Și unde

(Sursa foto: Facebook)
Eu nu mai știam dacă am dat lumea peste cap. Unii ziceau „e a mea, e a mea!”, alții și-o luaseră în cap. Dar eu, hehe, eu…păi, se făcea că o luasem de-o liană și-o învârteam, ca pe un lasou, deasupra capului. Dar nu mai știu exact când i-am dat drumul, în cine și unde…

Alte „unde” căuta-vom în Irealia, dar abia când s-o întoarce de la munte va apărea și link. Că s-a dus ea la munte, n-a așteptat să vină el la ea! 😉

…
Între timp a apărut și Irealia, programată.

Ultima cireaşă

Atârna așa, puțin indecisă, ca un mesaj de adio pe o ceașcă aurie( 🙂 ) a viselor golită de suflarea nopții, lăsând în urmă o lume uscată, bolnavă, dementă, desprinsă de restul universului, în care nimeni nu mai făcea diferența între natural și artificial, și cu care nu mai era în armonie demult, ca o ultimă picătură de sânge prelinsă din dulceața vieții, sentință acelei crengi , care o reținea încă, la moarte, fără drept de recurs, dar totodată părea că s-a creionat cumva luminând neștiutul desiș al măruntaielor pământului, aidoma unui lampadar vestitor al altei lumi, fară noduri, fără asimptote — și, de ce nu, poate că acea lume îi va purta numele —, dar asta întâmplându-se doar lăsând în urmă, fără niciun regret, discul solar, luna, ploile, vânturile, iarba, izul salin al mării, scoicile, căluții de mare, dezlipindu-le din amintire pentru totdeauna, ca pe niște abțibilduri.
Ea, ultima cireașă în roșu-aprins, colorând tăcerea, prinsă într-o clipă care nu mai trecea pe deasupra, ci pe dedesubt, apropiindu-i soarta. Ești gata, inimă?

Aceeași cireașă o împart astăzi și clubului psi, și noului club ireal, fiindcă mi s-a stricat laptopul și cum nu știu dacă îl repar anul ăsta, voi deveni un picuț mai tăcută; tableta nu mi-e prea de ajutor.
Înmormântăm laptopul și în comentarii, nu face subiectul acestui text. 😉