Ţefrang

Vineri, în ţara lui Ţur…

 

Frate-său, tot Ţur,

c-o ţâră mai mic,

nu încăpuse pe tron,

căci lungimea conta,

dar mustea, în secret,

căderi şi reforme, ţurloi.

În amândoi, se-oglindea omenirea,

privelişti în alb, cu ochi de opal,

dar hărţi diferite în rost.

Cum Marele Ţur nu ştia

ce Ţur mic în plan avea,

stătea liniştit şi trona.

Acoperişul gemea :

-Ia, uite-l pe Ţur,

ce mândru străluce-n azur!

Ţur mare sclipea,

puternic în soare

şi nu se topea.

Ţur mic, de ciudă-n picături ţurţura,

râvnind şi mai mult partea sa,

dar încă nu se putea mişca,

şi-aştepta,

lovitură de stat,

devenind tot mai mic.

În ăst timp, oraşul de sub,

în straie cernite devenea

ţambricos şi ca prins în şurub.

La prânz, oamenii mici

nu mai dormeau cu poveşti,

şi nici cu păpuşi.

Ştiau că-s de plastic

şi-atunci le ţuşteau

şi goale, în albul zăpezii,

când, cu bunici, la plimbare, ieşeau

le-nmormântau, pe urmă ţipau.

Opalescenţi, oamenii mijlocii,

nu-şi mai cătau  în ape.

Doar în ţinghelţuri căldură găseau

şi sculptau în zăpezi

şi în sine, forme bizare

de rău,  ce-ntâlneau

flori albe de bine,

ţirmonie cu fluturi alb-negru.

Cuvintele-n boală

pe rând se surpau,

în oamenii mari,

ce le ţurghiuleau.

Prin gurile celor mijlocii şi mici

Doar frig, şi litere-n cozi de câine,

Covrig.

Înapoi, pe-acoperişul lumii de nea

Ţur mic îi privea,

dar nu-nţelegea,

de la-nălţimea lui de ţarţam

ce-nseamnă Ţur mare să fii

şi nici ţvicăr n-avea,

nici ştiinţă că ţintire îl păştea.

Cuprins de îngheţuri,

Şi ace, un stol,

la distanţă de frate-său

doar de un ţol,

îşi dorea a lumii strigare

în cor:

-Ţur, Ţur! Ţur, Ţur!

Biet paiet pe a nopţii lumină

licărea pierzându-se-n bolta senină

şi înc-un oftat îi scăpă, :

-Ce ţânc sunt! Apoi trist, aţipi,

şi-ncepu a visa cleştar şi palate,

dar pe dos  lumea lui, cu turnuri în jos,

Şi-nţelese acolo, purtat în mister,

că ceea ce credea a fi cer

era tot o lume, mai mare ca el.

-Ce minune!

Vreau pe dată acolo s-ajung!

Şi-o lacrimă, a lui Ţur mic topire,

căzu.

Pe drum, din lumea de jos ţilăire

Şi-narmări cu lopeţi, îl trezi,

şi-nţelese…

-Ţur, frate, păzeaaaa!

Dar nu mai putea să şteargă greşeală,

nici gând.

Şi astfel, pe dată

iubirea-i se scurse-n pământ,

odată cu frate-său, ţăndări.

 

Şi-atunci ăst poem-fantezie

urcă şi se duse-n pustii,

şi-n treacăt, mai prinse,

(exerciţiu-n privire)

ciori, negre crengi,

noduri şi vene spre cer,

alt ţefrang, ca de vis.

Păpuşa(actul I)

Personaje:
ÎNGERUL
MÂNUITOR1-picioare
MÂNUITOR2-mâna dreaptă
MÂNUITOR3-mâna stângă şi cap
PĂPUŞA

GEORGE

ACTUL I

„din ştirile din ziare eu mă desprind…”

ÎNGERUL: Cum a mers?
MÂNUITOR1: A mers, da’ sunt obosit mort. Mort şi înţepenit!
ÎNGERUL: (făcându-i semn să nu mai vorbească aiurea): Mort, înţepenit?
MÂNUITOR2: Totu’ e sub control, şefu’!
MÂNUITOR1: Numai că mi-a făcut foame toată tărăşenia. Ştii, şefu’, party-ul era în grădină, aer curat. Pe masă tot soiul de bucate. Nu m-am putut abţine şi mi-am umflat toate buzunarele. Sper să am răgazul să înfulec aici.
ÎNGERUL: Mă rog! Te expui prea mult, o să-ţi pierzi locul!
MÂNUITOR1: Trec la mână, şefu’?
MÂNUITOR2: Cum să treacă la mână, şefu’?
MĂNUITOR1: Păi, uite de-aia, că mă expun.
ÎNGERUL: Încetaţi! Povestiţi-mi cum a fost!
MÂNUITOR1: Păi, cum să fie, şefu’? Ea s-a dezbrăcat în toiul petrecerii în fundul gol…
MÂNUITOR2: Nu cred că ăsta e un aspect important!
MÂNUITOR1: Am înţeles, nu învelişul contează. Sufletu’, nu? Ăsta e al dracului de important…
MÂNUITOR2: Nu despre aspectul fizic vorbeam. Şefu’, io nu mai lucrez cu dobitocul ăsta! Înţelege numai ce vrea el.
ÎNGERUL: Nu fi tâmpit, te ia în balon, atâta tot.
MÂNUITOR1 şi MÂNUITOR2: În orice caz…
MÂNUITOR1:…ce e de povestit e că tipa a tot băut, încă de la sosirea primului invitat, astfel că în toiul petrecerii era beată criţă, picioarele n-o mai ascultau…
MÂNUITOR2: Aici aş interveni eu…
ÎNGERUL: Lasă! Să intervină altcineva. (către mânuitor3)Tot timpul taci. Tu n-ai nimic de zis?
MÂNUITOR3: Nu!(pauză) Ce să zic?(pauză)…(încurajat de înger din priviri) Că tipa îl iubea pe idiotu’ ăla, că o înşela ori de câte ori avea chef, că astfel ea şi-a pus în cap ca la petrecerea de ziua ei să-şi facă de cap, apoi să-l împuşte de faţă cu toate paţachinele lui şi pe urmă să-şi pună curu’ gol într-o maşină de-a lui şi s-o dea de zid cu tot cu ea, crezând că astfel îs încheiate şi socotelile?…
ÎNGERUL: Respiră!
MÂNUITOR3: N-am umorul colegilor mei şi-n plus mi se pare de prost gust să vorbeşti despre cineva când e de faţă ca şi cum n-ar fi, chiar dacă mort.
MÂNUITOR1: Ai dreptate, despre morţi numai de bine!
ÎNGERUL: Bine, puneţi ceva pe ea şi să începem.
MÂNUITOR2: Ce să facem, şefu’?
ÎNGERUL: S-o îmbrace cineva, tâmpiţilor!(mânuitorii îmbracă păpuşa: sutien, chiloţi cu mânecuţă)…Chiloţi cu mânecuţă?
MÂNUITOR1: Începem…(îşi freacă mâinile bucuros)
ÎNGERUL: Nu începem încă. Victime colaterale?
MÂNUITOR2: Trei.
ÎNGERUL: Unde-s?
MÂNUITOR1: În comă, dulcea…
ÎNGERUL: Îşi revin?
MÂNUITOR1: Medicii îşi dau toată silinţa. (cei trei mânuitori încep să râdă înfundat, apoi din ce în ce mai zgomotos)
ÎNGERUL: Femei?
MÂNUITOR2: Două…
MÂNUITOR1: …fufe. Erau la petrecere.
ÎNGERUL: Al treilea?
MÂNUITOR3: Un simplu trecător.
MÂNUITOR1: Pe una dintre fufe a nimerit-o din plin glonţul pentru el. În cădere s-a ţinut de cealaltă. Aia, pe tocuri, a alunecat şi s-a izbit cu capul de masa cu băutură.
MÂNUITOR2: Cioburi pe toată faţa.
MÂNUITOR3: Omul se întorcea la spital, luase flori pentru nevastă-sa, care abia născuse o fetiţă.
MÂNUITOR1: Lasă, a ajuns mai repede.
MÂNUITOR3: L-a izbit cu maşina, din plin.
MÂNUITOR2: Pun pariu că diva, când se va dezmetici, va fi dezamăgită.
MÂNUITOR1: Ba eu cred că i se rupe.
MÂNUITOR3: Ăsta nu tace niciodată.(mânuind capul păpuşii) Cred că simt nevoia să te părăsesc, Gică!
ÎNGERUL: Se trezeşte…
MÂNUITOR1: Era şi timpul.
ÎNGERUL: Ia, staţi! Seamănă puţin cu tipa aia, cum naiba o cheamă?
Mânuitor1: Brigitte?
Mânuitor2: Marlyn?
ÎNGERUL: Ei, Betty Boop… (către păpuşă) Nume?
PĂPUŞA:…
ÎNGERUL: Oricum nu contează, aici ştim tot!
PĂPUŞA: Atunci de ce…
ÎNGERUL:…am întrebat? Păi, aici, unii doresc să fie pomeniţi pe numele de alint, alţii după porecle, iar alţii chiar şi după ID-ul de yahoo, te miră?
PĂPUŞA: Aici? Iahu?
ÎNGERUL: Mă rog, „aici” e un fel de a nu spune locului „nicăieri”. Dar „nicăieri” i se potriveşte de minune, să ştii. Uite, iahuuuu, iahuuuu. Vezi?
PĂPUŞA: Nu.
ÎNGERUL: Mă rog, destul de spaţios, de-asta!
PĂPUŞA: Nu înţeleg.
ÎNGERUL: E destul loc pentru toţi.
PĂPUŞA: Am senzaţia că îmi pierd timpul pe-aici.
ÎNGERUL: Auzi la ea, aici pierd timpul! Comică, toţi sunteţi comici! Dar nu-i nimic, aici lăsăm oile să profite cât pot de oimea lor. Mă rog, atâta cât le-a mai rămas.
PĂPUŞA: Spui într-una „mă rog”…
ÎNGERUL: Da?! Un tic!
PĂPUŞA: Mă rog, nu mai stau! Unde-i uşa spre iad? Mă rog, dacă există vreo uşă…
ÎNGERUL: E încuiată, metaforic vorbind. De fapt, aici nu avem uşi, ai intuit bine. Iad ai zis. Interesant…
PĂPUŞA: Că am zis iad?
ÎNGERUL: Nu! Că toţi vreţi acolo. Teoriile preconcepute! În fiecare secol i-au determinat pe oameni să aprecieze ceea ce e rău şi să respingă ceea ce e bun. Ştii, am avut senzaţia, pentru un moment, că eşti diferită.
PĂPUŞA: Nu sunt.
ÎNGERUL: Nu eşti atentă! Spuneam mai devreme că aici oile pot profita de acest nicăieri.
PĂPUŞA: Ce rost mai are să profităm, când totul e în egală măsură nimic?
ÎNGERUL: Nu-i ironia sorţii?
PĂPUŞA: Înţeleg că oile vin aici şi îţi behăie că vor în iad, iar tu te-apuci să le ţii discursuri despre bine şi rău. O serie de alte behăituri.
ÎNGERUL: Nu îmi behăie mie, alt înger, alt department. Eu nu suport să văd sânge.
PĂPUŞA: Deci, nu merg în iad?
ÎNGERUL: Trebuie să ai rabdare. Nu te mai gândi la cele ce urmează.
PĂPUŞA: Simt că ceva nu e-n regulă, ceva ce mă face să regret.
ÎNGERUL: E firesc! Nu te îngrijora, în curând o să fii perfect stăpână pe sentimentele tale. Mai ales pe gesturi.
PĂPUŞA: Dar ce rost mai are această aşteptare? Mi se pare un act inuman. Nu mi-o lua în nume de rău, dar ştii cumva ce s-ar întâmpla dacă aş regreta că am venit aici?
ÎNGERUL: Nu ştiu încă ce ţi-e dat.
PĂPUŞA: Atunci cine ştie? Vreau să vorbesc cu careva care ştie! Imediat!
ÎNGERUL: Nu se poate!
MÂNUITOR1: Până la Dumnezeu…
MÂNUITOR2: …te mănâncă…
MÂNUITOR3: Pe toţi sfinţii, eu îi pleznesc!
PĂPUŞA: Mi se pare că mă desprind de mine însămi.
MÂNUITOR3: Şefu’(arătându-i locul unde, dacă păpuşa ar mai fi fost om, ar fi fost lăcaşul inimii), s-a dezlipit un pic aici…
Îngerul: Şedinţă! Acum!(mânuitorul3 ezită) Imediat!

Tema de luni, de la psi© „poruncă”: Păpuşa
De la Tiberiu, cuvintele din trecut.
Au mai scris despre asta şi : psi©, mitzaabiciclista, cerroşu, scorpio, dictaturajustiţiei, vero, tiberiu, incertitudini, cita, v.v.

La mulţi oameni!

Seamănă leit cu tatăl lui, pe care l-am văzut o dată sau de două ori în viaţa mea. Înalt, grăsuţ şi fumător, gest care îl prinde. Însă felul în care s-ar topi imediat ce soarele ar arde şi mai tare, potrivit unui ritm tainic, pe care-l urmează şi măsura vorbelor mele, îl aseamănă  mai degrabă cu mine, decât cu tatăl său. S-a născut, nu din inimă, ci, oarecum din rânduieli mărunte şi din supunere. De fapt, nu seamănă deloc cu mine, dar absolut deloc, dar nu ştiu cum se face că, privindu-l, îmi tresaltă inima, de parcă aş fi eu acolo, în locul lui, cu capul în soare.

M-am trezit într-o dimineaţă, în care-aveam pe masa bunică-mii soarele potrivit, oala, morcovul, roşiile uscate, ardeiul roş si iute, fularul verde şi cărbune destul, omătul, satul, uliţa, timpul şi viaţa, şi, în primul rând motivul, adică sugestia bunica-mii că puteam zugrăvi un chip deosebit de altele. Mi-am zis atunci,  că dacă chipul îţi poate fi redat măcar o dată astfel, în culoarea caldă a frigului de-afară,  nu te mai poate uita nimeni. Şi-aşa a fost!

Când i-am văzut chipul finisat am înţeles pe dat’ ce anume reţinusem greşit în anumite chipuri vreme de ani de zile. Mărisem întotdeauna gurile, buzele tutuora erau cărnoase, ca cireaşa de acre, dar încântătoare…însă ardeiul uscat, dar încă iute, pe post de gură acum îmi zâmbea cu subînţeles, şi-aşa am ştiut de îndată cum stă de fapt treaba în realitate. Şi asta nu e tot…dar ce-am mai înţeles mai păstrez şi pentru sine.  Totuşi, o să mai adaug că aproape toţi oamenii pe care i-am cunoscut au, mai mereu, privirile-n pământ, uitând parcă să mai salte capul şi să privească drept în/la lume.

De sub fiecare morman de zăpadă mă privea câte un om ca ăsta, pe care-l multiplicasem, astfel că întreaga curte era plină de oameni ca el.  Nu era hărmălaie cum s-ar crede, ci foarte multă linişte. Din când în când zăpada de pe acoperiş se prăvălea pe alee.  Puţinul zgomot care  era, venea de dincolo de gard, căci trecătorii se opreau să exclame la vederea lui, şi asta probabil fiindcă era singurul OM de omăt  din sat, nu neapărat a admiraţie.

Totul era tăcut şi neclintit, ca în copilărie,  departe de forfota şi bătăliile năucitoare şi sterile ale lumii. Spre seară ochii mă dureau şi îmi lăcrimau, ori fiindcă soarele şi zăpada mi-i arseseră, ori fiindcă cel mai greoi aspect al facerii este să vezi ceea ce vede în întunericul lui, Dumnezeu.

Aş dori ca dragii mei cititori, care se apleacă mereu atent asupra  tristeţilor şi poveştilor mele, să poarte mereu în gând acest chip, ca punct de plecare al universului meu. Din când în când, eu, almanaha sunt fericită când mă duc la culcare, din când în când mă îndrăgostesc, din când în când socotesc că dragostea mea va primi neîndoios un răspuns pe măsură, din când în când privesc lumea cu încredere şi o pot vedea ca pe un loc bun, din când în când cuvintele nu se mai scriu aici, fiindcă nu se mai scriu deloc, aşa că nu fiţi suspicioşi/-oase.  Drept dar al răbdării şi înţelegerii voastre, vocea mea a împrumutat IARNA altcuiva , şi-acum o poartă pentru voi, printre timpuri şi spaţii, rulând, pe repeat, Calea Lactee ( ca să-mi fie iertate rătăcirile în alt plan decât ăsta, oro25 şi holiciko) .

Pentru voi toţi(corect era voi toate, dar nu mai acordăm gramatical acu’, dar acord atenţie tuturora, chiar dacă nu pun link), capete de linkuri, LA MULŢI OAMENI, dragii mei oameni! Rămâneţi aşa cum vă ştiu, laolaltă cu harul, vopselile, curvintele şi dragostea voastră şi de-acum înainte!

Ciné ma Bo(r)sch no.5

În piatră îmi stau poveştile şi acolo rămân. Nu, nu ca să arunc cu piatra-n tine! Acolo sunt scrise şi de-asta rămân.
Dincolo de ele sunt fum!
Dincolo de fum sunt doar frânturi de fraze.
Dincolo de frânturi de fraze mă…ăăăă… reinventez.

Dincolo de (re)inventar(e)sunt eu cu altcineva.
Sunt două, sunt trei, sunt mai mult.
Dincolo de mine mult e eu cel singur.
Dincolo de eu cel singur e poveste.
Dincolo de poveste e morală.
Dincolo de morală e un zâmbet.
Dincolo de zâmbet e verde întins.
Dincolo de verde întins e linişte.
Dincolo de linişte nu ştiu ce e.
Dincolo de nu ştiu ce e, aberez şi mai scrijelesc o piatră, si-apoi cred că ştiu.
Dincolo de cred că ştiu e o altă poveste.
Dincolo de altă poveste e altă morală.
Dincolo de altă morală e alt zâmbet.
Dincolo de alt zâmbet mă repet şi-mi dau seama ce ditamai filozofie.

Admirabilul de tiran mărunt se săturase să tot stea de curul proprietarei, care neînduplecată, îl adora doar pe pitic. Nu suporta nici cufărul lemn–tec cu motive autohtone pentru că piticul îi veghea de-acolo, seară de seară, cu chitara în mână, şi-i fredona proprietăresei noi melodii în două acorduri, profitând de faptul că ea dormea la margine.
Strania compoziţie îi determina pe toţi să fie paranoici, astfel că fiecare se credea mai gătit, mai rumenit la proţap şi servit.

O compoziţie mrożekiană de strip-teaze în largul mării? Poate.

Admirabilul de tiran mărunt rezista noilor acorduri câteodată, dar de cele mai multe ori, inspirat de goliciunea sentimentelor interioare se apuca de folosea bucile proprietăresei drept darabană, în ritmul acela nebunesc impus de pitic. Proprietara simţea usturimea palmelor, dar înnebunită de rezultatul compoziţiei se păstra în poveste, seară de seară, proaspăt parfumată cu bucile la cheremul muzical al celor doi muzi(can-canţi).

Deodată se trezi proprietară de pitic şi de admirabil de tiran mărunt, ceea ce în circ era neobişnuit, dar în sinea lui, sub imensa cupolă albastră, circul era mulţumit de muzicalitatea faptului că berile nu se mai aruncau peste gard ci se consumau acolo, răsuflate.

Două contorsioniste şi singurele antrenate bine în acest circ, se-ndoiau că în felul acesta circul va avea de câştigat şi-l revendicară pe pitic, astfel că se înscriseră în audienţă la proprietară s-o convingă că piticul nu mai e de ea şi că ar trebui să îl lase în pace, acum că admirabilul de tiran mărunt se afla în aceeaşi barcă cu ea. ”Pentru echilibru” ziceau ele. Pentru echilibru nu renunţa ea, proprietară de pitic, nicidecum de admirabil de tiran mărunt, dar contorsionistele erau prea elastice ca să înţeleagă rigiditatea acestei arhitecturi.
Bine, acu şi piticul aluneca de la o propunere la alta, înnebunindu-le, nimic de zis!
În acest cântec, odă admirabilul de tiran mărunt, proaspăt vopsit, care hotărâ să-şi încalece hoţopina cu cronometru şi ieşi din poveste pentru un timp, păstrându-şi în CV numărul care-l consacrase.

Contorsionistele s-au apucat de desenat în ritmul plecării piticului de la una la alta. Proprietara era gata să cedeze stăruinţelor lor, dar nici piticul nu putea renunţa cu una, cu două la cufărul lemn-tec.
Una din contorsioniste însă îi promise marea cu sarea, iar el săturându-se de tot acest circ unde el nu mai era nici pe departe un pitic comic, plecă, renunţând la cufăr, pentru câţiva metri în plus de spaţiu locativ dar şi pentru că, precum se ştie, sarea te ţine la suprafaţă, dacă ţi se înneacă corăbiile.
Proprietara, nu căută în “Carul cu fân” alegerea piticului, pentru că nu pierduse decât un singur ac care-i cârpea sentimentele de odinioară.
Un timp mai auzi cântecul piticului, apoi se lasă în voia darabanelor admirabilului de tiran mărunt, reîntors în cortul proprietarei tot din motive autohtone, de spaţiu locativ, unde hoţopina cu cronometru nu-l putea adulmeca. De altfel unul din visele ascunse ale proprietarei de pitic era să devină proprietară de admirabil de tiran mărunt.
Circul fuse de acord cu aceste noi reglementări, cu această pace interioară fie ea provizorie, cum de altfel o şi prevedeau, apoi îşi schimbară câteva măşti între ei şi trecură fiecare în scenă, în culise, în cuşti, aşteptând cuminţi şi împăciuitori rezultatele alegerii.
O redistribuire de sentimente minuţios asamblată, dar un algoritm al naibii de nebun (în)datorat spaţiului alocat negocierilor.

Ciné ma propus de amdamdez.

(va mai urma, probabil, dar nu mai sunt chiar atât de multe de spus)