alma nahe

Posts Tagged ‘Reeija’

Cu sare şi piper

In Superblog2013 on Octombrie 30, 2013 at 4:10 AM

(varianta audio)

Ce-i râsul, decât poate tot o ploaie? Ca plânsul, altă volbură, dară din care,
nu izvorăsc lacrimi amare, nici sărate, ci mai dulci.
Se-ntâmplă că, de te împiedici şi eşti pe stradă – ziua, când soarele e sus,
şi veselia se gudură pe lângă trecători – , o dramă tu trăieşti,
căci cazi şi, negreşit, tu te loveşti. Dar pentru altul din afară-i comedie,
c-arăţi, căzând pe spate, semeţ, palatu-ţi şi-ale lui fereşti, cu ferecate porţi.
Fireşte că o mână ţi se va întinde, dar şi mai multe guri la fel vor face!
Şi ele-ntinse, se vor arăta ca-ntr-un tablou, rânjind la fantezia ochilor înaripată,
iar tu, femeie-mpiedicată, ce-altceva să faci?
Ţi-astupi ce-avântul căzăturii scoase la iveală,
din limpezimea largurilor te ridici, culegi ce s-a împrăştiat din geantă,
tampon cumva între-al tău cot şi trotuar,
îţi scuturi fusta, frunza şi o porneşti săgeată, dar acum atentă,
ca nu cumva, dintr-o pornire oarbă, să întâlneşti iar hazul de necaz,
fiindcă se ştie de duhul dramei: când de careva se leagă,
nu-l mai slăbeşte-o zi întreagă, că-i înţeles cu duhul comediei.
Ca-n orice lucru, când râdem, ne gândim şi la sfârşit.
Să mori de râs!
„Să mori de râs” şi tu, de câte din cutia Pandorei s-au vărsat, nu-i loc,
căci ce-ai lăsat în spate nu te lasă:
– Cucoană, hei, cucoană! Nea la loc! tu îl trimiţi pe pajişti mocirloase-n gând.
Hai, las’ că nu mă prinzi tu cu momeli! îţi zici, şi îţi ţii pasul cătinel.
Dar salba acestei micuţe întâmplări, ce-o ţii la gât, şi vrei să te slăbească,
se rupe şi ea, boabe-boabe, se împrăştie-n etape, savuroasă şi se face tot mai mare,
şi nici n-apuci ca să respiri, eliberată din strâmtoare,
căci te întorci şi vezi că ceea ce el ţine-n mână acum, micuţ,
ţii tu o dat’ pe lună, mărişor între picioare, şi vibrezi,
şi simţi căpăstrul sfiiciunii mai întâi, dar domnu-i domn, şi-i negru, şi rupe el tăcerea, hututui:
– O, ce mărime! şi zâmbeşte, se bucură încinsa fiară, bălind, sperând.
Şi în tot timpul ăsta, deplasat, tu simţi cum ţi se umflă julitura-n dos, cum te furnică
şi cum pământu-ţi fuge şi îţi poartă pică, şi-ai vrea ca ziua să îţi fugă iute după noapte
din nou să-şi umple ugerul c-o întâmplare-n lapte,
fără hulpavul haz, lingându-se pe bot.
Ah, ţine-ţi ochii, ţineţi-i în patru altădată, fată!
E şubredă vederea, nu se vede-un strop! Dar are balta grijă,
să-ţi pistruieze albul tău ciorap! Pesemne norul de de-asupra,
s-a scuturat şi el de râs şi-acum te udă pân’ la piele,
şi te expui, canon în artă, formă plină. Te ia cu frig,
dar nu-ţi mai pasă, că sfârcul ţi s-a-nvineţit şi dă să-ţi iasă,
că bluza s-a lipit şi ceea ce se vede e-o nebunie îndrăzneaţă,
că tocu’ ţi s-a rupt şi şchiopătezi, ce să mai zic?
Să te descalţi şi să dansezi în ploaie nu te lasă chibzuinţa.
Să-ţi verşi în lacrimi suferinţa?
Nu mai bine râzi? Tu, cea păţită, ceru’ gurii-ndreaptă şi a lui mânie!
Şi-acum, de nu v-o fi cu supărare, eu astă întâmplare n-o duc mai departe!
Lui Hercule măciuca-n mână nu voi ca să-i pun, să bată râsul,
ci am vrut aşa, s-arunc în aer praf de sare şi piper,
mai scotocind printr-un hambar de vorbă, mai scotocind prin cer,
căci nu e ochi în lume ca râsul să nu-l vadă ca pe-o cloşcă, ce din ouă
scoate pui. O, lungă, largă comedie în al vieţii mers!
Că n-am încondeiat decât un ou, acuma ce să fac?
Să mă împiedic iară,  dacă dau de-un bou?  Să mai stau de-un fleac? Sau să alerg,
dar ştii cum e? Cum fugi de lac, cum cazi pe ghizdurile lui de puţ…
Mai bine-arată-mi limba dumitale ori un deget, ca acuma, la sfârşit, cu înc-o poftă să mă-mpac,
şi-apoi să râd.

00181

1. Text înscris în etapa a XIV-a  a SuperBlog2013; Sponsor

2. Jora (prelungirea mea felină) încă n-a descoperit firul râsului ca să deşire ghemul, da’ are tot timpul. Concursul ei nu e pe puncte, e pe linie…

3. Montaj audio: Alma Nahe

4.  Fotocredit: Я люблю ФОТО

Când o bicicletă este furată, o zână îşi dă duhul

In Superblog2013, teatru on Octombrie 15, 2013 at 11:46 AM

„Păşeşti pe punte, îţi treci privirea o vreme peste toţi cei de faţă, pentru ca apoi,  tocmai în clipa când ei freamătă de nerăbdare să porneşti cântul. Dacă începi prea devreme, slăbeşte încordarea din sufletul privitorilor, dacă întârzii, nu se mai naşte nicio potrivire cu simţirea lor.”(Zeami)

Personaje:

O ZÂNĂ
UN BIKER
O GEANTĂ OARECARE(OGO)

Unicul act

OGO: Eu sunt deschisă la orice!
UN BIKER: Sigur că da, bagă spiţele-n roate-acu! Nici nu ştim unde suntem! Nu poţi fi atât de deschisă!
O ZÂNĂ: Sunt sigură că nu era cu spiţe! Era ceva cu bagheta…
OGO: Beţe! Oricum, nu văd neapărat importanţa că, de fapt, erau beţe. (ceilalţi doi sunt nedumeriţiBeţe-n roate!
O ZÂNĂ(către Biker): Tu de ce eşti aici?
UN BIKER: Se făcea că eram…(se opreşte brusc şi priveşte în ochii calzi ai zânei, care nu se ştie de ce, e foarte zglobie şi chicoteşte veselă; renunţă) Lasă!
O ZÂNĂ: Nu ştiu de ce am senzaţia că sunt moartă…
OGO: După el…
UN BIKER: Cine vorbeşte!?
OGO: O geantă.
UN BIKER: Eşti geanta ei?
OGO: Deloc. Sunt o geantă oarecare.
UN BIKER:  Dacă erai o geantă oarecare nu vorbeai!
OGO: Bine. Nu sunt o geantă oarecare, sunt o geantă oarecare din piele. Acum eşti mulţumit?
UN BIKER: Nu văd de ce-ai păstra secretul.
O ZÂNĂ: Mă scuzaţi că intervin. (cei doi devin atenţi) O geantă chiar păstrează secretul!
UN BIKER: Nu înţeleg! Adică nu e o geantă?
O ZÂNĂ: Ba da, dar una oarecare! Nu păstra, pentru că nu putea. Uite, nu are nici măcar un fermoar!
OGO: Am avut! Dar cine m-a avut, a profitat pe deplin de mine. A băgat în mine de toate. Nu avea nicio limită. Într-o zi…
UN BIKER: Dacă crezi că sunt dispus să ascult poveştile unei genţi, te înşeli. Sunt surprins şi că suntem prinşi aici împreună. Cine a avut ideea asta, putea s-o ţină pentru el.
O ZÂNĂ: De unde ştii că nu e o ea?
OGO: Eu zic că nu e nimic! Eu zic…
UN BIKER: (iritat îşi duce mâna la gură) Ogo, fer-moa-ru’!
OGO: Zău că nu înţeleg de unde-şi iau expresiile oamenii? Îţi imaginezi cum ar fi să aibă
oamenii fermoar la gură?
UN BIKER: Acum? Acum nu-mi imaginam decât că o geantă are.  Despre ce discutăm aici?
O ZÂNĂ: (Discretă, apropiindu-se de Biker) Despre fermoar în casa mortului. Puţin respect, zău!
UN BIKER: Nu văd de ce să-ţi dai duhul, ţinând cu o geantă. Stai aşa! Pe tine nu te-am întrebat cine eşti.
O ZÂNĂ: Hehe…dacă ai şti…
OGO: Ai muri! Hihihi! (Ogo şi Zâna râd cu subînţeles împreună)
UN BIKER: Nici nu mă miră că aţi făcut front comun! O femeie oarecare şi o geantă oarecare. Credeţi că sunteţi deosebite?
OGO: Sigur că putem fi deosebite! Uşor! Avem forme diferite. Alte rotunjimi, alte alte
O ZÂNĂ: În plus, ea n-are baghetă! Sau în minus?
OGO: Dar am o curea! Cu bătaie lungă!( Zâna şi Ogo iarăşi râd, la unison)În plus! Unde e un minus, hop şi-un plus. Mi se pare firesc să fie aşa!
UN BIKER: Eu mă simt în minus.
OGO: Nu eşti! Tu eşti şi plusul şi minusul. Scade un biker din titlu şi-ai să vezi!
UN BIKER: Ce titlu?
OGO: Un titlu! N-are importanţă!
O ZÂNĂ(către Biker): Stai liniştit, şi pe mine mă irită titlul!
UN BIKER: Simt că îmi lipseşte ceva. Nu ştiu ce, dar simt!
ZÂNA: Dacă punem mâna, am putea reclădi. Ţi-am putea reda ce îţi lipseşte.
OGO: Da’ de ce n-am pune bagheta?
ZÂNA: Am verificat. Nu merge aşa aici!
UN BIKER: Dar cum merge?
OGO: Ca pe roate!  Lucrătură manuală. Dar trebuie să le ai, hehe…
UN BIKER: Păi, şi de ce nu le-aş avea?
OGO: (misterioasă)Poate ţi-au fost furate!
UN BIKER: Mie nu-mi lipseşte nimic!
OGO: Păi, tocmai ce ziseseşi că îţi!
UN BIKER: Uite ce e! Mi se pare că pierdem timpul împreună degeaba.
O ZÂNĂ: Aşa crezi? Eu cred că avem o legătură, totuşi.
UN BIKER: În orice caz, una misterioasă, presupun.
OGO: Eşti pe-aproape!
UN BIKER: Mă tem că prea aproape.
O ZÂNĂ: Poate că suntem aici să schimbăm ceva.
OGO: Sau pe cineva. Pe mine, spre exemplu.
UN BIKER: Eu nu vreau să schimb pe nimeni. Şi tu nu poţi fi cineva, eşti ceva! Eşti doar un obiect!
OGO: Obiectele au nume?
UN BIKER: Bicicleta mea are. Sau, mă rog, avea. Cine ştie ce s-a întâmplat cu ea.
OGO: (tace)…
UN BIKER: În sfârşit te-am închis!
OGO: Nu m-ai închis încă. Mă gândeam la ceva…
UN BIKER: (ironic) O, da! Mai şi gândim pe deasupra! Foloseşte la ceva?
OGO: Să gândeşti? Eu zic că da! Dar, na, eu sunt un obiect, e şi normal să mi se pară super s-o faci.
O ZÂNĂ: Şi mie mi se pare super! Eu fac lucruri pe negândite de obicei.
UN BIKER: Păi, eşti femeie!
O ZÂNĂ: Auzi, ştii ceva, nu te mai purta cu mine de parcă ţi-am luat boii de la bicicletă!
UN BIKER: Suntem chit! Şi eu, de când sunt aici mă simt ca a treia roată de la căruţă.
OGO: Şi ce căruţă! Aveţi grijă cu gândurile astea. Odată plecat, gândul se duce undeva. Bine, uneori refuză să se nască, precum pruncul divin al lui Bruckner...(cei doi se uită la Ogo miraţi) Ce? Câte de-astea am cărat eu…
O ZÂNĂ: Chiar, te-ai mai naşte acum, când ştii ce urâţică e lumea?
UN BIKER: Nici benzi ca lumea n-avem…
O ZÂNĂ: Lasă benzile! Răspunde-ţi sincer!
OGO: Eu ştiu un posibil răspuns! Dar ştiţi că pot fi zece mii de posibilităţi, nu?
O ZÂNĂ : (cu un zâmbet complice)Numai una, Louis!
UN BIKER: Nu mă cheamă Louis…mă cheamă…aaaaaaa, m-am prins! Lansez gândul şi…eu sunt Louis!  ( acelaşi joc complice)Tu cine eşti?
ZÂNA: Eu sunt o… dorință, sunt… Reeija!
OGO: Păi, dacă tu eşti Reeija, eu n-am cine să mai fiu. Voiam să fiu eu în pielea unei genţi  ca ea.
O ZÂNĂ: Nu ai cum, draga mea! Tu eşti o geantă oarecare, aşa e, dar poţi să fii propriul tău model. Reinventează-te!
UN BIKER: Uite, când mi-au furat bicicleta, nu mi-au furat-o toată. Mi-au lăsat astea. (scoate câteva spiţe de la roata unei biciclete, de nicăieri) Poftim! Pentru o geantă oarecare eşti destul de isteaţă. Ţi-or prinde bine!
OGO: Dar o să-mi amintesc cine-am fost?
O ZÂNĂ: Sigur că da, dar asta numai dacă construcţiei tale noi îi vei dărui ceva din tine! Lasă-te purtată!
UN BIKER: (cu ecou) Vreau să mă nasc din nou! Eu sunt Louis, unde mi-e femeia? (iese)
OGO: (cu acelaşi ecou) Să mă las purtată, să mă las purtată, să…
O ZÂNĂ: Ei?! Ai găsit în tine ce căutai?
OGO: Cred că da! Tocmai ce-am găsit!  Cu cât cauţi mai abitir în tine, cu atâta nu
găseşti ce-ţi trebuie. Uiţi şi ce voiai! Dar acum parcă-s atinsă de bagheta unei zâne. (zâna zâmbeşte) De bagheta ta? Dar cum? Parcă ziceai că aici nu merge cu…(Zâna îi face semn să tacă). Şi cu spiţele astea ce fac? Altă magie?
O ZÂNĂ: Vei şti!
OGO: Ceva să-mi amintească de mine, nu? (zâmbeşte)  Tu ce vei face?
O ZÂNĂ: Eu rămân aici! Voi fi altceva decât sunt. Sunt o zână, dar, în fond, tot femeie.
Uite, primul gând…
OGO: Zână, iartă-mă! Trebuie să-l prind pe Louis(cu ecoul de mai înainte). Louis, aşteaptă-mă!(iese)
O ZÂNĂ: (către spectator) Uită-te la ea! Pe negândite…hehe! (cu ecou de final, privind spectatorul drept în ochi)Sunt Reeija! Vrei să mă porţi ca şi cum te-ai purta pe tine?

Fotografía: Christopher Aquino

001811. Text înscris în etapa a VII-a  a SuperBlog2013; Sponsor

2. Jora (prelungirea mea felină) are şi ea proba ei de reinventare, în SuperBBlog(dubluB)-ul ei. Dar asta, un picuţ mai târziu…

3. Fotocredit: prima poză; a doua poză.

$. (a)Muză( de dimineaţă ) : Irealia. 😉

Obiectul

In Ciné m-a poftit, teatru on Iulie 7, 2013 at 2:34 AM

Obiect = corp solid, de obicei prelucrat, care are o anumită întrebuinţare.

Arta animării obiectului constă în faptul că, deşi are o altă utilitate din construcție, mâna noastră îi poate adăuga alte mesaje prin simpla mişcare a degetelor. Şi pe tastatură, dar acest lucru face obiectul altei discuţii, cu mult mai ample, pe care o voi relua după 14 iulie. Alma Nahe, eşti bine? Da’ de când planificăm şi scriem aşa? Nu că n-aş putea, dar nu îmi place să mă scriu aşa. Fiindcă nu ştiu să mă opresc, recunosc! În poeme e mult mai uşor, ultimul rând contează. Şi cu acela ar trebui să plece cititorul acasă. Poate să plece cu tot poemul, dar ultimul rând contează!

Reluând ideea, să luăm spre exemplificare un pix(puteam să iau şi-o geantă, dar altă dată 😉 ). Poate deveni în câteva secunde altceva decât este: o elice, un evantai grație iluziei optice. În scris, graţie metaforei.

Evident că o secretară(animator inconştient) nu-şi va da seama de acest aspect nu pentru că n-ar putea, ci pentru ca n-o interesează. În schimb, un actor (animator conştient), nu neapărat actor-păpuşar-marionetist(cum sunt eu), va face ca pixul să evolueze în timp şi spațiu într-un mod expresiv, iar prin asocierea cu interpretarea vocală actoricească, prin însoțirea mişcării cu un sunet sau o întreagă melodie va conduce  către un mesaj plastic. Conştient sau nu fiecare dintre noi poate deveni astfel un artist plastic.

Altfel spus, arta e la îndemâna oricui, dar fără interes ea trece neobservată.

În scris, e un pic mai greu…Fiindcă “Orice consum este, astfel, o interpretare şi o execuție, întrucât în orice consum,  opera retrăieşte într-o perspectivă originală.” (Umberto Eco)

Nu toţi gustăm metafora. Nici nu trebuie! Ce s-ar face lumea dacă ar fi plină de poeţi? Unde-am ajunge? Eu am o teorie, dar dacă mă pornesc, nu garantez oprirea.

Cum scrie Alma Nahe? Nu că m-aţi întrebat, da’ m-am trezit întrebându-mă chiar eu. Fiindcă am câştigat concursul ăsta, cu textul ăsta. Reclamă la genţi. Cine a zis că din poezie nu se câştigă bine?! Vă zic eu: maică-mea! Aşa mi-a făcut şi când am anunţat-o că voi deveni actor. Aveam 2 ani! S-a chinuit 18 să-mi explice că nu o să pot trăi din asta. De-atunci au trecut încă 20 de ani. Tot degeaba, că eu tot actor sunt. Şi trăiesc, culmea!

Cum se aşază Alma Nahe-n foi?

Păi, cam aşa:

Lucrul cu actorul(poet)

a. Mai întâi îşi ascute bine creionul (şi limba)!

b. Lasă textul să-l pătrundă!( astfel încetează  să mai fie doar spectator).

c. Face distribuția!

d. Pune actorul în centrul creației scenice!

Altfel spus, fiindcă sunt încă vie, slavă lui Dum(nezeu), îmi pot explica(şi mie, dar şi altora) orice bucăţică din orice poem. Ca să nu-mi aud vorbe pe urmă de genul „poetul a vrut să zică că(îmi asum cacofonia!), căci, săracu’ poet, mort de-a binelea n-o să poată riposta.

Comentariile contra le agreez de cele mai multe ori, mai mult decât pe cele pro. Fiindcă cele pro îs clare. Zice omu’ că scrii superb, excelent sau frumos, ce să-i zici, că nu? Păi, ce?! Eşti tâmpit?

Da’ dacă vine cineva şi e contra, atunci se porneşte un întreg mecanism. Constructiv, îndrăznesc să afirm. Iată, acest articol, în care voiam doar să confirm că voi primi, că accept premiul(cu drag, Reeija!), a devenit altceva. Mi-a venit, citind comentariile de sub articolul cu notele, să pornesc, în curând, o serie de articole în care, dacă aveţi chef, să dezbatem tema unui poem de-al meu, căci, ermetică cum îs de cele mai multe ori, sunt convinsă şi ştiu că nu toţi înţelegeţi ce scriu. Bine, acum blogul meu n-o să devină Agonia, ci rămâne Alma Nahe. Nu o fac acum, în jurul textului meu câştigător, căci plec la Sibiu o săptămână, într-o tabără de creaţie cu pici. Dar, când mă voi întoarce, voi face asta! Şi îi voi invita şi pe ceilalţi participanţi la concurs să descoasă cum vor textul, eu fiind cu acul în mână, ca să văd dacă pot petici la loc.

Nu interpretaţi articolul ca pe o chemare la arme! Sau nu! M-am răzgândit…e vorba tot despre arme, dar despre cele ale creativităţii. M-am gândit că degeaba îi învăţ pe alţii, la cursurile de actorie, ce şi cum e creativitatea asta, dacă nu las şi mărturii în scris. Voi deschide o secţiune separată a blogului. Atât, deocamdată.

Închei prin a mulţumi organizatorului. Dar nu pentru premiu, ci pentru că vor să-şi vândă genţile, pe care cucoanele de/din noi le cumpărăm oricum, adăugând încă un cuvânt lângă vânzări, un cuvânt drag mie, CREATIVITATE(o campanie am pornit aici).  Vă invit să-i dăm şi puterea unei arme… Şi ştiu că şi multora dintre voi le e drag. Şi organizatorul! Şi arma! 😉

Aici, organizatorul a explicat premiile. Mă bucur că a făcut-o într-o frază mică în dreptul meu. Asta spune multe. Sinceră să fiu, nu m-am aşteptat  la nimic. Fiindcă aşteptarea înrăieşte. O ştiu pe pielea mea! Mi-au plăcut foarte multe texte, exagerat de multe texte bune! Dar afirmaţia asta face şi ea obiectul unei alte dicuţii pe marginea(sau miezul?) poemului, aceea de pe 14 iulie încolo, pe care o anunţam la început.

De-aceea prefer poezia şi nu textul în desfăşurare similară cu a acestuia, căci vedeţi şi siguri motivul, am zis că închei, nu cu un paragraf mai sus, ci cu două. 🙂

Cât mai costă o poezie? Pfff..înainte să ştiu că e vorba de o sumă, aş fi scris un roman despre cum nu e o sumă. Acum vă zic, e sumă, că o ştiu: 1000 de lei cash.

Iar cuvintele astea, naiba să le ia(sau cine le-o prinde), dar sunt nişte umbre ale unor umbre. 😛

Reeija

In Ciné m-a poftit on Iulie 3, 2013 at 4:33 PM

Mai întâi, Dum(nezeu) a făcut pofta ochilor
şi atunci oamenii au descoperit largul uitării.
Poetul, om şi el în acele vremuri, a rămas cu ochii în sus
şi a început a număra minunăţiile susului
şi unde nu mai vedea se uita în jos,
şi cu pofta asta apuca şi trimitea în sus câte un om,
şi-i dădea aripi şi
câte-o frunte plină de griji, însă pe care-o azvârlea în albastrul cerului,
iar albastrul iute s-aşeza paznic între sprâncenele întunecate,
şi le făcea pufoase ca norii, şi apăsarea le storcea apa,
care cădea pe pământ şi încolţeau poamele.
Şi, de-acolo de sus, le preaslăvea în cântări,
şi când îşi potolea şi pofta jocului, şi pofta josului, poetul
cobora cu picioarele pe pământ,
se aşeza obosit, cu burta în sus şi împacheta umbrele şi nevoile,
şi le lega într-o stacojie panglică: apusul.
Şi aşa, Dum, se ducea şi el mulţumit la culcare,
că i-a dat omului şi pofta creaţiei, dar ştia pe pielea lui că nu e tot,
aşa că, mai înainte să adoarmă, i-a dat şi pofta gurii,
şi atunci pe poet l-au străbătut hohotele de râs şi cele de plâns.
Dum şi-a dus mâinile la urechi,
cine naiba m-a pus? Am uitat să îi explic esenţa rolului său,
şi s-a ridicat şi i-a dat şi pofta inimii.
Dar pofta inimii mergea împlinită şi cu pofta braţelor,
şi acum era multă bucurie în jurul lui, dar şi tristeţe,
fiindcă nu întotdeauna pofta braţelor era dorinţă.
Aşa că, intuind că poftele nu s-ar termina niciodată,
pe unele le-a agăţat în cuie, sus de tot,
iar pentru cei care ar fi ajuns la ele, a lăsat ca pe o ultimă facere,
pofta cunoaşterii.
Şi oamenii au descoperit atunci mirosul.
După care, într-o dimineaţă ploioasă,
după o altă noapte de cerneală, furtunoasă
(în vârful degetelor îşi ţinea şi el conştiinţa),
ud până la piele şi îngrijorat de soarta poetului,
şi-a dat şi pielea de pe el.
Şi-a dat-o pe promisiuni:
Faceţi-vă încălţări!
Ne facem încălţări!
Faceţi-vă haine!
Ne facem haine!
Faceţi-vă tolbe!
Ne facem tolbe!
Faceţi-vă mănuşi!
Ne facem mănuşi!
Faceţi-vă cruce!
Nimic…
Faceţi-vă cruce!
Nimic…
Şi-atunci Dum s-a gândit că poate nu toţi pot construi ca el, în confort finit,
aşa că s-a gândit s-o ascundă în spatele metaforei,
estimând pierderile abordărilor directe, şi atunci le-a mai zis doar atât:
Faceţi-vă rostul!
Ni l-am face, dacă i-am şti numele! i-a dezmuţit el.
Şi Dum, înţelegând că lăsase căldura eternităţii în inimi de gheaţă,
a luat acele din suspin şi a cusut o tolbă cu propriile lui mâini,
i-a adăugat sumedenie de motive, care mai de care mai neaşteptat,
care topeau până şi zăpezile din zâmbet,
şi i-a zis Reeija.
Nu uitaţi să o decoraţi şi voi în drumul vostru, spre rost,
cu poftele vostre,
puteţi să-i adăugaţi mărunţişurile lui Gulliver, ce ştiu eu?!
Atât le-a mai zis Dum, şi pe urmă s-a culcat pe-o ureche.
Din când în când, cu cea ureche în sus, auzea:
Reeija! Reeija!
Auzea şi cum femeia cotrobăia în tolbă după câte vreo poftă a unui bărbat.
Şi în zgomotul acela al mărunţişurilor colorate zdrăngănind,
şi în căutarea cheilor,
îi auzea destul de sonor şi ciripitul:
Slavă ţie, Dum, pentru locul însorit pe care ni l-ai atârnat,
pe lângă stele, pe umăr, cu orele!
Ah, cuvintele astea, cât de mult înseamnă, îşi zâmbi sieşi Dum
şi le luă pe cele ale femeii, şi le aşeză şirag de speranţă,
ca într-un poem neterminat:
Reeija, Reeija! Pătură drapată peste umăr e putinţa!
Nu-i simplu ca să-i manevrezi pe oameni, precum ţi-e pielea jertfind,
precum ţi-e pofta, poftind,

precum ţi-e tolba încăpătoare şi cu poveşti, pe curat, descuind,
fiindcă oamenii ţin în braţe un punct,

alunecos ca o broască,
pe care îl calcă cu pofta picioarelor,
făcând calcule şi reaşezând termenii pătrunderii.


 

00181

1. Ştim că scrisul e o limbă secretă, care aprinde şi pe care o desluşim şi o învăţăm foarte repede, mai ales din poftă. Iată că, în afara pohtelor cuvintelor, poeţii mai pohtesc şi câte la un Concurs, acum organizat de Reeija, un magazin online ce oferă(cu bani) genți de piele.  Un concurs, cu un îndemn altfel: ” Nu aduce laudă!” , fără de care, cel mai probabil, aceste cuvinte ar fi putrezit în tolba tăcerii. N-am adus nici imaginea vreuneia dintre genţi! Nu de frica protecţiei animalelor, ci pentru că mi-am dorit să pohtiţi a le vedea singure, mă, damelor( şi domni cu dare de mână), carele mă citiţi şi-n diagonală, şi-n orizontală, şi-n pohte. Să vă fie de pohtă, na!

2.Fotocredit: Andreotti(căreia îi zisesem într-o doară că o să mă pornesc cândva cu cheile ei în cuvânt; nu m-am pornit cu ele, da’ m-am oprit cu ele; ceea ce n-a descuiat, a încuiat, iaca!)

3. Cu Dum m-am mai întâlnit aici, aici , chiar şi aici, şi în multe alte cuvinte, dar să mi le-aduc aminte.