Hore, ca…

Vino! Vino, vino, vino… 

Limba mai ascunde, din când în când, adevărul, chiar şi urechile, dar ochii sunt mai greu de păcălit. Nu venea absolut nimeni! O ploaie rece, de toamnă, şfichiuia geamurile. Focul din sobă ardea, era cald şi bine, dar în cele câteva ore bune de când deschisese uşa de la intrare a visului său de-o viaţă şi tăiase panglica, nu intră absolut nimeni. Tăiase panglica singur, fiindcă ceasul de pe perete părea stricat. Înţelegea de-acum limpede că ceea ce presimţise de dimineaţă, tocmai se întâmpla, dar nu înţelegea şi de ce.

Trase la o parte draperiile uneia dintre ferestre şi se aşeză într-o rână, pe pervazul ei. Tocmai în acel moment auzi, ca venind dinspre celelalte ferestre, ceva zgâriind geamul. Devenind mai atent, se ridică şi trase draperiile pe rând, una câte una, ca şi cum după ele s-ar fi ascuns cineva şi, în dreptul ultimei ferestre zări un om ascuns după umbrela sa, care se holba de sub ea, în interior, cu faţa lipită de geam, muruind-o, fără să-i pese că tocmai fusese surprins.

Îi bătu uşor în fereastră şi îi făcu semn, unul cât se poate de ospitalier, să intre, dar degeaba, insul cu umbrelă continuă să se holbeze în interiorul încăperii, căutând cu privirea ceva ce l-ar fi interesat. Cum nu găsi, de parcă vântul îi umflă intenţionat umbrela, o tuli aşa cum veni.

Ce naiba?! Bravo, Hore, ai născocit ceva ce nu stă în picioare! Ce-o să mai facă haz lumea de tine.

În clipa aceea, apăru din dreapta… sau din stânga?!.. o rândunică. Ba nu, o vrăbiuţă! Uscată! Hore, puţin dezorientat, nu a înţeles nici el de unde-a apărut înăuntru… rându… vrăbi… pasărea. Poate vrabia (!) plănuise să-şi facă cuib acolo mai demult, când era totul în construcţie. Sau poate-a rămas de-atunci, căci de intrat, nu prea avea pe unde să intre.

– Ce-ar fi să-mi dai drumul, Hore?

Eşti deja înăuntru, vru să îi răspundă vrabiei, dar dacă ar fi dat ghes acestui început, indescriptibil, nu ar fi ştiut cum să dea înapoi. Se scuză, oarecum în sens politicos, privind în altă parte, ca şi cum nici nu o văzu, nici nu o auzi, sperând ca, vedenia, odată ignorată, să plece. Cumva, era şi un picuţ supărat, fiindcă unii inventează tot felul de chestii sofisticate ca să treacă timpul, iar el, Hore, tocmai inventase o vrabie. Oricum, niciodată nu ştiuse să facă diferenţa dintre o vrabie şi o rândunică, aşa încât nu ştia prea exact ce inventase.

– Aşadar? insistă vrăbiuţa, cu glas încet, de vrăbiuţă. dar ferm, ca un marcaj mobil, care elimină toate erorile comunicării.

Vrăbiuţa se comporta precum o aplicaţie intuitivă, stabilă şi robustă, dar Hore al nostru nu ştia încă de ea. Cum nu ştia nimic nici despre vrabie… Hore nu-şi putea explica nici gândul fugar, nici ce-i era dat să audă. Şi, parcă şi vedea ceva?!…

 Timp de 2 minute şi 6 secunde, de parcă căzuse de acord cu Necunoscutul, absentă.

– Hei, se apropie cineva! Ştiu că ne-am cam luat cu vorba, dar trebuie să continuăm.

Scos ca din transă, gândi: „Ne-am cam luat cu vorba?” Ei, asta-i bună! De câteva minute bune numa’ vrabia vorbeşte, da’ „ne-am luat cu vorba” împreună… Are strategie zburătoarea, nu glumă!

Din nou se auzi ceva zgâriind geamul. Acelaşi om cu umbrelă, cu faţa la fel de lipită de geam, privea insistent înăuntru.

Asta-i bună! Ăsta mai lipsea! Iar! De parcă cineva tocmai se apucase să ticluiască o poveste şi…

–  Exact, exact!

Omul cu umbrela dispăru la fel de exact ca prima dată, adică repede. Modalitatea prin care dispăru era, totuşi diferită. Ploaia se oprise, apa ajunsese până la jumătatea ferestrelor, aşa încât, omul nostru (misterios) se cuibări în umbrelă şi o şterse cu ea, pe post de barcă. Un plan de salvare ingenios!

De un plan ingenios avea nevoie şi Hore, de POS restaurant, adică, dar nici acest fapt (divers!) nu îl cunoştea încă. Vrabia se aşezase lângă el, pe pervaz şi aştepta plictisită să se întâmple ceva, ca-n orice poveste activă, numai că aici, cu Hore, părea o misiune absolut imposibilă.

– Să-mi fie iertat că îţi vorbesc, totuşi, dar cine crezi tu, vrabio, că îndrumă vieţile oamenilor, aici, pe pământ?

– Ai un plan?! Se hotărî vrăbiuţa să fie cu mult mai directă!

– De evacu…?

-Nţ! Nţ! Nu la asta mă refeream! obiectivă vrăbiuţa, onomatopeic, cât se poate de inovator pentru o vrăbiuţă.

La auzul acestor onomatopee, Hore se auzi pe sine chicotind foarte ciudat. De parcă îi şi ardea să râdă. Aşa că îşi drese râsul cu seriozitate:

– Am un plan pentru în seara asta! Când o să închid. Deşi aş putea să fac asta şi acum, o să trec pe strada Cărămidei, poate îmi cade o cărămidă în cap. De fapt, de ce să mai plec undeva? Se surpă tot ce am construit chiar aici, acum!

– Stai liniştit, o să mori de o cu totul altă moarte!

Hore se ridică uşor neliniştit şi se întoarse cu spatele către ferestre. O discuţie despre un adevăr care nu iartă pe nimeni e cam stupidă, aşa încât, vrăbiuţa îşi luă zborul de pe pervaz, se postă în faţa uşii şi îl întrebă cum se numeşte.

Am inventat o vrabie care nici măcar nu ştie cum mă cheamă! gândi. 

– Hore!

– Ai spus tot numele?

– L-am spus pe tot, dar H-ul se tot rostogoleşte când mi-l spun eu.

– Hore, ca în HoReCa?

Hore înţelegea că, odată intrat în hora asta a dialogului cu o pasăre, era ca măgarul în ceaţă, dar de ce naiba îi trebuia vrabiei numele lui, nu prea putea să înţeleagă.

– Pentru ce-ţi trebuie numele meu, mă rog?

– Hore, nu fi suspicios, îmi trebuie ca să i-l spun prietenului meu.

Dacă vrabia are un prieten, atunci am inventat o vrabie cu prieten şi asta, ce să zic, e o idee cât se poate de năzdrăvană! 

– Şi, prietenul tău e…

– Omul cu umbrela!

Acum se explica! Şi, deşi se explica, totul rămânea şi mai de neexplicat.

– Ce treabă ai tu cu el? continuă Hore, învârtindu-se şi mai abitir în hora nou creionată!

– Tre’ să-mi dea un fluturaş!

Ei, nu că, asta-i prea de tot! O vrabie are întâlnire cu omul cu umbrela, care trebuie să-i dea un fluturaş?! Hore rememoră totul, numai şi numai ca să nu răbufnească şi să ucidă vrabia. Deşi, el n-ar fi omorât nicio muscă, la drept vorbind.

Rectifică gândul, şi se gândi că, râbufnind, cel mult ar fi închis-o într-o colivie.  Un rău, de care ar fi fost în stare şi era mândru că îi venise de hac, pe moment. Măcar în gând!

– Hore, trece timpul! Habar n-ai cât e de preţios! Pierzi clienţi!

Vorbele vrabiei ar fi avut sens dacă ar fi avut clienţi. Dar nu avea, fiindcă era nepregătit să înceapă afacerea. Nici asta nu ştia, dar dacă s-ar fi îndreptat spre uşă şi i-ar fi dat drumul vrăbiuţei, ar fi aflat de îndată. Ceea ce şi făcu!

Omul cu umbrela albastră apăru din nou, de nicăieri. Fără umbrelă. Îi strecură vrabiei fluturaşul în cioc şi aşteptă, satisfăcut, să scoată primul cuvânt, de îndată ce vrabia i-ar fi înmânat lui Hore fluturaşul ăsta:

Fluturaşul, vezi bine, era un material publicitar. Hore văzu şi el, seara începea să capete inflexiuni mai dulci şi ea, dar tot avea nevoie de explicaţii suplimentare.

Omul cu umbrelă albastră atât aşteptă: Expressoft Technology, soluția de marcaj și gestiune potrivită afacerii tale! Suport tehnic 24/7, software marcaj restaurant, gestiune stocuri… 

– Serios? Asta e o reclamă?

Vrabia mălai visează, mai gândi Hore.

– Vrabia asta, adică eu, visează mălai, dar nu pentru sine, ci pentru tine! Dacă vrei să ai o afacere profitabilă, îţi trebuie „marcaj pe scaun”! În metoda clasică de servire se pierde întotdeauna ceva pe drum.  Însă priveşte-o pe tipa asta cu tableta în mână:

Ţi se pare că va uita să aducă felul doi? Sau desertul? Încă se mai întâmplă în zilele noastre, dar cu Expressoft Technology nu ai cum! O soluţie software e scalabilă fiindcă optimizează activitatea și profitul fiecărui tip de restaurant! Abia de-acum înainte va scrie pe restaurantul tău (RESTAURANT INTELIGENT)-MISIUNE POSIBILĂ!

Şi, apropo, arăt eu ca o vrabie?! Sunt o rândunică!

---

 

SuperBlog 2018, Proba nr.9, Sponsor: