reală şi nu o spun acum numai aşa, că împlineşte 10 ani şi trebuie să audă pe lângă „la mulţi ani!”, cuvinte numai lapte şi miere. Acest concurs m-a inspirat să transform „almanahe” în „Alma Nahe(r). R-ul s-a alipit din dorinţa de a avertiza eventualii cititori de almanahe că vor găsi texte-reclamă scrisă şi aici.

Totodată, Alma Nahe(r) mi s-a părut un pseudonim literar interesant şi atrăgător!

La SuperBlog am ocupat până în prezent de două ori locul 2, unul într-o ediţie de primăvară (scurtă), altul într-o ediţie de toamnă (lungă), dintre care, o dată la distanţă de doar 1 punct de locul I. Spre bucuria mea, fiindcă câştigarea locului I  îţi aduce retragerea (la pensie) şi eu vreau să mă mai joc. Am câştigat zeci de premii, mai mult sau mai puțin semnificative, dar dincolo de ele am mai câştigat ceva… Cu mult mai important!

În prezent, sunt cel mai vechi concurent activ, iar Daniela Havarneanu cred că e a doua, după mine, ca vechime.

carte

Era Despre

Coperta nu e ce pare, e doar un exerciţiu de imagine, pe care mi l-a executat Daniela H (spicuiri.ro), superblogăriţă şi ea, pentru un articol înscris în concurs în Ediţia 2016. În care era şi ea concurentă. Un articol câştigător: Menajeria mea de sticlă.

Menajeria mea de sticlă e blogul meu, unde, între timp, am încercat să devin blogger, cu toate aspectele pe care le presupune activitatea asta.

Scriind articolul ăsta, mi-am dat seama că blogului meu îi lipseşte butonul despre. În afara faptului că îi lipseşte un domeniu, din comoditatea-mi. Îmi lipsesc mai multe „despre”-uri, de fapt, şi de-aceea o să le includ în acest capitol. Chiar de par fără nicio legătură, vă asigur că au!

Eu am ales wordpress instinctual, nu mi l-a recomandat nimeni cu căldură, dar ştiu că atunci când am ajuns să construiesc o menajerie, aici, încă încurcam (deşi am dicţie, că-s actriţă) „bloc” cu „blog”. Umma Gumma (o prietenă şi în real şi subiect mai sus, într-unul dintre titluri)) mi-a îndrumat primii paşi tehnici, iar Madi, o prietenă bună, m-a încurajat să îmi deschid un blog, fiindcă considera ea că era un păcat că-mi irosesc talentul de a scrie împărtăşindu-l doar cu un grup limitat de admiratori.

Ca o supriză pentru unii dintre voi, eu am domeniu, din 2015, de la ROTLD, partener Domaz, alma-naher.ro, negăzduit încă de nimeni, fiindcă încă mă tem să zbor de-aici, unde n-am prea multe griji, se vedeeee!?

Expiră în 2020, sper că până atunci să-mi fac curaj! Dacă nu, voi avea nevoie de o prelungire a domeniului de la Domaz, fiind  registrar autorizat ROTLD.  Domaz.ro este un serviciu CREADIV!

domaz

 

Domeniul care mă face moşiereasă, dar încă în plutire, mi l-a făcut cadou Daniela, în 2015. Motivul e unul cât se poate de intuitiv: îi plăceau articolele mele înscrise în concursul SB şi, s-a gândit să mă premieze ea în acea ediție, când m-am clasat pe locul XI, cred. Un motiv intuitiv, cum ziceam, dar pe care nu l-ar face oricine.

Credeţi că s-a potolit?! În focurile ediţiilor următoare a sensibilizat-o Aspiratoare.Desigur, un titlu dual, tipic almanahesc. Nu am aspirat să câştig aspiratorul pus drept premiu în joc, dar Daniela s-a gândit că poate să mă premieze ea pe mine: cu acelaşi model pe care l-au pus sponsorii respectivi la bătaie, în lupta creativă.

Dintre toţi, Daniela e premiul meu SuperBlog cel mai preţios, fiindcă ea e cel mai altruist şi mai bogat sufleteşte om pe care l-am întâlnit în online. Nu sunt singura care a observat asta, sunt destui care au sesizat (şi au simţit!) filantropia-i, pe care n-o afişează vădit. Am ţinut să spun toate astea, chiar dacă pentru dezvăluirile astea o să plătesc!

Sunt „despre”-uri şi „despre”-uri, dar ale mele (ca-s ale mele) sunt cu fior şi ar merita un locuşor numai al lor. Pentru mai multă stabilitate online.

Închei-ere

Alma Nahe(r) e perceput(ă) mai material(ă) acum. De altfel, chiar azi mi s-a zis că sunt o corporatistă a creativităţii (într-un răspuns la o contestaţie, la care am primit puncte înapoi, da!) Cred că sunt, dacă asta înseamnă ce am înţeles eu.

Dar spiritul e, în esență acelaşi, dovadă cel mai proaspăt titlu (de advertorial): Însemnări pe manşetă. Manşeta e a  Dum(nezeului) meu. Deşi, Dum e poet. Un poet cu manşete, ştiu, nu e ceva obişnuit. Dar, cu siguranţă e diferit! Şi un picuţ corporatist! 🙂 Pentru voi, care aţi suportat lungimea textului domazelei de mine, un poem publicat. Publicat fizic!

ştiu că tu m-ai suna chiar la sfârşitul lumii,
ca un copil adormit în iarbă,
când de-acum toate se vor fi spus,
se vor fi şoptit,
se vor fi bârfit,
se vor fi zbierat,
zero gravitate,
zero gravitaţie
şi chiar şi-atunci n-ai şti de unde să începi,
poate c-un steag alb…

deşi, ce va fi acolo e încă aici, ca şi înainte,
fir direct,
poate o nouă tehnologie.

tu doar măsoară momentul,
prinde-l,
nu renunţa la temperapent,
oricum  vin eu după tine, ca într-un basm cu zmei,
nu-mi scrie înapoi,
fii cu mine fără să ştiu,
iar dacă am să te sun vreodată
nu-mi închide.

în locul tonului ocupat
pune un papagal,
care să repete la infinit:

tu, singura mea!
tu, singura mea!
tu, singura mea!…

Cum nici „rece-n-zi e” nu e tocmai o recenzie, în Alma Nahe(r)-ul meu, am vrut să mă istoriesc aşa cum sunt, fără cenzură.

De 10 ani, blogul ăsta a devenit CV-ul meu şi, mă gândesc că nu e întâmplător că, scriind pentru câte o firmă, descoperi, în cuvintele tale prin gândurile altora, unde s-a oprit lumea sau încotro s-a pornit ea…


*naher, în limba germană înseamnă „lângă”; în construcţie, a se citi „pe lângă”

*alma, în limba spaniolă înseamnă „suflet”!

Notă: Pentru a urmări uşor titlurile inserate, aparţinând blogului meu, am ales să le subliniez înverzindu-le  (am împrumutat conceptul logo-ului domaz), căci deşi le-am marcat cu italice, se pierdeau printre altele, „încondeiate” la fel.

 


SuperBlog 2018, Proba nr.11

Odă deprimării

In Rece-n zi e, Recenzie, Strada Înclinată on mai 14, 2017 at 4:25 PM

„Nu îmi propun să închin o odă deprimării, ci să mă laud asemenea cocoșului dimineața, înălțat în cuibar, chiar dacă numai ca să îmi trezesc vecinii. ” zice H.D. Thoreau, încă de la început (ca să ne fie clar),  în „Walden sau Viaţa în pădure” (Editura Act şi Politon)

walden sau viaţa în pădure

Desigur, imediat ce am citit acest îndemn, am început să scotocesc prin mintea mea după obiceiurile cocoşilor. Pe care i-am cunoscut! Înainte de a fi mâncaţi de alţii, că eu nu mănânc carne pe care am întâlnit-o iniţial în penele-i, blana-i şi foarte vie, în propria curte.

Ei bine, rezultatul căutării a fost că niciun cocoş, dar absolut niciunul, şi am cunoscut destui, credeţi-mă, nu mi-a părut un sculător de vecini, în mod special. Cocoşul tău te scoală mai întâi pe tine!

Aşa că, imediat ce am conchis asta, am şi hotărât ca recenzia să se numească „Odă deprimării”, în ciuda cocoşului (de Thoreau).

Subiectul cărţii e uşor, în sensul că poate fi descris în câteva cuvinte, chiar dacă te-ai trezit(din cauza cocoşului) cu mult mai devreme decât ţi-ai propus. Autorul cărţii se mută în pădure timp de  2 ani şi 2 luni (şi două zile, zice wikipedia!),  căci a vrut să sugă „toată măduva vieţii” şi să trăiască într-un mod „bărbătesco-spartan”, ca mai apoi să se întoarcă şi să ne „dezvolte personal”. El comprimă toată experienţa sa în pădure într-un singur an calendaristic, marcând-o prin succedarea anotimpurilor.

Nu s-a dus prea departe, să ne înţelegem, a ales o pădure de pe lângă casa părintească. Nu îl despărţeau de civilizaţie decât vreo 2,4 km. Nu a ales orişice pădure, ci una aflată pe un teren deţinut de bunul său prieten şi mentor, Emerson, vârful mișcării transcendentaliste.

Thoreau a muncit, la un moment dat, la fabrica de creioane a tatălui său. Vedeţi legătura?!

Exact, cartea lui Thoreau e una de dezvoltare personală şi o recomand tuturor acelora cărora le-a trecut prin minte măcar o dată ideea de a se izola de urban. Cu scopul de a scrie despre un aşa experiment. Înarmaţi-vă cu multe creioane şi identificaţi pădurea unui filosof (poet, scriitor etc) mai mare ca voi.

Desigur, unui aventurier al cuvintelor şi al timpurilor noastre, când sunt atâtea documentare care te învaţă cum să supravieţuieşti sălbăticiunilor, nu i-ar fi greu să se întreţină, atât fizic, cât şi psihic, în inima pădurii. Admit că despărţirea de wi-fi ar fi, totuşi, greu de îndurat. Ba, cred că azi, adevărata provocare e să supravieţuieşti urbanului (noroc că există edituri care publică, cu precădere, cărţi de dezvoltare personală!). Dar e posibil ca acea pădure să aibă semnal, nu mi-aş face (alte) griji!

Thoreau a făcut-o în secolul XIX, acum aproape 172 de ani (cam peste 2 luni se fac fix 172), ceea ce face ca acest experiment, această sustragere întru contopirea controlată cu Natura, să fie un document important care, mai mult, certifică un exerciţiu de deprimare voită, calculată, construită. Economic!

Desigur, în cei doi ani nu a trăit complet izolat, ci şi-a luat doza de „omenire”, din când în când, din satul natal: „Satul îmi parea mie o uriaşa agenţie de ştiri.”  Deh, nevoia de a şti… A petrecut chiar şi o noapte la închisoare şi a fost eliberat a doua zi, după ce mătușa sa i-a plătit datoriile, o taxă specială, pe care nu o mai plătise de 6 ani. Deşi, el s-a opus. Mai târziu a explicat, într-una din conferinţele pe care le susţinea, de ce se opunea acestei taxe. Desigur, Statul are multe taxe, iar astea speciale ne supără pe mulţi dintre noi. Pe restul le suportăm cu stoicism, nu dăm fuguţa în pădure.

Deşi nu pare, mie mi-a convenit să intru în universul său şi m-am rătăcit de bunăvoie în scriitură, altminteri subiectul trailului în sălbăticie cred că e unul extrem de particular, în general şi, pe cât de dinamic pentru protagonist, pe atât de lent şi plictisitor pentru căutătorul în cuvânt, deoarece singurătatea te împrăştie în milioane de gânduri. Şi cine să stea să te adune?!

Chiar dacă Thoreau se pricepe să (ne) omoare timpul cu peioraţii filosofice despre viaţă urbană, o face, scriind, şi mai dependentă decât este de un anumit spaţiu şi timp, fără a leza însă, toată(!), eternitatea. De fapt, acest experiment cred că ar fi util oricăruia dintre noi, la un moment dat.

Uite, de fiecare dată când am ajuns într-o pădure, eu, Alma, am vrut să verific cunoştinţele mele despre lumea din care vin. Desigur, am reuşit să înşir gânduri, dar ele nu aveau (la ele) legătura cu anumite curente literare, simboluri sau alte trimiteri coerente către filosofiile lumii, decât poate la reîntoarcere, când le-am putut identifica şi verifica. Fiecare cu pădurea lui, până la urmă!

E de înţeles, pe vremea lui Thoreau oamenii erau obligaţi să înmagazineze în ei atâta informaţie, încât asta îi transforma în enciclopedii ambulante. Acum, accesul la informaţie e facil, asta ar trebui să ne scape de „scorţoşenia” artelor… Ne scapă?!

Revenind… Lacul Walden oglindeşte codrul în povestea lui. Dar nu pe tot, poate de aceea sentinţa, în urma lecturării, nu e şi nici nu are cum să fie definitivă. În orice experiment, până la urmă. Până ca Thoreau să îi caute fundul, care s-a dovedit rezonabil şi solid, oamenii credeau în acest lac fără fund, fără a se obosi să-i cerceteze adâncimea.

Cred că asta e şi „traducerea” textului cărţii: mulţi îşi doresc să se mute în pădure, dar nu ajung să o facă cu adevărat decât foarte puţini. Cât despre măsurări… eh! Calcule în pădure?!

Din măsurătorile autorului reiese că adâncimea lacului Walden ar fi de 32 de metri şi jumătate şi aici, cred eu că nu a rotunjit numărul, făcându-l adânc de 33 de metri, ca să nu fie o trimitere prea evidentă către vârsta la care a sfârşit fiul Domnului. „Aceasta este o adâncime remarcabilă pentru o suprafaţă atât de mică„, cum e suprafaţa sau, mai bine zis, întinderea omului, aş completa eu. „Şi totuşi, niciun centimentru din ea nu poate fi cruţat de imaginaţie! Ce-ar fi dacă niciun lac nu ar fi adânc? N-ar acţiona asupra oamenilor?

Poate că aşa şi te simţi în singurătatea-ţi, un aproape sacrificat întru spălarea păcatelor omenirii şi, dacă îi adaugi acestei singurătăţi Natura, atunci, cine ştie, poate că e mai uşor de suportat martiriul.

Eu pledez pentru nebunia explorării, în general, fie chiar şi numai a propriilor tale vârfuri, cu condiţia ca acea incursiune în tine să nu fie atât de controlată. Ori, Thoreau, nu scapă de ceea ce este el, în fond, un transcedentalist american, pragmatic, care iese din ou întru nou, dar sfârşeşte pierdut tot de vechile metehne ale omenirii.

Cât despre știința amatoristică și filoZofia frustrată de care a dat dovadă (citez din vulpile critice), n-aş zice decât că, depinde cine o zice şi, mai ales când! El trece azi drept un ecologist şi un susţinător înfocat al mersului pe jos. Vă sună cunoscut?!

Ceea ce vreau eu să rămână consemnat în legătură cu această carte e că, întotdeauna, eu caut dincolo de suprafaţa textului şi nicidecum în împlinirea lui în faţa vizuinelor critice. Cu alte cuvinte, caut acel spectacol interior, pe care-l poate produce lectura textului în sine. Ori, lecturând această carte într-un spaţiu optim, vei descoperi că e, de fapt, o sublimă feerie. Bine, eu am început s-o lecturez în Melk (Austria), mai exact, la 2,4 km de Melk, în Pielach Spielberg, unde era şi o pădurice, precum şi un lac… Nu i-am măsurat adâncimea, dar aveam destule creioane la mine…

Cartea am primit-o de la editură cu vreo 2 luni înainte. Observaţi grafia timpului?! 🙂

Înainte să închei, aş însoţi acest text cu un moment contemporan cu mine (care mi-a intrat la suflet acum 2 zile):

Cumva, nu întâmplător, acest moment încheagă (în mintea-mi) „oda” asta a deprimării (sau feericirea) despre care am vrut a vă povesti. Nu ştiu cum se vede de la voi (citire)! Niciodată (doi) la fel!

Dar… Ia, mai cititţi o dată, cu fundal muzical! Se schimbă oare perspectiva?! 🙂

Nu este vis al meu
Să-mpodobesc un gând;
Nu pot să m-apropii de rai sau de Dumnezeu
Mai mult decât de sfântul Walden.
Eu sunt malul lui de piatră
Şi briza ce-i mângâie-n vatră;
În căuşul palmei-i ţin
Apa şi nisipul fin,
Ale lui adânci izvoare
Sunt în gândul meu izvoare.

Dacă fug

In Rece-n zi e, Recenzie, Strada Înclinată on martie 19, 2017 at 9:50 PM

terri-blackstock-daca-fug-2000x2000

Dacă vreau să fug de lume, de aglomerările din mintea-mi, pun mâna pe o carte. Şi fug ca şi cum n-aş fi comis o crimă, dar puteam, şi mă ascund dincolo de realitate pe de-a-ntregul, bănuibilă. Înainte să citesc un manuscris, nu îi mângâi coperta. Ei bine, pe asta am frecat-o. Mult! Atât de mult încât era să uit s-o mai deschid.

Cărţile au, în general, coperta expresivă, vioaie acolo unde e vioi interiorul şi până la dimpotrivă, când o găseşti prea ascultătoare,  dar respirând şi aşa îi e şi aşezarea în cuvânt.

Fiind două cărţi în pachetul meu, ambele apărute la  Editura Act şi Politon, mi-am propus să aleg după copertă pe care s-o citesc prima şi, deşi o alesesem pe cealaltă dintru început, implacabil, palma mi s-a aşezat pe aceasta. Şi-a frecat!

Conţinutul unui manuscris se descheie în tine când îl apuci de primul cuvânt. „Dacă Fug” (If I run) mi-a smuls nasturii, rând pe rând, până să apuc să văd vreunul aşezat după coperta broşată, cu aripioare. Poate, pentru că abia aşteptam să mângâi nişte stropi de ploaie care se preling pe geamul unui vehicul şi coperta asta i-a încapsulat sau, poate cătuşele lui „g” m-au împerecheat definitiv cu ea…  Habar n-am!

După mine, coperta românească este cu mult mai îmbietoare decât cea americană.

Până să revin la acest gen literar, pe care l-am abandonat (nu mai ştiu când!), mi-am zis că dacă fug de el, nu pierd nimic, deşi trebuie să recunosc că nu toate cărţile sunt atât de slabe precum sunt cititorii lor. Nefiind chiar genul de scriitură care mă mişcă, culmea, pe aceasta n-am mai lăsat-o din mână până la final şi, ce să vezi, abia aştept a doua carte din serie: „If I’m found”. Precum şi pe ce-a de-a treia, că înţeleg că va fi o trilogie.

E sânge pe pantofii mei. I-am spălat pe talpă…” Aşa începe. Fraze scurte, gânduri exprimând acţiunile ce urmează din două unghiuri subiective ale fugii, cele de fugar şi celelalte de urmăritor, care se substituie imperceptibil. Adevărul e de la început expus, nu ne rămâne decât să urmărim cum se va ajunge la el într-un final.

Sper ca, întru consecvenţa-mi revenirii la acest gen, în următoarele două manuscrise acţiunea să iasă din zona de şablon american, care ofensează destul de acut imaginaţia mea (de obicei o înfumurată!) şi, care absoarbe (ca buretele) mai mult eroicele străduinţe literare şi mai puţin nevoia americănească de a construi un erou şablonat, subiect atât de pe placul spectatorilor americani. Nu o să insist asupra acestui dezavantaj de factură personală, dar ştiu că pentru unii dintre voi contează suflul unei cărţi şi o să vă mărturisesc că el nu este nici pe departe ceva neobişnuit de nou. Colb de stele, curcubeie, meditaţie? Categoric, nu!

Pentru amatorii de suspans „creştin”, povestea va fi exact ceea ce ei aşteaptă de la acest gen: meniu simplu, se citeşte repede!

Cum am făcut deja trimitere către descrierea subiectului (sub titlul cărţii), n-o să slăbesc şi mai mult suspansul povestind, care suspans, fără îndoială, face (cel mai probabil!) să fie acest roman ceea ce este: un bestseller.

Nu mi-am propus nici să fiu un soi de telegraf al poveştilor pe care le voi parcurge de-acu înainte, trimiţând semnale dependente numai de intuiţia fantastică care mă caracterizează (dacă nu mi-o laud eu, cine?!) în ceea ce priveşte gusturile celor care „almanahesc” în mod obişnuit pe aici. Cele ce vor urma, vor semăna cu nişte supravegheri care nu ţin de greutatea cazului, ci de toleranţă, deci vor semăna mai puţin (spre deloc!) cu acele cercetări executate sub imbold obişnuit de recenzor.

Dacă doriţi o lectură limpede (precum apa de izvor), sunteţi aproape de acest izvor, „Dacă fug” are o scriitură curgătoare, datorată, cred eu, în mare măsură, Alinei Grozea (traducătorul).

Altminteri, nu mai am de zis decât că „nu merită osteneala să faci înconjurul lumii ca să numeri pisicile din Zanzibar”. Asta aşa, în ce priveşte recenzia, ca un element de îmbiere în masă.

Supravegherile-recenzie ce vor urma (ce-a de-a doua va fi pentru „Walden sau viaţa în pădure”, Henry David Thoreau, din care am extras citatul cu pisicile din Zanzibar) au la bază o interacțiune prietenoasă cu Editura ACT și Politon şi va fi o acțiune constantă, sper, dar dependentă de apetitul meu de a mă repezi să sfâşii coletul în care şed cumințele cărțile trimise.

Mulțumesc Editurii că mă obligă în acest fel să citesc mult mai des şi sper eu, prin recenziile mele, să o facă şi alții!

Am zale

In Rece-n zi e on noiembrie 5, 2014 at 8:10 PM

image

Am ochi-busole pentru condamnări
și acea privire în părți
pentru câmpul de bătălie
pe care îl sărută ploaia și am
pași albaștri prin băltoci și scări
sub o umbrelă cu stele de fluturi.

Am acea privire-corn, cremene
tânjind l-apus după frânturi de
compact,
când îngerii dor(m) în dormitor
în orchestre,
în pilde nani-nani,
în grădinița de la bloc
și-atunci mi-e m(i)ere de tine înveșmântat
în molimi de gânduri-arc
ex-temporal,
pumn de clipe-cub
de gheață și foc.

Am vocea,
proba de jug înflorat
pentru cascadelele din (s)clipirile din ochi,
am și-o voce interioară
în dialog cu sine când câteva idei
fac studii pe muze:

House of God.
Move, spring, good night, final frontier.
Review.
Pull beneath the surface,
poiein(create and do!)

Ce frumos peisaj! Călătoria vieții în sus,
ce larghețe, ce freamăt de codri rari!
Sub cortina verde înfrângere,
beatitudine, kinezie, claustrare,
conjugare, alegere.
Mijiri, vădite ape repezi tulburi.

Am în palmă roze coline,
cruci de bună dimineața,
semn în prag, apoftegmatic,
cuvinte pentru minte, micro-sine(ad):
poartă oglinzi să nu uiți să iubești!
Ameno, amin!

Am un fleac oniric taumaturg în conviețuire
cu epiloguri și pilde agățate în pomii din drum,
vibrații în dos de piele,
ca atunci când tu sari peste petale
surpriza să vină din sărutarea nopții
și nu prin ochean, când ceruri pică de încântare,
odă prieteniei imbold „cum ar fi să?”
iar și iar.

Opțional, am tactici pe-o fâșie de timp
unde(!?)
altă zi e un pastel aleator cu liane,
alte ițe(să zicem că kaki)sunt pentru consecvența lui tuetu,
și-un pumn de clipe-test, timpurii în clasament,
când „te iubesc, pa!” , ta-da-da-dam, e doar
incipit de noapte albă făr’ de vină.

Revelații — bravo, e-adevărat! — ustensile,
transfigurare, reveniri-femeia întoarsă,
speranțe șoptite despre lupi, coarne,
decembrie luni, cristale clare,
cuvinte-căi pentru minte
(ține minte!),
caleidoscop suav în dimineți cu brațe
și patos exotic cu ploi de foc,
toxic, secant decor de adevăruri
în catene și vacuole,
dar un ecran viu.

Am zale, iubire!
Zalele cerc ale lui te iubesc-faptele.
Treceri, căutare, putere, un cer albastru și
Ida,
mmmiam(stigmatizare cu șerbet),
vineee
(liniștea pașnică grăiește prin tine)!
E-tate, e!
Bunici cu bărbi albite în poză.

Trezește-te, cutezanță-ncântare,
dă fuga-nspre nou!
00187

Acest poem a fost obținut printr-un procedeu almanaheu de a uni titlu cu titlu (n-am scăpat niciunul sper!) cuprinsul cărții de poezii „Zale”, a lui Adrian, o incursiune-zbor în loc de „rece-n zi e”. O carte cu autograf(dar secret), pentru care îi mulțumesc poetului, o carte care a avut lansarea zilele trecute la Brașov, un loc drag mie și prin oamenii pe care mi i-a dat: Psi, La Fee, GabiAdriana, Manuel, Flavius și, iată, de acum, Adrian.
Cum astăzi am observat că vor a se înmulți aceste poeme „rece-n zi e„, le voi da o casă a lor în Almanahe și…vă mai aștept și pe alții, ce să mai zic, na!

Vând kilometri

In cap umplut, Rece-n zi e on septembrie 13, 2013 at 10:30 PM

Cu fiecare kilometru parcurs

prin teoria formelor fără înşelăciune,

nomadă printre cuvinte şi stări,

mai întâlneam un verdict,

o vamă iluzie,

un dumnezeu iubind necondiţionat,

o puşcărie a unor fericiţi fără muze,

o doză de aiurea-n tramvai,

şi-atunci, columbiană, regândeam lumea.

Ba o (a)prindeam într-un haiku,

ba separam gălbenuşul de albuş,

ba deschideam un ochi la şapte,

unul la nouă,

şi-apoi o vindeam la kilometru,

adormind încălţată,

căci nu e nicio crimă  să păşeşti printr-o ureche de ac

într-o altă lume, cât o gămălie,

un furt miniatural nevinovat de ireal,

prinsă oricum şurub  în doimea divină

(Domnul care fecundează,

Doamna care zămisleşte),

evadând din doxă,

din Lumea Peșterii fundamentând opinii,

scuturând sforăind, puţin câte puţin, Universul.

00181

„Vând Kilometri” e (şi) o carte călătoare, a unui călător pe o motocicletă, pe numele său, Mihai Barbu, o călătorie fascinantă din punctul meu de vedere şi, îmbucurător, cu poze. 🙂 Cartea a plecat de la Tudor şi a trecut şi pe la Vienela,  Redsky, Sonia, Cuvânta(i-am amintit doar pe cei cunoscuţi) şi acum e la mine.  Dacă şi-o doreşte cineva…cu drag i-o voi expedia, căci călătoarei îi şade bine cu drumul. Cuvânta, aşa cum ţi-am promis cândva, un poem cu acest titlu.

Tabelul duzinarilor de azi îl vom găsi, parcurgând  câţiva metri virtuali până la psi©.

Rece-n zi e(-n doi)

In arena luptelor sterile, Rece-n zi e, Scrisorile Contesei de Chou-Fleur, teatru on aprilie 27, 2013 at 8:07 PM

486451_10200245979225924_2138697019_n

Doi soldaţi, baionetă lângă baionetă, la intrarea în poveste.

SOLDAT LEMN:  Nu suport seva topită între pagini şi boldurile înfipte în spate.

SOLDAT FLOARE: Boldurile sunt folosite rar şi doar pentru a fixa zâmbetul meu în generozitatea lui cea mai largă.

(în şoaptă, adagio: Prokofiev, “Liutenant Kijé”, “Romance”)

SOLDAT LEMN: Pe drum, recunosc în sufletul meu că am vrut să te uit. Dar pentru că eu greu mă descurc cu Roza Vânturilor, părea că te-am pierdut pentru totdeauna şi te-am strigat cu toate ploile: Unde eşti? Unde eşti? Unde eşti?

SOLDAT FLOARE: Când? Când? Când?

SOLDAT LEMN: Dacă aş şti…

SOLDAT FLOARE: Aşa e, multe personaje magice stau degeaba. Şi eu am să mă neg, până am să mă şterg din propriile scrisori de iubire.

SOLDAT LEMN: Eu sunt maternitatea tuturor cuvintelor tale?

SOLDAT FLOARE: Nu. Acolo sunt El şi Ea în stare pură. Am scris alb, curat… împlinit.

SOLDAT LEMN: El şi Ea, iniţiativa şi aşteptarea…

SOLDAT FLOARE: Poate…Te-ai găsit pe tine însuţi secătuit de suflet? La fel se întâmplă cu acela căruia nu-i e suficientă fragranţa unei flori, ci vrea fragranţa întregii pajişti. O poate avea! Şi taurul are ştiinţa pajiştii, dar până şi el cunoaşte că la final va fi înlocuit.

SOLDAT LEMN: Nu suntem titani, ci, si unul, şi altul, acolo unde a trebuit să construiască.

SOLDAT FLOARE: Am crezut că sunt stăpâna alchimiilor din mine. Mi-am înfipt adânc rădăcinile în sol, nu pentru a mă mocirli, ci pentru a rămâne rezistentă la o altă revenire, însă…de când ai plecat două flori cresc simultan.

SOLDAT LEMN: La mine regăsirea înseamnă rememorare duioasă şi tihnită. Îmi încep dimineaţa cu ochii închişi să pot reitera un fragment din poveste, fără punctuaţie severă, fără metafore.

SOLDAT FLOARE: Bineînţeles că defectul meu cel mai mare e ancorarea în vegetal! Floarea e metamorfoza gândurilor mele pure. Petalele ei albe sau albastre sau roşii sunt toate cuvintele fericite pe care le-am trăit vreodată. Ştii de ce te iubesc?

SOLDAT LEMN: …Am ramuri…Sunt un măr…g…

SOLDAT FLOARE: Nu pentru ceea ce eşti! Ci pentru ce sunt eu când sunt cu tine.

SOLDAT LEMN: Vasăzică aşa! Sunt un fluture venit din amintire…

SOLDAT FLOARE: Şi eu, şi eu, şi eu…

SOLDAT LEMN: Vezi tabloul?

SOLDAT FLOARE:  E lăcuit în verde, frumos caligrafiat cu litere trasate în argint, închipuind patru ideograme, scrise în limba străveche a poveştilor: AICI ESTE DEPLINA LIBERTATE…îl văd, deci.

SOLDAT LEMN:  Dă-mi pace!

SOLDAT FLOARE: Ţi-aş da! De-aş şti cum s-o am pe-a mea. Desigur că nu am înţeles multe lucruri înainte. Câtă confuzie, câtă istorie! Am rămas pe meridiane diferite, în istorii şi geografii care ne exclud.

SOLDAT LEMN: Pare o porcărie…

SOLDAT FLOARE: Bineînţeles că nu e o porcărie! E, aşa cum am convenit, armistiţiul semnat de educaţie, gândire, posibilităţi materiale, sensibilitate, deplinătate fizică…

SOLDAT LEMN: Am să recunosc acum, după o veşnicie, că pasajul din Sartre e valabil! Când libertatea a izbucnit în sufletul cuiva…

SOLDAT FLOARE:…toţi Dumnezeii de pe lume nu mai au ce să îi facă!

SOLDAT LEMN: Sunt un regal cuvintele astea, până la urmă…

SOLDAT FLOARE: Ştii….mi-a trecut prin minte să cer favoarea inversării imaginilor. Dar nu ştiam ce să implor.

SOLDAT LEMN: Prezenţe şi absenţe…

SOLDAT FLOARE: Şi-nainte cu poveste că de-aicea mult mai este,…dar cât mai este?

SOLDAT LEMN: Deocamdată suntem unde suntem.

SOLDAT FLOARE: Ştiu. Mi-ai mai spus asta! Ne-am întânit mereu în acest moment epic. Ai să-mi spui că tu mi-ai dăruit mereu prezentul.

SOLDAT LEMN: Ghiceşte!

SOLDAT  FLOARE: Da, e un prezent în care eu trebuie să te ghicesc! Tu? Eşti tu? Dă-mi un indiciu! Vezi, eu am fost fericită în această iubire. E ceea ce m-a transformat. A fost sămânţa din care-am răsărit.

SOLDAT LEMN: Eu eram Gandharvas, Prinţul Şoimilor, iar tu trebuia să mă cauţi…

SOLDAT FLOARE:  Da, da, da…Îmi strigi: “Nu fi pomanagioaică, caută-mă temerar!”

Eu atunci fac cum ştiu eu mai bine. Ard tămâie pentru zeul a cărui preoteasă mă cred cât durează căutarea ta. Uite, mai fac doi paşi şi dacă nu te găsesc…

(din întuneric se aude o voce)

SOLDAT LEMN: Ai pătruns în apele teritoriale ale întunericului inimii mele! Luminează-ţi faţa!

SOLDAT FLOARE (intrând în joc): Nu mai am nicio scânteie de lumină! Am pierdut toată lumina căutându-te! Hei, sunt eu!

SOLDAT LEMN: Tu? Care tu? Ce cauţi tu în sufletul meu bântuit de furtuni?

SOLDAT FLOARE: Sunt eu…Eu şi…paşii mei…De prea mult aer în piept, am împărţit timpul în respiraţii cosmice, suflând poveşti şi vise infantile spre omenescul din noi. Din mine au mai  rămas doar bucăţi de suflet(ALMA), rătăcite într-o carte.

SOLDAT LEMN: Şi eu? Eu ce sunt? Aş vrea să fiu un copac uriaş într-un rest luminos de iarnă. Am să te las să te apropii puţin şi apoi, cu braţele crengi am să te apuc înainte să…

SOLDAT FLOARE:  Nu-mi spune! Povestea personajului meu nu s-a terminat…nu degeaba i se mai spune şi Generozitate Senină. Fericirea nu rămâne indiferentă dacă i-ai creat un Rai! A ta are Rai?

SOLDAT LEMN:…

SOLDAT FLOARE: Eu nu mi-am vrut inima ascunsă sub scoarţe groase de copac!  E poezia existenţei mele…şi…dacă am dat undeva ploaie, să mă ierţi! Pe mine, cea luată cu tine şi eliberată spre niciunde, spre înaltul de dincolo de închipuiri.

00181

Notă: Cândva am scris Soldat Frunză. Aşa ne-am întâlnit eu şi La Fee, sub bocancul întâmplării. Şi astăzi, ca şi ieri, vrând să cuvânt despre încântare, am furat(roşu-aprins) cuvintele ei şi le-am lăsat la învoiala întâmplării mele. Fiindcă…

– Ce e un elefănţel roz?

– Elefănţelul roz e cerul răsăritului, e purpuriul din noi!

De care nu te mai lepezi nicicând…

Astăzi m-am împurpurat mulţumită „Scrisorilor…”,  dar şi mulţumită celor 12 năzdrăvane îngroşate, pe care le vom găsi (de-om căuta) şi la psi©(1), scorpio, tineriu, vero, simonaR,  carmenMax, lili3d, cuvânticeldetoamnă şi iarăşi psi©(2).  Intrarea e liberă! Numai să intri curat şi cu iubire. Omul nu e de lemn, dar paşii lui pot fi. Şi lasă-n scris regal alb, ori ramuri în floare. De poţi…de vrei… Doar aşa îţi vei fi împlinit Raiul personal… cu iubirea de orice…ca o floare de măr pitic.

Rece-n zi e(-n unu)

In Rece-n zi e, Scrisorile Contesei de Chou-Fleur on aprilie 16, 2013 at 2:21 PM

486451_10200245979225924_2138697019_n

Rece-n zi e
capătul lumii din sine,
care e o alee în care poţi socializa pe bune cu furnicile.
Ele nu cară un grăunte şi jumătate în spate,
dar tot se cântăreşte ceva pe spatele lor:
„De aici şi până aici eşti pur! Restul aruncă-l!”
Rece-n zi e
omul care-ţi aduce ploaia,
când secundele se măsoară în kilometri,
o schemă deloc romantică,
dar în care soarele poate intra oricând în decor
cu semnul păcii tatuat pe dinţi.
Rece-n zi e
filmul mut,
în care muzica fericirii nu există şi nici cuvântul dat,
dar, bucură-te,
ai zâmbetul în limba română şi ooo, ce bine sună!
Rece-n zi e
iubirea, ca un măr pitic,
dar cel pe care-l iubeşti nu trebuie să ştie
că sub podul (care este el) se adăpostesc calici
şi că floarea de măr nu are stăpân.
Rece-n zi e
când zânele sunt două,
una frumoasă, alta urâtă
(depinde de cine bate tobele),
dar cine te pune să le cauţi la scăldat?
Caută-le mai bine în lada cu vopsele,
fiecare cu recuzita ei de candidată la o iubire autentică.
Rece-n zi e
Podul Calicilor,
sub care îmi cerşesc iubirea
(sus ţinută morţiş),
dar cine ştie?
Poate că sunt chiar eu delicateţea în falduri
(mâna nu e goală).
Rece-n zi e
şiretlicul din cuvinte,
dar din când în când mi-ar plăcea să împrăştii fluraşi
în campania împotriva Regatului Iubirii.
Rece-n zi e
când ajung în Şaua Subiectivei,
când montul creşte şi nu-mi mai încap în bocanc,
dar noroc că parfumul de basm e ameţitor,
precum ceaiul fetei în casă,
în care îmi înmoi cranţ-cranţ,
biscuiţii ieftini, care scot sunete de război ieftine,
iar numele generalului e Hai-Hui.
Rece-n zi e
când o relaţie e perfectă doar în jocul cu mărgele de sticlă.
În ceaiul de inimioară trebuie adăugat măcar un dram de nobleţe.
Aţi observat?
Cohorte de răgete de măgar ne-au speriat elefanţii.
Şi aş mai fi vrut să îi zic fetei în casă că ceaiul
rece-n zi fu,
dar e trecut(e fix!) de pagina 76,
am ajuns la pagina 77,
aşa că îngheţ în Drumul Cernelii,
în aburul lui halucinogen.
Aştept,
dar aştept numai până să treacă Poşta Lion,
să-i smulg calului trei fire de păr,
ca să-mi cos inima de Regină a animalelor.
Numai până mâine, Sol, datule!
Numai până mâineeeee…

100_7731

00181 Notă: Aceasta e o primă recenzie în felul, modul Alma Nahe,  a „Scrisorilor…” zânei La Fee. Orice asemănare cu personajul care sunt(al paginii 77) e pur. Întâmplătoare sunt doar rândurile în care ne regăsim.  Avem cu toţii un Autor al nostru, care ne-a scris şi descris cât a putut el de bine. Ştiu, nu e mare lucru să fii personaj, o să spuneţi! Dar într-o carte, hehe…  Trebuie să fii (un)nimic ori (un)mort şi cuvintele să te facă să pari viu. Dar dacă eşti un personaj  în carne  şi oase?(Şi grăsime, de ce să nu recunosc?!) 🙂

Ei, aici se schimbă lucrurile. Îi arunci ocheade autorului, el îşi modifică rândurile, îţi modifică şi replicile şi-ţi apare până şi fantoma, ca în Ham…let( the story begin). Eşti un fel de ultimul Godot.

Utopie în care nu mai aştepţi, ci pleci în căutare, la războiul de ţesut(adipocitele naibii), te cauţi până şi în vârful limbii, sau numai până la nea Titi, la magazinul din colţ şi asta fiindcă Autorul ţi-a promis că te vei afla cândva ca fiind un suflet bucuros, că, iată, ai o pagină a ta unde te poţi lăfăi, căci e plin câmpul de suflete triste!

Ştiţi povestea! O, poveste dragă!

Un om aştepta un om.
A venit alt om.
Alt om s-a mirat c-a găsit un om. 
Să-i dai ce poţi nu-i niciodat’ prea mult,
firimituri de tine, ascunse în amurg.
Să-i dai, nu doar durerile-ţi ce curg,
Ci şi îmbujorările din tot acest tumult.    
Eu aşteptam un om şi-a venit o zână. Nu m-am mirat. Aici unde aştept eu, florile îşi strâng petalele în aşteptarea viselor. Sau întru deşteptarea lor?! Nu mai ştiu…
Ea, zâna, are o cutie de scrisori aici. Scrieţi-i, cine ştie?! Poate că în cartea ei, răspunsurile verzi pe care le aşteptaţi au scăpat de întrebări colorate. 
Până şi semnul ei de carte e verde, un fir de iarbă, despicând cerul din gura-ne, însetata!

Ziua Retragerii

In Rece-n zi e, Superblog2012 on noiembrie 17, 2012 at 11:48 PM
Vrei să te gândeşti la noapte,
sau la ce vei spune mâine,
dar ştii deja că sunt şi zile imposibile,
deghizate în pisici blânde,
spui mulţumesc, sfinte Zăduf, că nimeni nu mă hăituieşte,
şi măcar sunt în adăpost, în cel mai sigur dintre adăposturile noastre,
iar antidotul e Floarea de Loldilal,
dar de data asta frazele din carte trec, se rotesc din cuvinte în privire,
Îţi pipăi culcuşul,
ceafa e asudată,
cum frigu’, că în calorifere nu e apă caldă de o săptămână?
Dar aşa suntem NOI, ne obişnuim repede,
e lumea NOASTRĂ,
iar eu şi Jora, în momente dintr-astea
îngenunchem cu faţa spre soare-răsare
şi ne ia cu Febra Plecării,
iar Fiii Frigului se perpelesc sub Zăduful nostru.
Sfinte Zăduf, fă să fie Ziua Retragerii, psalmodiază ea,
(în)torcând clipele de agitaţie, care niciodată nu anunţă când sosesc. 
În momentele de linişte de sfârşit de toamnă, ori început de iarnă
când pământul tremură şi el de frig,
îmi las pisica să-mi aleagă cărţile. 
Mai întâi îi trec mâna pe spinare – a hotărî nu înseamnă a rosti da sau nu, cu curaj pisică
ştie să comunice atât de simplu, nu e niciun risc să aleagă prost.
O fac cu gândul la unul dintre Domestici, unul al meu,
pe care vreau să-l stârnesc să-şi lepede în mine sămânţa preţioasă
(e şi asta o datină), datorată dintru începuturi,
însă lui nu-i este lăsat să vadă femeia încă,
reflexe metalice de crisalidă,
arată-i-o!
Ei bine, am să mă arăt, Sfinte Zăduf,
dăruieşte-mi noroc şi putere,
Jora se apropie de carte şi deschide pagina:
“ÎN ZORII ZILEI RETRAGERII SE ÎNCHEIE SEZONUL DE VÂNĂTOARE!”, aşa e,
ca să adormi e nevoie de trezirea unor încastrări,
altminteri, ne vom descurca noi cumva, 
la nevoie furăm!
 
 Text înscris şi la Duzina de Cuvinte. Duzinari:
1. Carmen Pricop 2. dordefemeie
3. virusverbalis 4. Scorpio
5. vavaly 6. Dictatura Justitiei
7. Irealia 8. psi
9. Vero 10. incognito

11. cuvânticel de toamnă.

12. simona R

 
 
 

Trei luni, cu rotundu-ntreg

In Rece-n zi e, Superblog2012 on octombrie 11, 2012 at 4:13 AM

Erau două. Una dimineaţa, una după-amiaza. Una era Rugină, cealaltă posibil să i se fi spus pe-atunci Oţeleanu ori Fieraru, nu m-ar mira. Una se ţine încă scai de amintirile-mi, de pe vremea când literele pentru mine nu erau decât nişte porumbei gri, care-mi ieşeau pe gură fără precizie, şi ea mi ţi-i prindea, şi mi-i îndesa la loc, în cerul palatin, şi din acest motiv n-aveam cum s-o uit. În schimb, pe cealaltă nu numai că am uitat-o, dar nici măcar nu mai ştiam până ieri că am făcut asta, fiindcă eu după-amiezile le dormeam, şi poate că ea, angelică, venea pâş-pâş, sau poate doar ş-ş, ca să nu ne trezească, responsabilă cu căldura, cu mângâiatul frunţii şi cu învelirea. Ori, când ţii ochii închişi, simţi atingerea, dar fără chip. Şi numai atingerea nu-i de ajuns, ştiţi, fiindcă atingerilor, noi omanii(umani rotunzi), le atribuim chipuri. De fapt, dacă aş fi început alaltăieri o poveste despre acele vremuri, aş fi început, cel mai probabil aşa: „Era una. Una dimineaţă…”

Eh, dacă azi ar fi ieri…Un gând neterminat. Un gând de bine şi spre cealaltă, care ieri a căpătat, în sfârşit şi ea un chip. Unul de educatoare blândă, educatoarea mea de după-amiază, dar fără vreo poveste spectaculoasă, poate şi fiindcă amintirile după-amiezilor sunt mai surde decât cele ale dimineţilor.

Revino ieri, Ane! Revino ieri, An…

– Sfinte Dumnezeule, de unde-a apărut vocea asta?

Vocile, ca şi amintirile revin pe bandă transportoare dinspre Râpa Amăgirilor, un loc unde se-adună dimineţi şi după-amiezi, una peste alta, un loc cu circuit închis, unde buchiile cărţii şi ceasloavele se aşază aleatoriu şi care deschid capul omului, ca pe un ceas cu cuc, prin uşiţe cu arc, armate cu rotunde mecanisme zimţate, anunţând fixuri sau somnuri, rând pe rând în trei limbi: cu-cu, cu-cu, cu-cu.  Ieri, pentru Alma, trei somnuri mari a câte treisprezece noroace.

Când au trecut anii ăştia, când?

Ne urmăresc facerile de bine, altele nu ne-au mai ub-ubărit de-atunci, din inocenţa aceea de pluş, lăsându-ne pradă facerilor de rău. Dar eu nu-mi amintesc ce grăiau ursuleţii aceia şi nici alte animăluţe moi, pe care, chiar şi acum, mare, le înmoi încă în ciorbiţă, ori vreun alt fel de mâncare cu nume mult mai pompos. Eu îmi amintesc lumina singurului stâlp de neon şi crengile bogate ale copacilor din faţa Căminului din Bahne, care loveau ferestrele – umbre prietenoase – când singură, în întunericul dormitorului copiilor – în vremurile acelea economia era la mare preţ – stăteam cu nasul lipit de geam şi priveam în sus, spre fereastra casei mele şi urmăream dansul vântului de toamnă în întuneric cu frunzele şi mizeria de pe jos, aburind aşteptarea.

Locuiam la numai doi paşi în jos, drept înainte şi încă la două zboruri înalte deasupra copacilor, în sus, şi unde, pe coroanele negre de întuneric,  vrăjitoarele îşi odihneau ciolanele, iar eu le priveam de sus.

Dar se întâmpla câteodată ca tata să nu-şi mai amintească în ce an e şi ce treburi sau îndatoriri are, prins de alte stări euforice, ori cine ştie ce alte omisiuni, având o slujbă temporară de electrician şi un traseu în viaţa-ne, la fel de temporar, iar mama îmi era ţinută cu forţa, de Sistem, peste program – un mod de trai îndreptat mai ales împotriva comunicării. Ca şi-n noaptea aceea.

Iar mie, o fărâmă de om, în întunericul acela de carte, cu litere jucându-se de-a moliile arse-n jurul becului îmi plăcea acolo, în dormitorul copiilor, poate şi fiindcă paznicul meu mereu se crucea, ţinându-se de burtă de-atâta râs.  Şi cum se mai minuna el de cânticelele ori poveştile, pe care le scorneam, ca să n-adoarmă-n post. Cu sticla de votcă ordinară-n buzunarul sacoului jerpelit, îşi scălda ochii în lacrimi, după cât îi dictau gradele de-afară şi, mai ales, cele de pe etichetă.

Ba îmi plăcea acolo mai mult chiar decât pe cutiile de URSS, lipită de fusta maică-mii, la fabrica de confecţii unde ea robotea, din zi şi până-n noapte, ca să trăim de pe-o zi pe alta, şi care deveniseră preferatele mele, căci nimic nu se compara cu oftatul mamei, obosind şi cu cutiile acelea, destul de moi, pe care adormeam, vizitându-mi tărâmurile neînfăptuitelor, pe unde treceam prin mine, ca nevăzută.

Şi mai aveam acolo în camera de Cămin, de pe Aleea Căminului nr.9 o estradă, cu cortină roşie, unde când nu era scândura unde eram obligaţi să ne recităm poeziile şi să ne facem de râs în faţa părinţilor noştri, pentru serbările de an, era tărâmul meu de visare al odihnei de prânz. Acolo şi adormeam, un fel de separeu, un loc privilegiat, un loc pe care-l împărţeam cu singura fiică a doamnei Rugină, Lăcrămioara, o fetiţă altfel, de aceeaşi vârstă cu mine, şi care în afară de momentele când mă sugruma în somn, era cea mai bună prietenă a mea.

Nu-şi ducea niciodată gestul până la capăt, fiindcă de fiecare dată mă trezeam şi-o priveam fix, fiere sub miere,  în ochii ei spălăciţi şi dilataţi de-atâta durere, de un verde nefiresc, asemeni Leirei, Comandant Suprem şi Împărăteasă, iar încheiturile mâinilor ei deveneau dintr-o dată moi şi-apoi începea să tremure, să-şi muşte degetele şi să plângă.

O luam în braţe, şi-o culcam alăturea de mine, în pătuţul de-o persoană, care devenea perete pe timpul zilei, şi se liniştea numai după ce îi promiteam că n-are să păţească nimic, căci n-am să spun nimănui niciodată secretul nostru, pe care-l închideam odată cu patul-dulap, uşurându-se încă o dată în patul meu, care deja mirosea a latrină, dar totodată şi a floare de loldilal.

Aveam cinci ani şi-mi imaginam o Miliţie Temporală, căreia mă simţeam încredinţată fiindcă rămâneam de fiecare dată vie, şi-mi imaginam că sunt venită din alt timp, în trecut, special să o salvez pe micuţa de lângă mine, şi-asta mă făcea să mă simt puternică. Meritam poate o altă poveste, o altă misiune la început de drum, dar acum, de aici, din punctul ăsta, al aceluiaşi oraş – pe care îl împart cu Tuşa Vero – transferată pe Strada Eroilor nr.4, mi se pare misiunea potrivită.

În anul acela ne-am mutat de la periferie, în centrul oraşului. Mama fusese răsplătită de Fabrică, nu de Partid, pentru dăruirea ei şi i se dăduse o locuinţă mai bună, dar cu aceeaşi privelişte ca cea de dinainte, însă cu mult mai mulţi copaci şi, desigur, şi mai multe vrăjitoare, odihnindu-se pe crengi. Un apartament cu două camere, situat la acelaşi etaj, ca cel de pe Aleea Căminului nr.9, dar cu mult mai aerisit.

Şi-ntr-o zi am ieşit pe balcon şi în timp ce îmi roteam ochii cercetând spaţii noi de visare, la etajul unu, al blocului de vis-a-vis, am zărit ochii aceia verde spălăcit şi o mână pe care aş fi recunoscut-o oriunde, făcându-mi semne, bucuroasă de revedere. Era Lăcrămioara…

Soarta sau cine ştie ce pisici roz sălăjluind în lună ne-aduseseră iarăşi faţă în faţă, dar de data aceasta fiecare în cuşca ei. Ne-am mai întâlnit o vreme, dar însoţite, fiindcă secretul nostru ieşise la iveală – un prinţ, Cristian, cu plete aurii, lungi, de fată, crezând că mă salvează, îi povestise doamnei Rugină despre episoadele acelea, fiindcă într-una din zile avusesem spectatori – ne pândise, de după cortina roşie a estradei, închisă. Iar ai mei, speriaţi, m-au retras de la Cămin, astfel că Grupa Mare am făcut-o acasă, cu cheia de gât.

De câţiva ani buni, n-am mai văzut-o ieşind la balcon. Şi deşi mă întâlnesc cu educatoarea mea de dimineaţă aproape zilnic, n-am întrebat-o niciodată ce s-a întâmplat cu Lăcrămioara.

Nici nu cred că vreau să ştiu.

Din când în când o simt încă acolo, în pat lângă mine, ghemuită. Şi câteodată apare şi damful acela de urină din trecut, invadându-mi nările. Dar de vreo trei luni am căpătat 16 seminţe din Floarea de loldilal, pe care le-am pus la încolţit în pământul din mine, şi care acoperă orice amintire, dintr-acelea de ne miră  apărând brusc, din alte timpuri,  înflorind mereu cu înţelesulul înfloririi şi din zeama lor, îmi picur în urechi şi-n ochi în amestec, o fiertură de-a babei Hâda, în nopţile în care mi le ştiu cu cântec.

Ce noapte fusese în seara aceea, ce noapte! Şi asta, ori fiindcă plecasem în viitor şi-i cunoscusem deja pe narzii din poveştile Tuşei Vero şi mă-nrobiseră cu amăgirea lor de lună plină, ori fiindcă prezentul era tot un fel de viitor cu o uşă între, şi-ntre care mă simţeam adesea prinsă, deşi încă la vârsta neînţeleselor cu aripile frânte ale zilei şi nu înţelgeam încă nici penele prinse smoc în păr, din aripile de plumb ale după-amiezilor. Narzii, fiinţele acelea de la care mi se zice adesea rob-de-vis  şi care-şi deschideau poarta prin care visele coboarau spre mine în nopţi cu incantaţii:

Noi-oi-oi-oi vedem-dem-dem-dem
aceleaşi-aşi-aşi-aşi fapte-te-te-te
în-n-n-n aceleaşi-aşi-aşi-aşi clipe-pe-pe-pe,
da’-a’-a’-a’ fiecare-are-are-are
altcum-cum-cum-cum le-e-e-e pricepe-pe-pe-pe.
Şi-i-i-i fiecare-are-are-are ar-r-r-r vrea-a-a-a
să-ă-ă-ă spună-nă-nă-nă  anume-me-me-me
ce-a-a-a desluşit-şit-şit-şit mai-ai-ai-ai bine-ne-ne-ne
şi-i-i-i mai-ai-ai-ai bine-ne-ne-ne.

Se spune că dacă ţi-e dat să fii trimis, simţi chemarea. O simţi într-o zi, aşa, dintr-o dată. Da’ ce simţi, cum simţi, nimeni nu-ţi spune. Pentru că dacă ţi-e dat să fii trimis, pricepi singur ce şi cum, de îndată ce ţi se întâmplă. Iar mie mi s-a întâmplat.

Mi s-a întâmplat să înţeleg o poveste şi ea e una dintre acelea cu nopţile de ubru-cu-du-bru ale Anei Veronica Mircea, cu trei luni pline, cu rotundu-ntreg.

1. Grafică: Raluca Turliu Cobilanschi.

2. Dragelor mele Psi, Carmen Pricop, La Fee şi Lora le mulţumesc din suflet pentru gândurile lor în proză/versuri.