1. Desen de Raluca Turliu Cobilanschi.
2. Textul participă şi la Duzina de cuvinte. Cuvintele vin, ca de obicei, pe alese, de la pisică, inspirate, la rându-le, de cugetările lui Tudor (multumesc pentru semnul de carte!). Despre iubire (alte etc-uri) au scris şi psi©, Carmen Pricop(I), Carmen Pricop(II), incognito, simonaR. scorpio, virusache.
Mă caut prin răstimpuri,
dar oriunde m-aş căuta,
de-a lungul şi de-a calea mea,
desprinderea devine întotdeauna poezie.
Poezia, întâlnirea dintre poftă
şi 2, 3 boabe de lăcomie, grefate peste,
amestec dens.
Se iau câteva scene ale unui moment stins,
congelate rapid, mai demult, în ferestre,
în tocuri cui,
în uşi…
Se iau de margini!
Se aşază corpul în prag…
Se lasă acolo la topit, dezgheţat…
Stingher, gândul se-ntoarce din drum
şi-o ia pe cărarea, bătută în cuie de-acum.
După un timp, am deja nişte semne pe hârtie
şi-un trubadur în ramă, din însemnele pe umăr,
pe care l-am găsit la sfârşit de drum
cu frunza între buze, cu mâna pe genunchi,
sprijinind tâmplă,
cântând, cinic, despre statornicii şi se-ntâmplă
că, pe urmă, spatele meu împotriva uşii,
uşa de-a lungul peretelui,
de-a lungul peretelui, urmări…
Cu faţa spre peretele pustiirii
Tu, cititorule fidel,
ai citit, ai recitit…
Nu ai înţeles nimic!
Lanternă în ruine, şoapta,
luminează momentul impunător al împrumutului:
-Eu îţi dau inima mea,
tu dă-mi-o pe-a ta!
Descriind inutilitatea în cuvinte,
simţul realităţii a mai pierdut o zi.
Mă trezesc gâfâind,
gândul “ce fac, dau vina iarăşi pe suflet”
se scurge-ntr-un cântec, versuri albe pe-un ecran alb.
Sufletul, acest pus la colţ de nicăieri!
Şi ce dacă legea firii ucide,
duhul ei e dătător de viaţă!
Viaţa, care nu e un ceas, e un televizor cu braţe.
-Uite, tocmai se transmite în direct meciul soarelui cu universul.
Mă bucur că eu am prins o repriză bună.
Între ninsoare şi soare,
stă liberă,
la voia întâmplării,
magia oului
şi timpul, în progresie muzicală veşnică,
care,
uită-te la el cum se joacă de-a ascunselea
în tufişuri de basm.
Vibraţii în 12 cuvinte impuse şi la psi©, dordefemeie, carmen pricop, tineriu, andra P, cris, simonaR, şerpoaicele, căţărătoarea, cammely, ch3815h, vane, lolita.
Personaje:
ÎNGERUL
MÂNUITOR1-picioare
MÂNUITOR2-mâna dreaptă
MÂNUITOR3-mâna stângă şi cap
PĂPUŞA
GEORGE
ACTUL I
„din ştirile din ziare eu mă desprind…”
ÎNGERUL: Cum a mers?
MÂNUITOR1: A mers, da’ sunt obosit mort. Mort şi înţepenit!
ÎNGERUL: (făcându-i semn să nu mai vorbească aiurea): Mort, înţepenit?
MÂNUITOR2: Totu’ e sub control, şefu’!
MÂNUITOR1: Numai că mi-a făcut foame toată tărăşenia. Ştii, şefu’, party-ul era în grădină, aer curat. Pe masă tot soiul de bucate. Nu m-am putut abţine şi mi-am umflat toate buzunarele. Sper să am răgazul să înfulec aici.
ÎNGERUL: Mă rog! Te expui prea mult, o să-ţi pierzi locul!
MÂNUITOR1: Trec la mână, şefu’?
MÂNUITOR2: Cum să treacă la mână, şefu’?
MĂNUITOR1: Păi, uite de-aia, că mă expun.
ÎNGERUL: Încetaţi! Povestiţi-mi cum a fost!
MÂNUITOR1: Păi, cum să fie, şefu’? Ea s-a dezbrăcat în toiul petrecerii în fundul gol…
MÂNUITOR2: Nu cred că ăsta e un aspect important!
MÂNUITOR1: Am înţeles, nu învelişul contează. Sufletu’, nu? Ăsta e al dracului de important…
MÂNUITOR2: Nu despre aspectul fizic vorbeam. Şefu’, io nu mai lucrez cu dobitocul ăsta! Înţelege numai ce vrea el.
ÎNGERUL: Nu fi tâmpit, te ia în balon, atâta tot.
MÂNUITOR1 şi MÂNUITOR2: În orice caz…
MÂNUITOR1:…ce e de povestit e că tipa a tot băut, încă de la sosirea primului invitat, astfel că în toiul petrecerii era beată criţă, picioarele n-o mai ascultau…
MÂNUITOR2: Aici aş interveni eu…
ÎNGERUL: Lasă! Să intervină altcineva. (către mânuitor3)Tot timpul taci. Tu n-ai nimic de zis?
MÂNUITOR3: Nu!(pauză) Ce să zic?(pauză)…(încurajat de înger din priviri) Că tipa îl iubea pe idiotu’ ăla, că o înşela ori de câte ori avea chef, că astfel ea şi-a pus în cap ca la petrecerea de ziua ei să-şi facă de cap, apoi să-l împuşte de faţă cu toate paţachinele lui şi pe urmă să-şi pună curu’ gol într-o maşină de-a lui şi s-o dea de zid cu tot cu ea, crezând că astfel îs încheiate şi socotelile?…
ÎNGERUL: Respiră!
MÂNUITOR3: N-am umorul colegilor mei şi-n plus mi se pare de prost gust să vorbeşti despre cineva când e de faţă ca şi cum n-ar fi, chiar dacă mort.
MÂNUITOR1: Ai dreptate, despre morţi numai de bine!
ÎNGERUL: Bine, puneţi ceva pe ea şi să începem.
MÂNUITOR2: Ce să facem, şefu’?
ÎNGERUL: S-o îmbrace cineva, tâmpiţilor!(mânuitorii îmbracă păpuşa: sutien, chiloţi cu mânecuţă)…Chiloţi cu mânecuţă?
MÂNUITOR1: Începem…(îşi freacă mâinile bucuros)
ÎNGERUL: Nu începem încă. Victime colaterale?
MÂNUITOR2: Trei.
ÎNGERUL: Unde-s?
MÂNUITOR1: În comă, dulcea…
ÎNGERUL: Îşi revin?
MÂNUITOR1: Medicii îşi dau toată silinţa. (cei trei mânuitori încep să râdă înfundat, apoi din ce în ce mai zgomotos)
ÎNGERUL: Femei?
MÂNUITOR2: Două…
MÂNUITOR1: …fufe. Erau la petrecere.
ÎNGERUL: Al treilea?
MÂNUITOR3: Un simplu trecător.
MÂNUITOR1: Pe una dintre fufe a nimerit-o din plin glonţul pentru el. În cădere s-a ţinut de cealaltă. Aia, pe tocuri, a alunecat şi s-a izbit cu capul de masa cu băutură.
MÂNUITOR2: Cioburi pe toată faţa.
MÂNUITOR3: Omul se întorcea la spital, luase flori pentru nevastă-sa, care abia născuse o fetiţă.
MÂNUITOR1: Lasă, a ajuns mai repede.
MÂNUITOR3: L-a izbit cu maşina, din plin.
MÂNUITOR2: Pun pariu că diva, când se va dezmetici, va fi dezamăgită.
MÂNUITOR1: Ba eu cred că i se rupe.
MÂNUITOR3: Ăsta nu tace niciodată.(mânuind capul păpuşii) Cred că simt nevoia să te părăsesc, Gică!
ÎNGERUL: Se trezeşte…
MÂNUITOR1: Era şi timpul.
ÎNGERUL: Ia, staţi! Seamănă puţin cu tipa aia, cum naiba o cheamă?
Mânuitor1: Brigitte?
Mânuitor2: Marlyn?
ÎNGERUL: Ei, Betty Boop… (către păpuşă) Nume?
PĂPUŞA:…
ÎNGERUL: Oricum nu contează, aici ştim tot!
PĂPUŞA: Atunci de ce…
ÎNGERUL:…am întrebat? Păi, aici, unii doresc să fie pomeniţi pe numele de alint, alţii după porecle, iar alţii chiar şi după ID-ul de yahoo, te miră?
PĂPUŞA: Aici? Iahu?
ÎNGERUL: Mă rog, „aici” e un fel de a nu spune locului „nicăieri”. Dar „nicăieri” i se potriveşte de minune, să ştii. Uite, iahuuuu, iahuuuu. Vezi?
PĂPUŞA: Nu.
ÎNGERUL: Mă rog, destul de spaţios, de-asta!
PĂPUŞA: Nu înţeleg.
ÎNGERUL: E destul loc pentru toţi.
PĂPUŞA: Am senzaţia că îmi pierd timpul pe-aici.
ÎNGERUL: Auzi la ea, aici pierd timpul! Comică, toţi sunteţi comici! Dar nu-i nimic, aici lăsăm oile să profite cât pot de oimea lor. Mă rog, atâta cât le-a mai rămas.
PĂPUŞA: Spui într-una „mă rog”…
ÎNGERUL: Da?! Un tic!
PĂPUŞA: Mă rog, nu mai stau! Unde-i uşa spre iad? Mă rog, dacă există vreo uşă…
ÎNGERUL: E încuiată, metaforic vorbind. De fapt, aici nu avem uşi, ai intuit bine. Iad ai zis. Interesant…
PĂPUŞA: Că am zis iad?
ÎNGERUL: Nu! Că toţi vreţi acolo. Teoriile preconcepute! În fiecare secol i-au determinat pe oameni să aprecieze ceea ce e rău şi să respingă ceea ce e bun. Ştii, am avut senzaţia, pentru un moment, că eşti diferită.
PĂPUŞA: Nu sunt.
ÎNGERUL: Nu eşti atentă! Spuneam mai devreme că aici oile pot profita de acest nicăieri.
PĂPUŞA: Ce rost mai are să profităm, când totul e în egală măsură nimic?
ÎNGERUL: Nu-i ironia sorţii?
PĂPUŞA: Înţeleg că oile vin aici şi îţi behăie că vor în iad, iar tu te-apuci să le ţii discursuri despre bine şi rău. O serie de alte behăituri.
ÎNGERUL: Nu îmi behăie mie, alt înger, alt department. Eu nu suport să văd sânge.
PĂPUŞA: Deci, nu merg în iad?
ÎNGERUL: Trebuie să ai rabdare. Nu te mai gândi la cele ce urmează.
PĂPUŞA: Simt că ceva nu e-n regulă, ceva ce mă face să regret.
ÎNGERUL: E firesc! Nu te îngrijora, în curând o să fii perfect stăpână pe sentimentele tale. Mai ales pe gesturi.
PĂPUŞA: Dar ce rost mai are această aşteptare? Mi se pare un act inuman. Nu mi-o lua în nume de rău, dar ştii cumva ce s-ar întâmpla dacă aş regreta că am venit aici?
ÎNGERUL: Nu ştiu încă ce ţi-e dat.
PĂPUŞA: Atunci cine ştie? Vreau să vorbesc cu careva care ştie! Imediat!
ÎNGERUL: Nu se poate!
MÂNUITOR1: Până la Dumnezeu…
MÂNUITOR2: …te mănâncă…
MÂNUITOR3: Pe toţi sfinţii, eu îi pleznesc!
PĂPUŞA: Mi se pare că mă desprind de mine însămi.
MÂNUITOR3: Şefu’(arătându-i locul unde, dacă păpuşa ar mai fi fost om, ar fi fost lăcaşul inimii), s-a dezlipit un pic aici…
Îngerul: Şedinţă! Acum!(mânuitorul3 ezită) Imediat!
Tema de luni, de la psi© „poruncă”: Păpuşa
De la Tiberiu, cuvintele din trecut.
Au mai scris despre asta şi : psi©, mitzaabiciclista, cerroşu, scorpio, dictaturajustiţiei, vero, tiberiu, incertitudini, cita, v.v.
Sunt într-o casă goală,
am de coborât doar o scară.
Am o pianină,
dar nu mai am nicio ţigară.
Restul au ieşit pe-afară,
la un ceai.
Am să ies şi eu afară…
Nu din mine, din tine!
Uite (exersez),
sunt afară,
într-o gară goală.
Mă uit pe geam:
linii şi pietriş.
Mă pun pe şine.
Sunt un vagon,
tras la peron.
Am să rămân vagon,
ca să mă ataşez de alt vagon.
Cu locomotivă.
Ea să scoată fum,
să dispărem…
O singură săgeată,
albastră.
În strada Lunii, ce bine că nu-s om,
c-aş fi stat pe un peron,
aşteptând un vagon
în care tu n-ai urcat!
Te-ai dezechilibrat.
E 1.23 şi n-am plecat.
N-am plecat afară din tine.
Aşa că urc înapoi,
o scară,
către casa goală
fără nicio ţigară,
unde, detaşată,
pianina n-a cântat,
fiindcă n-am fumat.
Linii eu am numărat,
fiindcă strada Lunii nu ai desenat.
Linii eu am numărat,
fiindcă strada Lunii e, de fapt, un raft…
Dindărătul pleoapelor îngreunate ploi…nu dau mai departe, pentru că eu tot ce primesc, ţin. Masca’radă ori ba, nu mă lua în seamă, timpule! Acu stau…da’ stau, pentru că alerg de vreo trei decenii…în curând patru, dar, gata, nu mai număr! Mă enumăr…toamna e sezonul reducerilor la absurd.
Pe vremuri îmi desenam motive de a scrie pe fundul scrumierei, alteori pe oglinda aburită din baie, pe firul ierbii sau în concavitatea linguriţei de tort. Desigur că acum, că scriu, n-am dat de lapte, apă dulce sau miere, dar cer-ul din rinocer atârnă mai greu decât Rin-ul şi O-ul atât de shakespearean, la un loc…ce ceri, şi ce ţi se dă!
„What, you egg! Young fry of treachery!” mă insultă, din prima, gugălu’ cu machbetu’ lui Will. Poftiţi şi voi, de vă vreţi însultaţi!
Chiar dacă simt CĂ CĂpşoru’-mi e cam praf în sâmbete şi duminici, şi că din astă cauză pare că lumea stă pe vine, ghemuindu-se uşor în mine, micşorată şi căcăcioasă, vin astăzi aci, în almanahele ăsta, unde senzaţia de spaţiu mai întotdeauna capătă sens, în albul ăsta fără pereţi şi fără uşi. Să mă plâng? Acuma nu că-mi cad dinţii din gură, da’ de frig îmi clănţăne, căci păcura e un lux. Noroc de pătură şi pisică! Da’, hai că-mi şterg nasu’ cu mâneca şi mă încălzesc cu Jora, care-şi flutură coada pe-aci, pe lângă tastatură şi-mi tot arată cu gheara că mi s-a şters A-ul. Înţeleg că l-am folosit cam des. O să încerc să-l evit, ca să-i prelungesc agonia.= O s încerc s-l evit c s-i prelungesc goni?
Ce prostie! Las A-ul la loc, în cuvânt…dar scot limba, pe care mi s-a aşezat cum a vrut el, zaţul de cafea şi dau drumul la muzică, 
în surdină, ca să-mi ţes un ritm. Ba, mai mult, îmi bag limba-ntre dinţi. „thy head stands so tickle on thy shoulders, that a milkmaid, if she be in love, may sigh it off.”, ţâşneşte a doua insultă din ţâţă englezească, iar eu, cu minte, chiar în acest moment o să-mi mulg capu’, ca să-mpodobesc pagina cu un prânz OMletian…
om de lut.
Sonorul e reglabil, omu’ din lut rezistent, nu vă sfiiţi! Push! Pentru voi muzică, pentru mine frământări, modelări…
A fost o dată( o dată-i de-ajuns! ) o clipă, mare cât o zi cu 25 de ore, ca trupul lui să se întindă peste mine, precum silueta delicată a unui acrobat, iar mâna-i să scoată, cu iscusinţă de scamator, răvaşe şi a mi le-ndesa între mijloc şi buric, foc peste iedera ce-mi umbrea mereu iubirea, cu acelaşi titlu de poveste. „Urcă pe cal!”mi-a zis, şi-am urcat ca şi cum aş fi-ncălecat pentru prima dată viaţa-mi, şi-am mers pe lângă zid până am dat de-o fereastră…am descălecat. Fata merge pe jos, îndoaie un colţ al răvaşului, şi pe celălat, şi şi-l face avion (şâşâiesc când împăturesc avioane). Nu e pic de vânt prielnic, dar eu socotesc că mersul lucrurilor vine pe jos, nu călare, şi mânat de dor, ori dorinţă, în vreme ce eu, uşoară ca un duh mă ţin de grilajul ferestrei, cu o mână, iar cu cealaltă strecor avionul din foaie de răvaş înăuntru.
Beţi-vă cafelele, plecaţi-vă urechea, dar eu aştept ninsoarea tot acolo, ca să pot asculta sunetul paşilor mei prin OMăt, iar aburul din gură să-mi ţeasă continuări, care asemeni bulgărilor de zăpadă să mă lovească, timp în care eu voi putea fi surprinsă srăduindu-mă să nu alunec sau să nu cad. Bine, că pot să fluier şi calu’ să se aşeze ascultător între mine şi cădere, ăsta-i alt episod…dar alt om nu am pe moment…şi un cer…şi nu cer! Nu mai orânduiesc altfel pagina, o las aşa, fericită că pot să-mi comand de la fereastră, ca la Mc Donalds din maşină, imagini pe-ascuns, la pachet.
Ce frumos că omul se poate pune pe sine în centrul lumii, că din condei poate să-şi adauge umbre!
Poftim hârtie, un condei cu că(li)mări şi s(t)ări!
Să nu uit să mă insult, aşa, de final…”What trick, what device, what starting-hole canst thou now find out, to hide thee from this open and apparent shame!”
…şi încă una: „I shall live to knock thy brains out.”
Restul, vă aparţin(e)…nu-i tăcere! şi nu-i tăcere să nu-i dai de capăt, şi nici cântec să nu te descuie, de eşti broască(asta am zis-o aşa, de chichi) .
Deh, când te foloseşti de metoda perspectivei este ca şi cum ai privi totul de la o singură fereastră.
Bon(us) nuit! Nu încalec pe nicio şa…
foto 16, 36, 38- v.moldavski, care ştiu eu cui îi place.
Împovărată cu griji de cocoş cu pană, proprietara abătea un război de pe frontul de vest înspre est şi cam la două file neutraliza naivitatea împachetată frumos pentru începători…
“Nu există nici un război! Există doar soldaţi plictisiţi!” îşi zise ea şi hotărâ să închidă circul pentru totdeauna.
Mă amestec în mine încă o dată. Îmi iau lingura de lemn din cui şi învârt până distrug nesimţitele de cocoloaşe. Că mie nu îmi place atunci când înghit să-mi rămană lipicioase printre dinţi. Deşi, scobitori sunt, apa este…
Amestecul ăsta din mine e un soi de SOS?
Borş nu-i, în nici un caz! Din cauza făinii (praf bun de aruncat în ochi)…
Tocmai m-am trezit cu unul(un cocoloş) (dau pe-afară?!…) sub ochiul drept.
Se obţine uşor.
Cu o lacrimă.
O lacrimă care întâlneşte praful ăsta alb…
Na, că-l iau cu mana, şi îl ronţăi!
Sunt zile când îmi plac mâncărurile mai consistente, dar mi le permit preţ de un sfert de oră academic şi atât. Apoi revin la cocoloaşe.
Sunt comestibile în felul lor, dacă nu te gândeşti la ingrediente…
şi uite-aşa trece un an de cură!
Un an şi încă două anotimpuri…
Ei, cocoloaşe,cocoloaşe, cocoloaşele mele dragi! Cum mă ajutati voi să devin mai slabă!…vă înghit în sec!
Cocoloaşele de mămăligă cu branză sunt ex-cep-ţio-na-le!
M-a învăţat mai demult un negru cum să le frământ în palmă ca să se împrăştie brânza în mod egal.
Trebuie folosită toata mâna!…
şi se consumă şi cu plăcere…
dar asta nu încape într-o cură!…
într-o cură nu e vorba de plăcere…
într-o cură e vorba de strâns din dinţi,de astupat nări, de pus lacăt la gură şi cătuşe la mâini, şi de cocoloaşe, nelipsitele cocoloaşe de făină.
Puţin pervesă cura asta în conţinutul ei acolo!
Cocoloşului îi mai schimb forma din când în când ca să nu mă plictisesc.
Îl dezlipesc de ochi, îl aşez pe fund de lemn, şi-l prezez uşor cu palma…aşa obţin o turtă! Nu una mare. Dar asta e ideea. Într-o cură proporţiile nu se dicută. Sunt mici!
Proprietara şi celelalte personagii rătăcesc acum , undeva în incoerenţă, neposedând nimic, nici măcar hârtia pentru ambalaj.
Contorsionistele au plecat într-o mână, ţopăind, iar restul trupei, cunoscuţii mai ales, s-au împrăştiat, care mai de care, în nesimţire.
“Metafora bate la cur meduza, iar ţipătul ei ajunge pâna la vama veche…eşti într-o ureche!Cinema transparent.”îmi strigă cineva.
Nu-i adevărat! Poţi exprima lumea zisă-exterioară având aerul că nu priveşti decât înlăuntrul tău, după cum, foarte bine, poţi să exprimi lumea zisă-lăuntrică, părând că vorbeşti despre ceilalţi…Se poate să fie zi…Se poate să fie noapte…
Urechile mele, ochii mei, păsăricile mele trilu’boiesc, frunză verde, cămăşuta mea..
Eu mă gândesc în ce grad de nebunie m-aş situa dacă aş percepe războiul muştelor sau ţânţarilor, ele între ele, ei între ei, ca fiind parte constantă din viaţa mea, eu asistând neputincioasă fără să pot interveni, promptă, cu paleta de omorât în mână.
Nebunia, dacă e denunţată, se apără…nu e fascinant?
Cocoloaşele nici nu mai sunt. Le-a rămas doar amintirea untopică. Unu’ singur a mai rămas, muzeu de poveste, ăla cu Henric cel roş, care se rătăcise printre franjurii indianului, şi l-am lăsat acolo, nu de sămânţă ci pentru ca nu cumva să se trezească indianul amorţit din starea de spirit şi să iasă lipsă la (re)inventare(a) spiritului de glumă.
E clar ca lumina zilei pentru mine că:
1.Ochiul imită auzul, iar în fiecare pară zace un creier rotund.
2.Figură şi cuvânt ilustrează încă aceeaşi fabulă.
3.Limba necurajului e-o ureche-n minus!
4.Viaţa e-o bomboană de mentă! O sug cum pot, cât de încet se poate, dar e secolul vitezei. Nu te mişti repede, ţi-o ia de la gură altcineva, cât timp tu îţi relaxezi un pic limba de-atâta mentol.
Geişele ştiu de ce!
5.Eu sunt din basmele cu nezâne.
În ele orbii aleargă fericiţi iar văzatorii nu văd, merg agale şi sunt trişti.
editare târzie…foarte târzie…
Gatatka( alias Agata Janus) mi-a cerut să pun( pe bună dreptate) şi link către pagina sa de web…am pus(în spatele fiecărei poze)!
Povestea asta e o partitură romantică?
Nu! Nu e!
Povestea asta e, de fapt, un univers particular.
N-are nici început, nici sfârşit.
E produsul unor vibraţii ritmice.
Te întrebi până când o să mai ţină.
Mă trezesc dimineaţa, îmi pun de cafea, îmi aprind luleaua şi de restul se ocupă stomacul meu.
Mă uşurez.
Nu vorbesc despre acea uşurare, situaţie în care eşti nevoit să-ţi dai pantalonii jos, nu!
Uşurarea asta a mea nu necesită să ţi-i dai jos.
Nici nu trebuie să ţi-i pui.
Te ridici din pat, îţi pui cafeaua în ceaşcă şi ţigările la îndemână, şi fixezi ecranul calculatorului.
Fumul ţigării devine iarăşi un fel de fade in, şi gata…
Gata cu dimineaţa.
Undeva pe la prânz îmi număr pietrele la rinichi, ridichile, loboda şi înserările, sculatu’, umblatu’, mângâierea păsăricii şi pisicii (care e în călduri, apropos), iar duhul poveştilor frumoase e călare pe-un alt cal, pe-o altă stradă din Univers, paralelă cu-a mea.
Pentru fade out şi idioţi poate părea simplu, dar nu mă folosesc de uşi care necesită chei, ci de scaun regulat, la ore fixe, precum Sheherezada probabil…
Şi, în sfârşit seara…când cuvântul om intră, iese deschizând cuvântul uşă spre poveste…poate cu pumnii, sau…ce, contează cum?
Proprietara, adunase în ea, în afara degetelor şi limbii pofticioase ale admirabilului de tiran mărunt, şi niscaiva bucăţele de hârtie îngălbenită de vreme, găsite în buzunarele rupte ale pantalonilor ponosiţi ai piticului. Le deschisese doar o dată, şi le împături repede la loc, apoi le înghiţi, fără să le fi mestecat. Pe rând, una după alta.
Cum le găsea, cum le-nghiţea. 
Simţea uneori gustul rânced al hârtiei, dar se-apuca să bea apă chioară şi i se mai ducea un pic nodul.
În fond, „Complexul Henric cel Roşu” de care pomenise piticul într-o doară, într-o seară de vară spre toamnă, cum că ar suferi, ca s-o impresioneze, unei domnişoare din public care voia să ştie la ce oră se culcă el, nu însemna nimic!
Era doar o prostie care ricoşase direct în sufletul ei, dându-şi seama că în minutele în care nu era lânga ea, el avea lumea lui pitică şi destulă hârtie câtă poezie-ncăpea.
Bileţelele erau de diferite mărimi.
Nu luase-n calcul că piticii se pot strecura atât de repede, cum uriaşilor le e atât de lesne să n-o facă…din lădiţa lor.
De fapt cine era ea în tot circul asta?…
O femeie cu gâtul sucit, proprietară de pitic cu cufăr lemn-tec, sculptat manual cu motive autohtone, vopsit, şi-n rest?
…nimic!
Şi-a spus că oamenii sunt în 90 de feluri şi a continuat să privească repertoriul piticului :
„Neliniştea mea, sau altceva?
Am aşteptat şi-am chemat steaua ta.
Din ochii ei, meri de tei, eu am sperat şi am chemat dragostea mea.
Un câine negru mi-a apărut prin parbriz şi l-am întrebat ce-a păcătuit?
E împăcat?
În neliniştea mea, copilaria mea, prezent-trecut, te-ntreb acuma dacă am să erup şi-am să mor, pierdut.
N-am!…Senzaţie…Senzaţie.
Am să mor, am să cad, am să zbier, dragostea mea, neliniştea mea.
E-adevărat, sunt foarte neliniştit şi probabil că o să mor într-un suicid.
Da! Uite-acuma stau şi-astept…
Sunt pe marginea parapetului şi probabil că o să sar, sau nu…
Oricum, nu sunt un sinucigaş.
Caut doar vorbă, lume, care să mă cheme şi să-mi spună:
NU FĂ ASTA!
Eu am să cad, am să zbor, eu am să ţip şi-am să cad zdrobit de nisip.
Şi-acum mă întreb încă o dată dacă are sens…cu toate că viaţa e frumoasă…
Am să stau şi-am să rabd şi-o să spun că iubesc viaţa!
Asta înseamnă că n-o să mor în noaptea asta!”
Locurile sunt ocupate până la refuz.
Azi, în poveste nu mai e loc pentru nici un cuvânt.
Pete negre…pe creier, pe cămaşă:
“vai doamnă, cum ai putut face aşa ceva?
Balenele le mâncăm încet,da?”
În vagonul restaurant se face deodată linşte.
Chelnerul schimbă faţa de masă.
Eu schimb cămaşa.
În faţa ochilor mei sepie linişte.
În univers liniştea ta,
În neliniştea mea…
(VA URMA)
Viaţa se scurge ca într-un bordel părăginit, unde a venit ora prânzului…Existenţe fantomatice viu împopoţonate politic, cu cravate sobre la gât, mă fac să-mi mai aprind o ţigară şi să-mi feresc ochii încă o dată cu perechea de ochelari pentru miopie, pe care îi păstrez special pentru asemenea cazuri. Dincolo de ochelari, şocarea, sărăcia şi prostia se amestecă de-a valma cu futaiuri, sarmale, cârnaţi, mici şi voturi…
Şi ce e mai rău e că bucătarii joacă acelaşi can-can de secole, iar noi nu ne prindem în culise, printre mirosuri de transpiraţie, usturoi şi parfum franţuzesc, că atunci când ne promit felul doi, noi deja suntem sătui şi-am putea râgâi liniştiţi şi fără.
Dar nu, noi scoatem voturile de la ciorap şi lungim ciorba.
Eu îi invit, uninominal, să mă facă poştă, de vreme ce stau cu curul dezgolit la ei uşoară şi aplecată în faţă.
Sar uşor din poveste şi nechez…şi realizez că îmi doresc să fiu un cal, o iapă, mă rog, să fiu înhămată la o trăsură roşie, nu una aurie ca a mea, care se transformă la miezul nopţii în dovleac.
M-aş lăsa călărită doar de cei care mi-ar da de mâncare. Pe restul i-aş trânti cu curul de pământ!
Aş deveni favorita întrecerii…
Să nu mai fiu niciodată nevoită să strâng, pentru prea mult timp o altă palmă-n palma mea, al cărui suflet priveşte pe cel al meu ca pe-un abonament.
Aş păcăli orice nătăfleaţă care s-ar apropia de mine, crezând că mă domoleşte, dacă-mi arată o bucăţică de zahăr, dacă se strâmbă sau îmi zâmbeşte-ntr-un ochi…
Na, că mi-a ars degetul, ţigara! Am uitat de ea, ca de poveste…
Piticul se întoarse în poveste obosit şi nelămurit…
Ce-o apucase pe propietară? Şi unde voia ea să fugă?
Şi-apoi mai aveau de dat atâtea reprezentaţii.
Până atunci nu se urnise niciunde, pentru că îi plăcuse să stea împletindu-şi părul cu poveştile ei trăsnite.
„Istoria noastră”, cum îi zice ea…
Apoi piticul se albi brusc, ca bobul de orez: „Dacă n-am făcut nimic, a cui e vina?” În orice caz e mai bine că a plecat! Să stea acolo unde s-a dus, sănătoasă! Şi aici, unde dăm noi reprezentaţii sunt doar douăzeci de muşterii. Îi ştiu şi după nume. Mă descurc eu!”
Dar în odaie era întuneric… Îşi aminti de ea cum dăduse buzna peste el, într-o zi de toamnă.
Pe-atunci ea cânta cuplete în teatre improvizate, dar era mai degrabă o animatoare.
Fu trezit din negare de admirabilul de tiran mărunt, ce venise ca de obicei să-şi primească, peste gard, plăcerea.
“O să plec după ea! Doar o să am nevoie la întoarcere de-o femeie care să-mi facă o ciorbă caldă.” mai zise el, nesinchisindu-se de prezenţa admirabilului de tiran mărunt şi plecă după ea.
Era atât de preocupat de propria-i persoană încât nu observase că proprietara nu plecase nicăieri…
Admirabilul de tiran mărunt chicoti la năstruşnicu-i gând: „Dacă o găseşte, o să-i ceară iertare?şi despică tacticos bucile proprietarei în două ca s-o fută. „
Afară măscăricii îşi plimbă demnitatea măştilor…
Cei cu roluri principale se retrag după cortină pentru a intra pe sub pielea cuiva…
Clopoţelul vesteşte alte cornuri calde…
Un indian sălbatic a rămas înţepenit într-o stare de spirit…poate sub intuiţia sumbră a unei dezamăgiri apropiate?…
„Mai e loc!!!!!!” cântă măscăricii într-un glas cu două limbi.
Să gust din marea ciorbă ce fierbe la foc mic, în aceeaşi mizerabilă oală sau să aştept felul doi?
Îţi dau un castron? Ia! Serveşte-te! Mai e destul!…soarbe-o, dar fără zgomot, te rog!
Nu mai am linguri!
… Într-o zi o să fiu întrebată: „Bătrâno, în afară de amintiri, de ce altceva mai dispui?!”…
De corăbii, maică, de corăbii!…
Chiţ-chiţ,chiţ, chiţ, chiţ… n-avem frică de pisici, Chiţ-chiţ,chiţ, chiţ, chiţ, când nu sunt aici…
La ce distanţă se află nebunia de înţelepciune?
(ciné ma propus de catz!!!!)
(va urma)
Legătura între ceea ce scriu de la o zi la alta (dacă nu de la o freză la alta, nu ştiu) e taman fumul (de la ţigări), ca un fade in white înecăcios.
Personajul important, imediat după pitic e unu’ admirabil de tiran mărunt.
Când a poposit în teatru’ ăsta ieftin a făcut vâlvă, a zis: “Hăţ!”, obligându-şi hoţopina verde s-o ia la dreapta undeva-cândva-ntr-o iarnă, pe la 12 şi jumătate, noaptea ca s-o întâlnească pe ea, pe proprietara de pitic. Un om palid, firav, pierdut în negrul nopţii, cu păr în cap parcă pus cu furca, dar uniform. Avea în cap o căpiţă de idei năstruşnice.
Dar hoţopina avea cronometru, aşa că numa’ ce se dădu jos de pe ea, că trebui să se şi suie, la loc, în şa, că n-o putea ţine-n frâu pe hoţopină, dar şi pentru că călăriciului nostru îi şade bine cu drumul.
Bine… umma!…şi cu toba!
Femeile, nu se înghesuie să-l asculte ca pe cântăreţ, mai întâi pentru că e atât de ciudat, şi-apoi pentru că se crede destoinic, nevoie mare, că face nişte experimente ciudate în ograda bătrânei proprietare, care, îmbujorată îi mai aruncă câte-o bere peste gard, ori de câte ori îi e sete, sau câte-o lună de căcat, când piticul personaj principal se închide de bunăvoie în lădiţa lui şi nesilit de nimeni n-o mai vrea pe proprietară, drept proprietară.
Există în inima mea coarde stranii şi primul impuls al meu e să mă aplec în faţă ca să vomit. Nu, nu din pricina tăriei amestecului.
Acesta ar putea fi exact momentul în care aş putea să descriu ce simţea femeia, proprietara, profitând de icneli, sau să mă întreb pentru ce am păstrat eu toate astea? Are cineva nevoie de povestea asta? Are ţara nevoie de ea? 
“Nu, domnule!” mi-aş răspunde,”oricum e doar trăncăneala, fum şi vorbărie!” sare vecinu’ de peste gard, dar interpretat tot de mine, din lipsă de fonduri. “Vino, bre, şi ajută-mă! Doar când e vorba de literatură toţi dăm buzna! Ţi-aş da cafea, sau ceai, sau două madlene.
Vino să-mi baţi literele în locul meu! Eu doar să spun unde trebuie dezvoltat, tăiat!”
…doar că-ţi înţepeneşte rău curul!…
Iată, dezavantaje! Furnicături care le simţi în cur! Poate fi plăcut! O vreme…
Cotrobăind printre cuibare vechi se trezi violent fardată, semănând cu un clovn…zâmbi prosteşte, apoi se aruncă într-un scaun ca o cârpă. Apoi se călcă în picioare ca pe-un preş. Apoi se opri.
Apoi apăru şi piticul de nicăieri.
De fiecare dată altfel, altă rasă, din alt unghi, astfel că o forţa pe biata femeie să-şi ţină gâtul răsucit.
„În sănătatea noastră!”rupse piticul stânjeneala, smulgând masca din mâna femeii.
În sănătatea ta, dragule!”…îi pregăti ea dintr-un cuvânt, cursa de şoareci.
Ce să facă? Se obişnuise cu el, chiar dacă el încurca într-una vioara cu nepăsarea.
L-ar fi vândut cu drag pe 2 lei în orice moment, dar deocamdată, ca şi unică soluţie, se porni să joace doi, trei paşi proaspăt învăţaţi de la pitic, apoi se năpusti pe scări, în jos, căzu în cur, dar fiindcă ei îi părea că nimic n-o poate opri, continuă să coboare şi treptele rămase… Aşa, de-a celofanu’ pe derdeluş, cu curu-n flăcări.
O clipă îşi închipui că se duce la closet, însă deschise uşa cu toată forţa de care dispunea şi se repezi în stradă, într-o goană disperată.
În drum îl întâlni şi pe admirabilul de tiran mărunt(de data asta cu părul ceva mai aranjat) căruia îi aruncă o bere uitată într-unul din buzunarele mari ale fustei, şi goni mai departe. Acesta n-apucă nici bine să-i mulţumească… Dementă, femeia nu-şi slăbea ritmul, dar, distanţa dintre ea şi pitic se micşora, în loc să se mărească, ca şi cum ar fi fost firesc. Simţea că-şi pierde minţile.
Din fericire străzile erau pustii şi totul e în mintea mea.
Rămasă cu piticul în cap, femeia continua să râdă haotic..se gândea că se agăţase de el ca de un colac de W.C. când îţi vine să vomiţi, ca iedera de bloc, ca omu’ păianjen de orice, dar era obligată să-l iubească…
În mod inconştient îl flata, dând din cap, chiar şi-aşa, cu gâtul răsucit, neridicând nici o obiecţie şi aprobând tot ce acesta debita, literal.
Dacă într-o zi s-ar supăra pe el n-ar fi pentru că i-a facut vreun rău, ci numai datorită modului exhibiţionist în care-i amestecase-n ceaşcă viaţa…
Căci viaţa nu e zahăr şi moartea nu e ceai…
Editare târzie :
(va urma)
În acest paradis artificial al meu, există, de fapt, pitici. Au cufere mici şi acolo dorm. Al meu e închis într-un cufăr lemn-tec, sculptat manual cu motive autohtone, vopsit, şi nu iese de-acolo decât să înveselească mulţimea printr-un dialog cu proprietara sa, ori fumat,
şi-atunci se străduie să cânte o melodie hazlie, prin care face complimente doamnelor să „se dea mai aproape” sau le citeşte o poveste despre uriaşi.
Uriaşilor nu le e aşa de lesne să se mişte, cum el, piticul meu, o face.
Imediat în dreapta, chiar lângă uşă, după ce plăteşti, dai peste bufetul rece, cu rasol de capră, limbă şi păsări, totul la vedere, cât se poate de ispititor.
În acest paradis artificial, nu există un maestru de ceremonii. Totul e improvizat, nimic dizgraţios.
Atunci când eroul meu strigă “lume, lume!”, spectatorii, şi ei improvizaţi, se înghesuie buluc. Eroul meu îşi ridică nădragii căzuţi, ce-i dezgolesc curul, îşi pune mâinile în şold şi începe să ţopăie. Se repezintă o melodramă. Brusc, totul e derivă.
Piticul meu schimbă brusc reprezentaţiile. E-o condiţie a lui, de bună stare.
Azi are o poveste cu un om care iubeşte o fată. Dar ea nu-l iubeşte. Apare altă fată, pe acordurile muzicii şi-l îmbrăţişează.
El însă o azvârle pe fată cât colo, ca şi cum n-ar fi însemnat nimic pentru el, ca să acopere flecăreala mulţimii. Atunci fata scoate sabia şi…şi…piticul meu nu mai poate încheia reprezentaţia, pentru că mulţimea e prea atentă. Lumea se dezmeticeşte şi aplaudă: “Ce repede s-a terminat! Şi fata? Fata? Ce s-a întâmplat cu ea?” Ei n-au curajul să întrebe pe pitic direct. El e artistul!
O întreabă pe proprietară.
Însă proprietara vorbeşte mult şi pierdută printre cuvinte şi oamenii nu mai înţeleg absolut nimic.
Episodul de mai devreme merită un leu, sau doi, altfel ar fi gratuit. Personajele?
Sunt costumate mai toate. “Atenţie, să nu cădeţi peste recuzită!”
Încăperea asta mizeră, luminată cu câteva lumânărele parfumate, dar scumpe e locul unde piticul ăsta al meu se costumează.
Gata! Actul I. 
Priviţi cu atenţie acolo jos, doamnelor şi domnilor! Câmp deschis! Fulgere şi tunete. Un omuleţ cu un pahar. M-am trezit şi eu, dând buzna peste pahar, de l-am şi spart, ca şi cum ar fi fost o chestie vitală.
Peste omul mărunţel, ditamai lungana de mine, 
împodobită cu pene albe. Şi ne-am pus pe-un duet jalnic. Apoi omuleţul a atacat, de unul singur o piesă scurtă.
Era comic. Era un cântăreţ comic şi de-asta era şi favoritul principal.
“ Dar ce-or fi având doamnele de râd, domnilor?”
“Teamă!” exclamă mărunţelul om…”Teamă?” murmură mulţimea.
Dar deja lungana era pe sârmă. Culmea simţirii!
Cântăreţul comic se mai bâţâi un pic, apoi o trase de mânecă după el, afară, în ropote de aplauze.
Neajunsul pricinuit de pantofii ei nu se observa. Doar diferenţa de-nălţime.
Celelalte personaje?
Mda! E timpul lor deja?
Actul II. Doi măscărici care merg cu mâinile prin noroi, un bărbat cu toba…
Am uitat pe cineva?
A, da! Intenţionat! Nu înţeleg de ce animalele turbează periodic. 
(va urma)
Alma Nahe(r) 