alma nahe

Volute

In superblog2018 on octombrie 16, 2018 at 4:17 PM

Eu sunt un creator de spaţii. De linii, de puncte. De contrapuncte! În cercuri. Uneori sunt chiar eu contrapunctul. Sau punctul, linia, cercul. Trăiesc cu măsură, dar ieşind cumva din tipare.

Uneori sunt melcul, târându-mă cu ochii pe sus, mefientă iscodind arhitecturi şi numerotând fisuri. Acolo unde totul e aproape distrus sau e în curs de distrugere, îmi vine să pun o pancartă, cu indicator: aici proiecte de case!

sigla-AIA-2016-300x153

AIA-Proiect-birou-de-proiectare-tel.-0722494447-img-02 (1)

Imediat ce fac asta, mă trezesc însoţită de câţiva soldaţi zdrenţăroşi şi desculţi, cu care reglementez, totuşi, prietenos, situaţia, fiindcă imaginaţia-mi nu îmi joacă feste şi fiindcă eu însămi sunt un soldat al vremurilor mele, întru frumos.

facebook

Cândva, visam, locuind pe Strada Eroilor că o să merg toată viaţa pe Strada Republicii, ca să creez ce visez. Aşa fac eroii ăştia, ca mine! Sunt strânşi legaţi de republică. Nu de mici! Până când apar fumurile (grătarelor, dar şi înfumurările) şi atunci centrul oraşului dispare. Oraşul are şi el dedesubturile lui. Eu locuiesc fix lângă Primărie.

Teatrul (clădirea) e în stânga şi numele lui începe cu „Maior…”. Mie, soldatul, nu-mi plac comenzile politice şi într-o bună zi (acum vreo 8 ani) mi-am zis: teatrul e unde sunt eu! De-atunci, teatrul meu s-a mutat în dreapta, în Casa de Cultură „Leopoldina Bălănuţă”.

Fiindcă teatrul (arta) are multe spaţii imaginare, am locuit în mai toate câte puţin, căci le creez eu însămi, cu mâinile mele, după ce ele, până să vadă lumina reflectoarelor, s-au desenat îndestulător în mine.

scena

Deşi vechi din scriitură, lumile create de dramaturgi sunt atât de noi, încât unele lucruri nu au nume şi, pentru a le deosebi, le arăt cu degetul şi mă încăpăţânez să dovedesc prin ele temeinicia viziunilor mele.

Trăim vremuri în care orice om poate vedea ce se petrece pe Pământ fără să iasă din casă. Cu lupa lui imensă, Internetul a desfiinţat depărtările, dar noi, oamenii, încă nu înţelegem cât e de miraculos că, încă ieşind, poţi vedea că unele case nu primesc la fel de mult soare ca altele, spre exemplu.

-În loc să te gândeşti la soarele altora, ai face mai bine să te gândeşti la al tău!

Vorbe ca cele de mai sus, care pot fi ale oricui, mă sustrag existenţei mele prezente, de fapt şi mă trimit spre un alt ţinut neexplorat al unei memorii, care nici a mea nu este, dar nici a lumii nu poate fi, fiindcă au dispărut demult sau stau ascunşi crainicii progresului.

-Doamnelor, domnilor, în continuare veţi asista la condamnarea omului care vede ce nu trebuie să mai vadă!

case

Şapte felinare de mărimi diferite luminează mărunţimea spaţiului în care mă mişc şi aud ce aud şi, mai ales, văd ce văd. Eu, când nu mă tem de Dumnezeu, mă tem de betoane şi instituţiile lor, căci se trag linii de demarcaţie şi-n sus, şi-n jos, fără avizul unui arhitect şef al oraşului, inexistent sau ţinut închis, undeva, departe de a construi cât mai eficient şi, totodată estetic. De parcă toţi cei responsabili cu construirile au căpătat dorelia, boala statului, o boală care n-are leac şi provoacă, în timp, amnezie.

Ca să nu uit, eu scriu pe diferite obiecte ce sunt, cine ar trebui să le construiască şi cui servesc. Într-unul din cele două mari ziare locale (fizice, că virtuale sunt mai multe!). În cel de dreapta! Desigur, ceea ce construiesc eu în cuvinte nu e neapărat raiul străzii mele, dar, în lipsa acelei funcţii pe care am pomenit-o mai sus, care optimizează şi personalizează strada mea, e scuzabil.

aia

Astfel, devin cumva un arhitect al contrucţiilor mele literare, însă unul neputincios. De aici încolo, ca să existe schimbări cu adevărat importante e nevoie de cooptarea unui birou de arhitectură real, fiindcă eu îmi închipui arhitectul ca pe un dicţionar de mişcare în mâinile căruia oraşul se transformă în oraş-lumină cu case mari, din sticlă şi nu de gheaţă, aşa cum sunt azi. Dar, na, mie îmi place să reorientez lumina, transmisia căldurii şi să repartizez spaţiul în funcţie de ce şi cum şi-a dorit dramaturgul pentru personajele sale pe hârtie. Or, în oraşul meu, nu te faci ascultat printre hârtii şi, ori de câte ori încerci să îndrepţi ceva strâmb, iei act că autorităţile nu au nevoie de un îndreptător.

-Ce-are oraşul, dom’le?! Ce nu-ţi convine la el?!

Că în loc să înflorească, zace într-o nesimţire arhitecturală febrilă?!  Nu intru mai departe în acest dialog, fiindcă e unul dintre cele ale orbilor, muţilor, surzilor, dar şi pentru că îl pot lăsa chiar eu într-o mai bună rânduială, în imaginaţie.

Trecând dincolo de ziduri, desigur, căci doar acolo pot construi cum şi ce vreau eu. Pe scenă, fumul se transformă imediat într-o ceaţă albăstrie printr-o activitate reală şi o pasiune irezistibilă, iar fisurile sau construcţiile anapoda sunt metafore şi ajută, în construcţia dramatică, să fie mai bine înţeles comportamentul şi trăirile personajelor.

Eu nu pot să schimb nimic, fizic, din punct de vedere arhitectural, în drumul meu, fiindcă e mai uşor să începi un război decât să-l sfârşeşti.

Dar ceea ce îmi imaginez eu pentru centrul oraşului în niciun caz nu arată ca în fotografiile de mai sus. Şi, ţineţi cont că nu am adus în discuţie încă, un fel de cireaşa de pe tort(ură), faptul că de curând, fântâna arteziană din Piaţa Unirii a devenit una muzicală şi luminată, care lăsată numai aşa, în scris, nu pare deloc o construcţie care nu serveşte comunităţii.

Numai că, în realitate, jetul de apă nu atinge decât câţiva centimetri şi nu oferă altceva decât un spectacol sărac al unor tâşnitori obişnuite, ce-i drept, acum luminate.

 

Un difuzor cu ghiveci+leduri+ţevi, cam 44 mii de euro, cu mentenanță inclusă!

-Dacă nu-ţi convine, ia tu o radiera şi şterge tot! Ai să vezi că, mai usturător decât e acum e nimicul!

Ăăăă…

Mai usturător decât nimicul e să constaţi că arhitectura oraşului tău NU este sculptura locuită, aşa cum credea Brâncuşi că ar trebui să fie. Să construieşti un bordei oarecare (unul adevărat, nu unul desenat în jurul unui monument, ca mai sus!) nu e greu. Însă arhitectul  e cel care poate să facă ca acel bordei să te şi reprezinte. Unul bun, desigur, experimentat, având cunoştinţe solide în domeniu.

Aşa că, dacă aş avea acea radieră, nu aş şterge clădiri sau construcţii anapoda, ci feţele celor care au închis ochii la ridicarea lor. Fiindcă o contrucţie anapoda e ca un om fără chip. Şi, un om fără chip e greu de imaginat, nu-i aşa?!

De fapt, fiindcă în loc de radieră am un creion, pot să scriu că ceea ce mă deranjează pe strada mea, mai mult şi mai mult, e că sunt prea puţini cei care văd ce se clădeşte în interiorul Casei de Cultură, căci arta teatrală de calitate, de dinăuntru, nu se intersectează deloc cu ingineria de exterior. Or, exteriorul întotdeauna îmbie!

Autorităţile nu intervin fiindcă nu au clădirea în proprietate, iar Sindicatele, căci ele o au în administrare, nu-şi permit să o restaureze prea curând, iar mie îmi displace profund spiritul independent al celor răspunzători, pe care societatea nu îi constrânge în niciun fel sau evită să îi confrunte în mod direct.

O clădire care se deteriorează de la an la an şi care ocupă un spaţiu imens în plin centrul oraşului nu are cum să nu fie văzută, căci nu e o piatră oarecare, fără nume şi fără dată.

Cum nimeni nu o să recunoască şi mărturisească vreodată public propria inutilitate, nu mă aştept să se schimbe ceva, arhitectural, în curând.

Am mărturisit toate astea, fiindcă la AIA Proiect poveştile fac diferenţa, iar AIA poate însemna, părți scrise şi părți desenate, un intermediar între tine, Oraşul Meu și mine, locuitorul tău, un cetăţean ceva mai chibzuit, mai calculat…

Desigur, unele lucruri nu se schimbă niciodată şi e mai greu să reclădeşti ceva în ruinare liberă. Dar construcţia unei clădiri trebuie să aibă la bază o idee precisă care să facă din ea o clădire nu numai a prezentului, dar şi a viitorului.

O stradă are istoria ei şi, uitându-te la ea, vezi arhitectul ce i-a dăruit cândva viaţă. “În general, arhitectura este ştiinta şi arta de a ne asigura că oraşele şi clădirile se potrivesc modului în care vrem să ne trăim vieţile„(Bjarke Ingels), căci unul din atributele arhitecturii ţine de artele frumoase.

Frumosul nu e obligatoriu, ştiu! Dar nici urâtul!…

Pe strada mea, astăzi, am fost mai puţin artist şi m-am lăsat condusă de pragmatism, findcă arhitectura e un subiect ceva mai serios şi mai impunător. Puteam să aşez (în loc) o Primărie de ciocolată, un Teatru de ciocolaţă, o fântână arteziană de ciocolată, un monument al unirii de ciocolată, o Casă de Cultură de Ciocolată. Dar atunci ar fi fost o poveste numai şi numai despre mine.

Cum arhitecţii adevăraţi, slavă marelui Arhitect, nu au dispărut, n-o să las să dispară nici pozitivitatea mea, în ce-i priveşte pe cei responsabili care o ţin pe a lor: (că) aia nu e sau nu e ailaltă.

Poate că, într-o zi, cineva pus pe treabă îi va căuta şi îi va găsi pe cei care pot schimba faţada Casei de Cultură, construind lucid. Poate chiar în acest moment cineva se gândeşte să o facă, mai ştii?! Poate că încă cineva ştie deja că AIA e!

-În afară de mine… zic tot eu, desfăcând o ciocolată.


SupetBlog 2018, proba nr. 5

 

 

 

Reclame

almanahiţi, vă rog!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: