Există întotdeauna o șansă să îți continui drumul liniștit

André Kertész – „Chairs on the Champs Elysées”

În goana noastră după nimicuri-scânteie furăm cu ochiul stânga-dreapta, înapoi-înainte, căutând drumul cel mai bun, fără gropi, fără crăpături, fără prea multe obstacole, luându-ne după semne, linii de demarcație, faruri sau urmându-l instinctual, știind deja drumul, fiindcă l-am mai făcut. Dintotdeauna am fost — fie pe jos, fie călare pe cal, fie în căruță, tren ori în mașină — privitori dincolo de ochi ca printr-o fereastră în verde, ruginiu sau alb pufos, căutând în pietre, copaci, nori, dar mai ales căutând în oameni nemaivăzutul, nemaiîntâlnitul, nemaitrăitul.

Pe unii i-am păstrat în fața ochilor, dorindu-ne să ne rescrie sau să aducă un plus în povestea noastră personală, pe alții i-am mutat cu degetul dintr-o parte în alta, fiindcă am învățat între timp cum să schimbăm imaginile și mai repede, tactil, și, mai ales, variațiunile cuvântului „mobil”.

Unii ne-am încăpățânat și am rămas blocați în traficul de sentimente, al meu, al tău, al altora sau surprinși de un semafor care nu mai vrea să afișeze culoarea așteptărilor pe scaunul din stânga.

Ieșim din case la treburile noastre, unii dintre noi ne decapotăm, alții ne ambalăm mai greu, când nu ni se îneacă corăbiile, ni se îneacă motorul și uităm că poate fi periculos să nu fii atent o secundă, că orice moment de neatenție se poate converti într-un posibil accident, oricât de antrenați ne-am considera.

Între toate astea sau pe deasupra ori dedesubtul lor, ne alcătuim din sentimente-întrecere pe care le donăm rețelei de socializare, cea mai rezistentă „prefață” a vieții din ultimul deceniu, Facebook, în orice timp al zilei și, fie că mergem pe jos, fie că ne găsim în traficul urban și accelerat al orașului, deși furați de ecran, ne mai aruncăm totuși câteva ocheade, o grimasă, un scâncet, semn că nu ne-am lăsat furați de tot de cristale lichide.

Nu mai așteptăm răspunsuri de sus care să ude plăntuța speranței, ne-am mutat zeul pe pământ, iar el…el știe tot despre noi, fiindcă e tot timpul cu noi. Fiecare ceas împreună cu el e un mare eveniment. Îi atingem ecranul și, ca și cum viața noastră s-ar putea derula cu aceeași ușurință, ne prindem mâinile sub fereastră, intenționat.

Habar n-ai unde sunt, nu? De unde îți vin…Dar eu știu, am o hartă. Uite-mă, un punct înroșit în mișcare, pulsând, pulsând, pulsând…Vin către tine. Din stânga, din dreapta, de nicăieri, de oriunde. Încă îți apar sub formă de text și de-asta nu-mi simți încă răsuflarea. Dar te ajung în curând. Astăzi, doar sub formă de experiment*!

Ia-ți telefonul în mână și scrie un SMS oricui dorești și în timpul ăsta plimbă-te prin toată casa. Nu-ți ridica privirea, ai parcurs kilometri întregi dintr-o cameră într-alta de-a lungul timpului. Te-ai ridicat din scaun? Hai, curaj, șansele să te lovești sunt mici! Crezi că te-aș fi pus să faci asta dacă eu însămi n-aș fi încercat înainte?

Dintotdeauna omul, trăind între soare și lună, s-a considerat înconjurat de duhuri pentru atunci când viața se preface într-o aventură primejdioasă. Să zicem că…sunt duhul tău azi. Acum, că sunt aici, ceartă masa de care te-ai lovit ori scaunul „rău” sau atârnă de filosofia după care se călăuzește fiecare: împăcarea cu gândul că murim într-o zi.

La revedere, cailor! Zbor mai iute ca voi…

Sau nu mă asculta! Dar nu arunca încă lampa din care m-ai scăpat, frecând-o! Fiindcă te-aș mai coborî scările, etaj cu etaj și te-aș arunca în necunoscut. Te-aș urca într-o Toyota și te-aș lăsa în viață cât să urăști piatra care ți-a sărit în parbriz ori prietenul care tocmai îți dădea un like pe Facebook și peste care tu ai dat, căci am făcut (din condei) în așa fel încât să îl omori la trecerea de pietoni, fiindcă îți numărai like-urile la un selfie cu tine la volan.

Sigur, acum sunt doar covorul fermecat care te-a silit în poveste să te urci fără regrete, dar care, pe urmă te-a îngropat în ele, fiindcă n-ai știut să te oprești!

Te-ai lăsat în voia textului, nici o clipă n-ai crezut că te voi aduce aici, în acest punct. Te-am așezat pe unul din scaunele goale dintru început și aș fi putut rândui în fața ochilor tăi perechi-perechi de păsărele care să danseze în văzduh sau stele verzi, în jurul capului, iar culoarea lor să fie atât de minunată încât să-ți vină să pui mâna pe ele, să vezi dacă-s adevărate.

Prilejuri pentru a da un semnal de alarmă sunt destule. De pe lumea asta sau de pe cealaltă. Din orice idee ți-aș fi putut naște un punct culminant, pregătit minuțios, în care multe alte vietăți apar și dispar în calea ta, un exemplu ușurat în plâns sau disperare, eu fiind acum cea liberă de orice cenzură întru durere, iar tu, cel prins pe un drum fără întoarcere. Te-aș fi putut transforma într-o fantomă speriată care nu înțelege ce i s-a întâmplat și de unde i se trage și atunci aș fi apărut eu, un duh enervant, care să te mustre și să te pedepsească cu eternitatea, timp în care îți mor toți cunoscuții din pricina unui telefon mobil și a tentației de a-l folosi în trafic ca pe singura legătură din viața lor.

Dar de ce să fac asta? De ce să te transcriu ca pe un greiere prins într-o pildă de zile mari, care nu și-a ascultat furnica și-a pierdut, rând pe rând, fiecare anotimp? De ce să îți scriu(ironia sorții!) un mesaj de „la revedere” pe Facebook întru speranța că ne vom întâlni mai buni și mai atenți pe lumea cealaltă? De ce să nu îți atrag atenția încă o dată cum să pui preț pe acest ritm, mai felurit decât cel al veșnicelor simfonii, care oricum te-ar plictisi.

Pentru că eu azi nu sunt decât un duh pornit din înțelepciunea vieții și nu din negurile ei, cuprins de rânduiala împărțirii teritoriului care nu se încheie niciodată cu moartea cuiva. Trecerea hotarului nu e azi, fiindcă vreau să cred că n-ai citit acest text în timp ce erai la volan, că pământul pe care calci acum nu este o stare, ci un fapt și că cealaltă cale e aceea în care te-ai oprit pe marginea drumului când ai pătruns în lumea magiei telefonului deștept.

Că legătura dintre pricină și urmare este o realitate concretă, poate că știi sau nu știi, dar vreau să îți spun că 23% din numărul total de accidente dintr-un an sunt cauzate de utilizarea telefonului la volan.

Scaunele din imaginea de mai sus pot fi un loc de relaxare, în care poți utiliza telefonul mobil cât poftești sau până te lasă bateria. Dar pot fi și-o ilustrare (atipică poate) a unui priveghi.

Nu scrie mesaje pe telefonul mobil când conduci! Nu moare nimeni fără mesajul ăla. Dar tu poți muri, scriindu-l sau poți omorî un trecător întâmplător prin viețile noastre, ale tuturora, dar care pentru tine va deveni veșnica remușcare, veșnica pomenire.

Nu deveni un text pe o piatră mortuară! Există întotdeauna o șansă să îți continui drumul (în viață) liniștit! N-o irosi!

SuperBlog2014, proba de atenție în trafic cu

* pe 11 iunie 2014 a avut loc un experiment, menit să atragă atenția celor care folosesc în trafic telefonul mobil, pe care-l puteți urmări integral dând click pe cuvântul „experiment” (mai sus, în text!), o campanie Toyota “Don’t Text and Drive!”

Punctaj obținut: 97(nota maxima- adică am câștigat proba) 🙂

Există…

Erika Kuhn

 

ÎNTÂIA STARE:

Privește, dar nu atinge!

Sunt multe care, ca să le faci bine,
cer trudă și îți lasă gust amar.
Sunt, însă, unele-adunate, bucățele mici, în față,
care-au gust dulce, -s afumate(-n lemn de fag) și te-mbie, și
n-ai nevoie decât de poftă mare, scobitori ș-instinct primar.

În astă stare mă întorc spre Cel Ce Știe Toate.
Tu, gură-cască, de nu ai ce face,
să mă asculți, apoi corect socoate și
gândește-acuma în zeru’ de gândire ce îl ai,
pe ce al sorții jar eu stau sau ca pe cuie:
să fii promoter la Delaco și fan brânză,
ia, poftim viteazule, de poftele-ți încuie!

Frauda poftei, însă, e un lucru rău,
furi de la tine, furi din Dumnezeu!
Firește, eu am har, asta s-aplică doar la mine,
degustătorul să-și găseasc-alt zeu și alte pofte, ziceri, alte rime.

STAREA DE DREPT:

Atinge, dar nu gusta!

Păi, cine-mi dete-o slujbă de-acest fel,
doar nu credea că o să stau fidel
acestei închisori a gurii,
eu sunt, de fel, fidel, dar sunt fidel texturii,
compoziției, mirosului, mixturii
și-atunci, mi-am zis: „Vrei să fii cel învins?
Păzește de cumplita droaie acest produs!
Dovadă ei să facă, că îl știu, îl plac așa cum e!”
Și-atunci, eu am ascuns cât am putut
de pofta lor de fan ce s-a născut, așa, pe loc:
pofta ți-o pun în cui de nu îmi dovedești (sau n-ai noroc)
că-ți place cașcavalul afumat cu lemn de fag.
O, dă-mi, Vulcan de Simțuri, dă-mi ajutorare
să-i scap pe oameni de-astă poftă, crudă tare!

STAREA DE LUCRU:

Gustă, dar nu înghiți!

Când îmi intru-n brânză(nu în pâine), nu o fac de lacom,
ci, în felu’ ăla-n care, mi-o dictează a biată cărare
ce-i rătăcește pe toți pofticioșii, care
au pe mână un anume bun:
când să-l împartă, le cresc ghiare.

Deunăzi, vrând unul ca să guste,
părea că vrea să vie, ca să fure,
cu botu-n vânt, cu foamea lui prea mare
și atunci, salvat-am cașcavalu’ de-ale sale bale,
când în sacoșa mea eu l-am adăpostit.
Vezi bine, fiara mi-a ieșit în față,
și, făr’ de saț, gustând, ea devenea tot mai flămândă.
Și-atuncea eu, de spaimă, am mai scos o pungă
și am salvat tot cașcavalul.

„Să cari de-ai vrea și tu cu mine, c-ai un suflet bun
ți-aș mulțumi că nu mă lași în drum”,
i-am spus apoi unui copil, ce pofticios,
voia și el să guste. Dar pe urmă să nu-mi ceri o bucățică,
nu-i frumos ca munca altuia s-o tragi în jos: eu tai și tu mănânci?
Și-atunci ce-ar mai rămâne? Tot ce-am aici e doar de ochii lumii,
și, scuzați, dar sunt aicea unii, mai ales bătrânii,
ce-abia așteaptă o pomană, numa’ să le dai.
Nu-mi vine să le dau, că nu dau de la mine.
Dacă era al meu, eu le-aș fi dat, vezi bine!

Cu ochi lucind de soare, poate și mai tare
tot azi, o Doamnă vru a mă vrăji cu glasu-i, care,
era alunecos și-atunci era să uit
că cașcavalu’ nu e unt.
De îmi cerea ceva mult mai adânc, nu pregetam a-i da,
ceva mărunt, o bucățică, dar apoi privii la gloata-ngrămădită
și-un gând mă birui: „Dar dacă Doamna poate mult a înghiți?”
nu ar ajunge pentru toți, și-atunci s-ar năpusti,
și toți ai mei, acasă, ar posti.

Oh, nu pot eu spera să moară dintr-o dată
această poft-a lor — bărbați, bătrâni, femei, copii — de a gusta,
De-aceea eu le iau azi încă o bucată (ce nasol!),
ca să-i feresc de răul ce le vine-n stol.

STAREA DE FAPT:

Cum de ciocnit, mă voi ciocni mereu de-aceste cete
cu mâna lungă și cu plete,
ca să nu spui că n-ai știut, și mâine
vii să guști, cu-aceeași poftă, ca de câine,
spre-acei cu gură largă eu mai zic, orar, așa:

Luni să îmi dovedească că nu-s morți de foame,
Marți să se teamă să nu-ntreb și neplăcute.
Apoi, pe Miercuri — vai, ce suflete pierdute! —
nu vă bazați că-i darnic, miercuri n-am pomană!
Joi, locu-i blestemat, vin morții să se-nfrupte,
la drept vorbind, pe-aici nu vin nicicând acele duhuri bune,
așa că Vineri treci, te uită, dar nu-mi cere,
sunt încă bântuit de duhuri rele.
Sâmbătă sunt, dar nu-mi aduc aminte
ce tre’ să fac și-atunci eu gust, tot gust, dar ce să fac?
Memoria-mi e toată-un drac!
De nu-l mănânc eu tot, nu știu a zice „ia și tu!”
Duminica eu nu vreau ca să-ți stric,
dar eu, să știi, duminica mă odihnesc, nu dau nimic!

SuperBlog 2014, proba „Povestiri Scurte cu Promoterul Fan Brânză” cu

Punctaj obținut: 95

Există o pânză de păianjen pe care mă legăn, dar nu se rupe

Erika Kuhn

M-am oprit în dreptul felinarului de lângă bloc şi-am privit pânza de păianjen croşetată artistic în jurul lui, dantelă în armonie cu liniştea, pe care numai înserarea ştie să o dăruiască câteodată în sufletul unui om, dar și în inima orașului. Am privit un timp legănatul ei în bătaia vântului, care n-o rupea sau ea i se opunea, ori poate că ajunseseră la o înțelegere și conviețuiau acum în bună pace şi eu, furată de priveliște, mi-am închipuit dintr-o dată că poate şuşotesc împreună despre oameni. Sau chiar despre mine. Şi-am închis ochii, ca să aud mai bine ce-şi zic.

— Doamna, ce frumos v-ați acoperit azi! se iți o zână pitică, blondă cu ochi albaștri de nicăieri și mă apucă de mână, apoi se lipi de mine, toată.
— „M-am acoperit”, adică cum m-am îmbrăcat? cerui eu o lămurire suplimentară, fiindcă copiii au un limbaj al lor, nealterat de ticurile verbale pe care le căpătăm de-a lungul vieții și, de cele mai multe ori, poți înțelege altceva decât au vrut a spune.
— Da, și asta! și își scufundă albastrul din ochi în podea, după care, imediat mă străpunse cu privirea licărind și eu m-am simțit înaintând cu greu prin oceanul de emoții ce…cling-vrumm, cling-vrumm. Ce naiba? Deschid ochii. Clinchetul însoțit de vibrații nu marca apariția vreunei zâne reale(?), ci sunetul se auzise dinspre buzunarul hainei, unde-mi țin telefonul, sunet pe care l-am setat pentru notificările de pe Facebook. O intervenție inoportună, care m-a scuipat brusc înapoi, în timpul meu, o întâlnire cu Zâna Realitate.

Primul impuls a fost să închid telefonul și să continui să rămân captivă în pânza de păianjen (spyder web)care îmi scotea la iveală amintiri dragi din trecut. Fiindcă, da, acea conversație a existat cândva, nu demult, iar ceea ce voia să spună acea micuță copilă, era că „mă acoperisem” în acea zi cu prospețimea, naivitatea și cheful lor de joacă (eu fiindu-le profesoară și predându-le un opțional de actorie).

Dar, în loc să-l închid, mi-am zis totuși să văd cine m-a scos din visare și m-am uitat în fereastra unei alte pânze(web). Era mama unuia dintre copiii cu care, de mai bine de trei ani mă joc de-a teatrul și care-mi zicea pe chat-ul facebook că nu îl lasă pe puștiul ei să vină la cursul de teatru, a doua zi. Pentru că e pedepsit, că stă prea mult pe internet și că vrea, în felul acesta, să îl învețe minte, luându-i ce îi e lui mai drag, adică cele 4 ore săptămânale ale cursului pe care-l susțin și-n particular (și nu numai în Școala Generală de unde s-a rupt acel fragment de realitate dintru început), că una, că alta…etc.

Mama copilului era un uragan și m-a suflat departe de locul în care „navigam”, dar era de înțeles neliniștea ei. Pericolul de a fi captiv într-o lume „imaginară”, pentru un copil, dar și pentru un adult — o lume care se dovedește de cele mai multe ori falsă prin oamenii și comunitățile pe care îi întâlnesc sau le „construiesc”, navigând pe internent, e iminent. Dar asta se întâmplă și în lumea reală, eu n-aș fi atât de radicală, în ce privește internetul, totuși. Viața e și ea, la rându-i o infinită pânză de păianjen. Sigur, ca orice lucru în exces, Lumea în Vid( adică Internetul) poate dăuna, și aici sunt de acord. Dar e un subiect inepuizabil și sucit și răsucit pe mii de părți, până unde dăunează, cum, de ce nu ș.a.m.d.

N-am răspuns imediat femeii, pentru că primul meu impuls a fost să-i contest metoda, dar, la urma urmei piciul ei era doar un „partener de joacă”, nu copilul meu. Dar i-aș fi spus că există și un soi de hai să-i zic „pedeapsă pozitivă”, trimițându-l la curs. Însă, fiecare cu dreptul lui de-a judeca…

Mie copiii, și la școală, dar și la cursul particular de actorie, îmi zic pe nume. Nu „doamna”, cum zâna blondină cu ochi albaștri mi se adresase, aceea fiind doar o scăpare, pe care, însă, le-o corectez mereu și altor pici, fiindcă consider că asta ne apropie și astfel îmi pot desfășura cursul în condiții cu totul aparte și nerigide. Mai ales că ” materia” pe care le-o predau își are larghețea și lejeritatea ei și nu e înregimentată în sistemul de învățământ. Lecțiile mele sunt, de fapt, o înșiruire de joculețe cu aplicabilitate în realitate, și care țin de actorie într-o măsură acceptabilă și ajustabilă vârstei lor prin care își pot descoperi personalitatea lor, dar și a celor din jur prin gesturi, comportament, vorbire. Poate suna un pic pompos, detaliind, dar, este vorba mai degrabă de o incursiune în culisele muncii de actor, care nu ține numai de talent, ci presupune o muncă cu sine, întreținută prin tot soiul de exerciții: de improvizație, de mișcare etc.

Nu am ales eu această „tinerețe fără bătrânețe”, ci m-a ales ea pe mine, astfel că fac parte și dintr-o comunitate de puști. Exceptând-o pe cea în care „puști” sunt arme de foc. De fapt, mă joc acum, evident că nu locuiesc în America, slavă cerului, ci în România, unde încă nu se umblă cu pistolul la purtător.

Dar nu vreau să deviez, ceea ce voiam a zice e că trăiesc mai multe vieți, simultan în mai multe comunități, pe care le împletesc întru rodirea (și rotirea) mea pe acest pământ.

Prima comunitate ar fi cea în care mă regăsesc ca adult, cu responsabilități, cu ambiții de adult, cu aspirații, cu opreliști ș.a.m.d, dar eu fiind actriță, nu resimt atât de acut niște realități. Dacă mai adaug și faptul că sunt păpușăreasă și marionetistă…se ghicesc ceva complicații.

Ar mai fi cea în care copilăresc, un soi de realitate prin intermediul căreia mă „acopăr” cu altfel de vibrații decât le-ar avea un adult de vârsta mea, cursul de teatru. Aș adăuga că nu lucrez numai cu puști, ci și cu adolescenți într-o stagiune teatrală a elevilor, precum și cu adulți, dar m-aș lungi prea tare dacă aș intra în amănunte.

Și ar mai fi și o a treia comunitate, evident, cea prin intermediul căreia vin eu cu această poveste din realitate și o „urc” aici, în „casa” Alma Nahe, cea online.

Mă opresc la ultima, ca să reflectăm împreună un pic, fiindcă astăzi am întâlnit Komunomo. Un nume cu rezonanță, și o felicit pe Silvia Iordache, Marketing Manager, Indevra Software (dezvoltatorul platformei Komunomo), care, de altfel e și ea, la rându-i o fostă participantă a Superblog-ului.

KOMUNOMO este o platformă încă în faza „beta”, dar înțeleg că își propune să fie gazda unor comunități de oameni care doresc să trăiască, să împărtășească, să se reîntoarcă la emoțiile de bază (suprimate de cele mai multe ori de viteza dezvoltării societății moderne).

Adică, un fel de chemare înapoi, înspre offline. Dar online. Un fel de „cling-vrum”, dacă e să mă joc puțin, sortit să ne reamintească că internetul e și poate fi nociv și că ne poate îndepărta de la emoțiile firești, fiindcă în on-line porți o mască.

Acuma, prin prisma meseriei mele, nu mă tem de măști și nici de faptul că purtarea lor mă modifică ca OM. Sigur că, orice personaj pe care îl aprofundez, modifică. Sigur că, din cauza meseriei mi se zice uneori că „joc teatru”. Desigur că ascunzându-mă într-o păpușă sau o marionetă, mi s-ar putea reproșa câte și mai câte, dar…nu despre această mască e vorba! Ci despre faptul că socializarea pe internet nu-i totuna cu cea în real, căci se modifică niște vibrații care duc cu timpul înspre însingurare, angoase, alienări etc, asta fiindcă scena online poate fi comparabilă cu o scenă de teatru, pe scândurile căreia se perindă tot soiul de personaje negative precum și pozitive. Aș putea scrie un tratat despre asta, dar o să mă rezum în acest articol doar la 0,0000…1% aspecte.

Pentru mine cel puțin, nu e un pericol acest „drăcșor” (0 și 1) numit „internet”, și nu fiindcă Realitatea poate fi mai nocivă uneori decât periplul în vid( adică navigarea pe internet), ci pentru că mă regăsesc în acea comunitate de copiii, cu care lucrez și care îmi furnizează o doză de emoții pe care uneori nici nu prea pot s-o duc în „spinare”.

Spre exemplu, a doua zi, după întâmplarea cu mămica-uragan, i-am strâns pe copii la o discuție, având în vedere o temă care pune probleme și nouă, adulților, darămite lor, inspirată fiind de episodul de sub felinar: realitatea.
— Ce e realitatea? îl întreb pe Sebi.
— Realitatea e aici! și-mi arătă podeaua. Pe urmă aici, și-mi arătă sala de curs, întinzând brațele larg, ca într-o îmbrățișare a locului și gesticulând. Până la fereastră.
— Și, de la fereastră încolo nu e realitate? îl iscodesc eu, privind pe fereastra imensă a sălii de curs, o fereastră care dă înspre un loc de joacă, amenajat într-un parc.
— Nu e același lucru…
— Nu e aceeași realitate? Sunt copii și acolo, mămici… plusez eu.
— Păi, nu e. Că eu nu bat până acolo.
— Adică, fiecare cu realitatea lui?
— Cam așa ceva, îmi zâmbește el și se duce la locul lui.
— Deci, concluzionez eu, realitatea are multe uși.
— Ba, ferestre, mă corectează el, iar ceilalți copii încep să râdă.

Acuma, nu v-am zis intenționat ce vârstă avea Sebi atunci, acum e mai mare cu 2 ani și jumătate. Avea 4 ani. Concluzia n-o trag eu, e doar un îndemn spre Reflecții și Reflexii.

Acum, revenind la Komunomo. Fiind o platformă în formare, prin concursul SuperBlog am fost invitați să devenim „membri fondatori” și să contribuim prin aceste articole, spunându-ne părerea despre comunitățile online din care facem parte activ sau nu și dacă acțiunile se mută și în off line. Cum nimic nu mai merge fără un „event” pe facebook, trebuie să amintesc că toate spectacolele de teatru sunt promovate prin evenimente pe facebook. Orice nouă „afacere” la fel.

Însă, o să contrazic puțin ce-am zis, pentru că atelierul meu de teatru funcționează de vreo 4 ani și fără să fac mare tam-tam, fiind o activitate pe care nu mi-o promovez în online. Nu am făcut asta, pentru că mi s-a părut că e prea mult și m-aș abandona internetului și mai mult decât o fac.

Acest blog îmi „mănâncă” suficient timp precum și mersul din „casă” în „casă”, mers care, de cele mai multe ori e și dintr-o reciprocitate (cunoscută în online, se știe asta, nu zic eu vreun secret). Să nu mai zic de acest concurs, 2 luni de maraton întru creativitate(uite că am zis, totuși)…

Așadar, fac parte dintr-o comunitate care nu e foarte rece, dar nici prea caldă. Dar e o activitate care îmi întreține pasiunea pentru scris, o a doua iubire după teatru și atunci nu resimt zona de rece. Cu câțiva dintre cei care mi-au călcat pragul virtual, m-am întâlnit și în offline. Nu mulți, să ne înțelegem, dar niciunul dintre cei întâlniți nu a fost diferit de „masca” din online. Ba, mai mult, am dezvoltat împreună „niște” prietenii trainice — care nu cred că se vor rupe vreodată — după întâlnirea în real. Aș mai avea și aici de adăugat, dar vreau să structurez cât mai succint acest final de întâlnire-incursiune într-o zonă despre care aș avea să dezvolt mii de ipoteze și cărări tot atâtea. Ferestre, uși, lacăte, zgomote, intrigi.

O comunitate poți fi chiar tu, până la urmă. Știți cum mă vede „internetul” pe mine? O comunitate cu multe offline-uri și cu online-uri tot atâtea. O comunitate care face parte dintr-o comunitate, care și ea, la rându-i e înglobată într-o comunitate și mai mare, un labirint până la urmă, în care te poți pierde, dacă nu îți fixezi niște repere zdravene.
Și mă mai vede într-un fel, uite-așa:
1000001- A
1101100- L
1001101- M
1000001- A(aici puteți să vă jucați și voi)
Eu una( deși sunt mai multe eu), reușesc să îmbin toate lumile în care mă regăsesc, nu simt că mă afectează în vreun fel faptul că sunt o excursionistă în spațiul ăsta virtual, care zăbovește câteodată cam prea mult într-o anumită regiune, că s-a rătăcit, dar probabil că și energia pe care o obțin în urma întâlnirilor cu picii e un soi de „carburant” pentru povârnișurile ori gropile întâlnite, precum și o hartă de a reveni înapoi, în offline.

Ei sunt felinarul sub care m-am oprit. Pânza e și ea, sper, evidentă.

„Cling-vrum-ul” pentru staționarea în online întru întoarcerea în offline ni-l setăm fiecare diferit. Că a mai apărut o comunitate care face asta, gestul e salutar și le urez succes în demersul lor celor de la Komunomo. O comunitate pe care vă invit s-o descoperiți și voi și spre care v-am lăsat cărare sub cuvântul înroșit.

Și, ca să nu vă las pe gol, numai cu vorbăraie, o să vă fac cunoștință cu Sebi, dar și cu câțiva dintre copiii cu care lucrez, într-o întâlnire la mine acasă, într-o duminică:
http://youtu.be/KHnP31DpNTI
Și încă una în sala de curs:
http://youtu.be/UiW6j81CKPw

A mai venit un elefant, DOi! Doi elefanți, se legănau pe o pânză de păianjen, și fiindcă ea nu se rupea…

Cam gata…probabil că n-am atins nici măcar cât îmi propusesem, dar cu siguranță am spus enorm de multe despre mine, care, după cum știți, sunt doar pseudonimul sub care îmi mai arunc pe aici câte o poezie sau vreo altă năzbâtie literară, în timp ce omul din spatele Alma Nahe rămâne în culise.

Dacă ar fi să glumesc, acum, în încheiere, ocazia întâlnirii cu Komunomo, care-și propunea să întoarcă omul din mine în offline, a produs, de fapt, o reacție adversă: l-a adus în online. Desigur că se tratează, trântesc vreo trei poezii din care n-o să înțelegeți chiar tot sau poate nimic și redevin aceeași Alma Nahe. 🙂
Acestea fiind zise…

SuperBlog 2014, proba de „Prietenie, contribuție, COMUNITATE” cu

Punctaj obținut: 98

Există ceva în om care-l face să înfrunte șuvoiul

Povestea asta se-ntâmplă nu prea demult,
iar vestea se împrăștie degrabă pe pământ
așa cum vântul răsucește morile de vânt.
De curmi rotirea, cum s-aștepți mai mult?

N-aduce anul ce aduce clipa,
n-aduce vântul încă vorba dulce și nici pripa,
pruncii sunt surzi și nu-și aud ursita.

Acum, năpastele s-au dus așa cum au venit, tăcut,
dar hai, mai bine să vă povestesc cum a-nceput:

Viața, urmându-și cursul, se scurgea ca mai ‘nainte.
Lumea era un furnicar, nesăbuite oseminte
pe străzi, lumina-i alerga, făr’ să se opreasc-o clipă,
pe oameni, car-uitaseră de timpul lor, făcând risipă.

Apoi, când seara li se așeza pe tâmplă
și-i fereca în case, pâlpâind de obosiți,
se zguduiau pereții, că-ncepeau să plângă
pân’ se-nchideau în somn, „legați de mâini” și mohorâți.

Pe scurt: Asta e viața! resemnați ziceau,
Iar zilele, un fel de „scoal’, te culcă!”, se scurgeau.

Însă, în cronica pe care-o depăn eu acum,
oamenii ăștia nu știau de-un drum.
Și-anume că, pân’ să sosească clipa așteptată,
nu stai, te uiți în zare, hăt-departe și, deodată
se-ntrezărește o ieșire din desiș,
ci trebuie să stai un timp în beznă ca să vezi cărarea-n luminiș!

Atâta suflet, în familii, așteptând corabia
la ceas de noapte-n ploaie se-neca,
căci nici măcar o pânză nu li se-arăta!

Oh, cum e cu putință o așa sălbăticie?
Te uiți, puțin câte puțin, pe tine și-apoi intri în vrie.

Dar cum mereu rămâne o fărâmă de nădejde
-ntr-o bună zi, al nostru Dumnezeu le aruncă… trei dește
(și un clik: cantonament la Straja, dragi sportivi
în ale vieții valuri. Ei, și-așa, activi,
scăpa-vor de-acea undă de pustietate ce i-a scuturat, naivi).

Pesemne că, din pricina atâtor sacrificii, deveniseră prea sfinți
așa că Dumnezeu îi apucă de-o aripă și le dădu și niscaiva arginți,
și îi trimise-n munți: părinte, fiu și fiică-ntr-un loc ce apără
(plini de-ntâmplări să se întoarcă de acolo), -ntr-o tabără
la Straja, pentru ai lui copii. Și i-a cazat la Vila-Alpin.

Dar, nu îi puse dintr-o dat’ în bine,
ci-n vârf de munte, între două pietre, așezate-n unghi,
cât ca să treac-un singur om, o crăpătură-n sine
să mediteze-n cadru natural. Triunghi,
vezi bine, întru-a lepăda orice durere,
le trebuia aer curat, team building, munte. Aliniere
atâtor alte întâmplări ce-ar fi urmat și-o prospețime
-n șopotul fântânii care-ar fi trebuit chiar ei să fie
și nu șuvoiul de năpăstuiri, ce nu te mai învie,
de te-a-necat. Și e păcat!

Acuma eu, cea zugrăvindu-le-ntâmplarea cu blândețe,
nu i-aș certa că au uitat de tinerețe.
Nu-s mâna potrivită ca să sape, ci-s un gând, nevinovat.
De nu mai ieși în lume și te-ai aruncat
în cea rutin-a zilei, doar muncă și copii,
cum vrei ca ei să crească netulburați zglobii?

Nu poți să judeci lumea stând doar într-un loc,
de-i veselă sau tristă, locul modelează sufletul(!), deloc
îngândurarea că „n-ai ce-i face, asta e!”— e-o cărămidă!

De firul vieții ți l-ai încâlcit
și ai uitat ca să te bucuri neostenit,
tu caută îmbrățișare de verdeață
și-o gazdă bună, că n-o fi capăt de ață
să-ți pui rucsacu-n spate și să treci porțile vieții,
în loc să stai de strajă dimineții.

Cât despre Dumnezeu, de ce o fi ales EL acel loc,
(adică Straja*, Vila-Alpin**, aer curat, parc de-aventură) nu-i noroc
sau întâmplare că ea, priveliștea-i găzduitoare,
ci că și locul de cazare e(!)
și-i important s-o știi, că-i primitor.

— Unde se află-acum, mai e aici?
Mă întrerupseră – nepoți – doi pici,
cărora eu astă pildă le istoriseam.

(Și) Dumnezeu știe! le-am zâmbit..
Acuma eu am terminat de povestit,
dar o s-aflați și voi, curând
la Straja azi plecați (eu doar în gând)
și-apoi, în ochi scânteie, voi să-mi lămuriți
tainele locului și apoi, când v-oți întoarce, să îmi povestiți.

Acuma ei îs mici, da’ ce le-aș mai fi zis,
e că șuvoiul nu te ia de capul lui, precis!
Există-n om și muncă, dar și sărbătoare,
nu te închide-n sine, ia, miroase-o floare și
citește de mai multe ori această întâmplare,
căci Dumnezeu nu stă tot timpul strajă,
ca să-ți arate rostul, vila, locul plin de vrajă
sau de e blândă, bună, gazda.
Ce mai aștepți, fii tu șuvoiul, taie brazda!

Sursă foto (1 și 3)precum și potecă (utilă) bătută înspre Straja, nu poveste!: Daniel Botea

Sursă foto 2 – site-ul alpinstraja.ro

*Staţiunea Straja- judeţul Hunedoara, la o altitudine de 1445 de metri, în inima Munţilor Vâlcan, în zona Valea Jiului, la aproximativ 8 km de municipiul Lupeni.

** Vila Alpin oferă sejururi de *** într-un cadru natural deosebit, precum și posibilitatea de a găzdui activităţi de grup (cantonamente, tabere, evenimente corporate, team building-uri etc). Despre team-building la Sraja și Parcul de Aventură Straja am mai pomenit aici, dar și aici e tot desspre Straja, doar că am ascuns frumusețile stațiunii „printre” rânduri.
Vila este situată în stațiunea Straja (la 50 m de telescaun) și are o poziție excelentă, fiind amplasată între cele două pârtii cu nocturnă, cu priveliște spre munții Retezat.

Gazde:Mihăiță Dumitrașcu: 0723/596059, 0723/028436
Camelia Ionescu : 0722/520616
E-mail : office@alpinstraja.ro

Superblog 2014, Proba de vacanță cu

 

Punctaj obținut: 98

Există un drum cu mai multe sensuri și există și un sens, dar cu mai multe drumuri

Erika Kuhn

Există mai multe puncte:

de vedere,
de cotitură,
de fierbere,
de atracție,
G,
ochit-lovit,
de fugă,
de suspensie,
1p la înscriere,
5p pentru o poză
10p pentru un video,
1p pentru o invitație pe e-mail
(+5p pentru fiecare prieten ce dă curs invitației și o șansă dublă la tragerea la sorți),
așa, în linii, mari…

Există mai multe linii(unind puncte):

în palmă,
linia drumului,
de dialog,
de centură,
întreruptă,
continuă,
de start(13 Octombrie)
de finiș(10 Noiembrie)

Există mai multe auto(pe drum):

autor(autoreflex automat),
autoturism,
automobil(mașină),
Yaris,
Noul Yaris(genial în oraș),
Toyota.

Există mai multe camere:

de bicicletă,
de ho(s)tel,
de luat vederi,
de show.

Există un show-room Toyota în orașul tău!
Există în orașe cu B:
ucurești (reprezentanțele din vest, sud, nord),
acău,
aia Mare,
istrița,
răila,
rașov,
uzău

Există în câteva cu C:

luj-Napoca,
onstanța,
raiova.

Există și în Focșani Iași, Pitești, Ploiești, Sibiu, Suceava, Timișoara, Tg. Mureș.

Există un concurs (în afara celui de împrejurări):
„Yaris în orașul tău”

Toyota Yaris(2014) se lasă cântat, fotografiat, filmat și testat. Surprinde-l prin oraș cu:

primaru’,
secundaru’,
clădirea,
statuia,
tine,
cine vrei tu!

Există și un premiu: 2x excursie la Valenciennes, în Franța, la fabrica Yaris.
(Există mai multe informații, dar le poți afla chiar tu!)

Există iubitori de:
oameni,
animale,
natură,
mașini,
fabrici și uzine,
călătorii,
concursuri.

Există unii care, când iubesc, au tendinţa de a păși ca pe un covor roşu:

desculți,
pe zăpadă,
pe gheaţă,
pe autostradă,
pe o singură roată.

Există mai multe tipuri de fericire:

fericiți cei săraci cu duhul,
fericiți că i-am anunțat de existența acestui concurs,
fericiți că le-am dat încă un motiv
să se pozeze,
să se filmeze,
să cânte,
fericiți la volan,
fericiți oriunde.

Superblog2014, proba de campanie (concurs) cu

Regulamentul Campaniei.

 

Punctaj obținut: 97(nu e 100, dar a fost punctajul maxim 🙂 )

Există întotdeauna un plus de hârtie

Erika Kuhn

Eu îmi scuturam mâinile. Nu gesticulam, voiam să le usuc.

Există întotdeauna un plus de hârtie, îmi ziceau, responsabili(i) cu hârtia, există în buzunarul tuturor lucrurilor care au buzunare, dar eu le scuturam mai departe, nu îi auzeam pe ei, dar îi auzeam pe ceilalți, mult mai zgomotoși, peste tot, în difuzoare, în televizoare,
cum foloseau cu toții uscătoare:
bărbații 17 secunde,
femeile 13,3 secunde.
Insuficient, le dădeau calificativul cercetătorii,
n-aveți 45 de secunde libere ca să vă uscați mâinile!

Eu aveam 45 de secunde de răbdare, dar nu-mi plăceau uscătoarele, nu mai aveam nici frunze și nu aveam buzunare, niciun lucru de-al meu nu mai avea buzunare,
au dispărut singure, cel mai probabil fiindcă, din când în când frecventam alte secole și de fiecare dată când mă întorceam mi le întorceam pe dos.

În ele se aduna mizeria, (știți?) fiecare secol cu mizeriile lui, cu apele lui neschimbate, cu băile lui publice, cu dejecțiile lui aruncate pe fereastră, cu îmbâcselile lui, în ele se adunaseră toți păduchii pământului, cu tot cu tandrețea despăduchierii, în ele se lăfăiau fiecare labă nespălată, fiecare vârf de unghie înmuiată de regi în aceeași apă, fiecare secol, cu miasmele lui, fără buzunare proprii, fiecare secol fără produse de igienă și curățenie.

Mă întorceam în secolul meu, în jegul meu și-al lor, cu zgomotul meu în zgomotele lor, cu uscătoarele lor, cu microbii lor, cu bacteriile lor care mă scoteau din cas(t)ele mele
mă scoteau din albastrul meu
mă scoteau din culoarele mele,
mă scoteau din mirosul meu,
mă scoteau chiar și din buzunare,
dar eu nu aveam buzunare,
niciun lucru de-al meu nu mai avea buzunare.

Eu îmi scuturam mâinile. Nu zburam, voiam să le usuc. Din ele cădeau păsări, își făceau din fusta mea cuib. Cum să-mi ies din cuib, îmi ziceam, cum să-mi ies din peruci, cum să-mi ies din pământ? Și-atunci vântul îmi sufla sub fustă, fusta devenea balon și mă înălțam în văzduh, ca o pudră. Eu nu dădeam din mâini ca să zbor, eu dădeam din mâini ca să-mi usuc mâinile. Și ele mă duceau atât de departe.

Există întotdeauna un plus de hârtie, îmi ziceau, nu mai scutura mâinile, caută-l, există prosoape pliate, de hârtie, există hârtie igienică (fiindcă există producători de hârtie igienică), de ce nu ne-auzi? întrebau, dar eu nu puteam să mă gândesc atunci decât la buzunare și la cum să devin desăvârșită.

Cum să am mâinile curate, îmi ziceam,
cum să țin microbii departe,
cum să-mi ies din solzi și cum să fac să nu mă înec în apele mele embrionare,
cum să opresc urcușul către nori,
cum să opresc vântul, care-mi suflă în fustă și fusta, care mi se face balon și
cum să ușurez povara păsărilor,
care-mi susțin de când mă știu brațele în echilibru,
cum să nu îmi mai închid ochii în fața soarelui,
cum să-mi devin mie mai utilă zburând?

Îmi simțeam mâinile murdare, le țineam în ploaie, le țineam sub lacrimile mele, le țineam sub saliva mea. Le țineam și n-aș fi vrut să le mai țin.

Există un surplus de hârtie! Contează calitatea hârtiei! Nu contează că n-ai buzunare, uite un prosop de hârtie, există și suport pentru ele, nu fac zgomot! Nu mai face zgomot! N-ai nevoie de buzunare! Ai 10 secunde, știm că ai! Caută-te bine! 

Eu nu mai scutur mâinile, n-am să le mai scutur niciodată! Există întotdeauna un surplus de hârtie nerevendicată…

Superblog 2014, proba de igienă cu

A muză azi, Vavaly, care m-a provocat pe Feisbuc să scriu o poezie ca o joacă de duminică, pornind de la niște imagini naive. De-acolo încoace s-a urnit și articolul de azi, poate nu la fel de naiv…

 

Punctaj obținut:93

Există o informație nouă

Erika Kuhn

A inspirat adânc, hotărând să strige ceva,
dar a rămas fermă pe poziție
așteptând să se mute reflectorul de pe ea.
O consolare minusculă, căci în timp ce se-mpleticea
între gândul renunțării și cel de-a mai sta
(în picioare)
oceanul de lacrimi o podidea, căci reflectorul nu se mișca,
un gât în nod i se punea. A râs încurcată,
Idioato! s-a gândit, dă-ți drumul odată,
că de-asta-ai venit! Să cânt? Nu cânta!
Deasupra-i o lună albastr-apărea.
Cine sunteți, doamnă? cineva o-ntreba.
De jos. De pe scaun. De emoții răspunse așa:
Parc de-aventură Straja.
Unde sunteți, doamnă? râse altcineva,
nici n-avu timp să se gândească la ceva,
își zise numele, ca să răspundă-n cruciș:
Teamă, a pronunțat solemn,
Mă numesc „Teamă” șiîncăceva…
că n-am mai înțeles, c-a mormăit.

Unde sunt eu în povestea asta-i ușor,
Pe-un scaun, team…(nu, nu iar teamă!)
Team building, la Straja-n decor.
Recunoscător pentru spargerea rutinei de zi cu zi.
Un sejur la Straja, ah…de-ai gândi,
n-ai mai repeta Straja, Straja ori de câte ori ți-ar veni.
Se-nțelege!
Toți știu de ce-au venit cu colegi, cu colege…
(se-trerupse-mbufnat)
Și-atunci toată audiența a râs, a aplaudat.

Pe doamna așa o chema. „Teamă”, „Teamă” șiîncăceva.
Numele ei o reprezenta,
era timidă și ea voia să nu mai fie.
Al doilea personaj, un domn…

Îți vine nici de unde gândești eliberarea
(de trac)! Nu, n-o scoți din pălărie!
Teama de nou se suprimă mergând
în vacanță la Straja! Du-te curând!

Un gând, alt personaj, al treilea…
Al meu, al autorului, întreprinzător,
care l-a prins pe Dumnezeu de-un picior
(el nu și l-a retras, l-oi fi mișcat),
căci m-au chemat…sau oi fi visat?…
Mă rog, aici am nevoie de-un gând condensat:
eu sunt actorul de lucrează cu cei
veniți(trebuie să repet, n-am cum să ocolesc,
o să-nțelegeți acest temei)
la Vila Alpin Straja,
pentru a o încuraja
pe doamna Teamă să nu se mai teamă
să vorbească în public, pe domnul…nu cred că a zis cum îl cheamă (îl iau mai încolo la o tiroliană*),
să fie mai îndrăzneț,
are umor și o să-l învăț…
Lasă, nu vă mai spun!…

Doamnă, doamnă actor-autor,
ați (încurcat-o-n carburator!)…reiau!

Un al patrulea personaj a apărut în decor.
De unde, nu știu, că nu era în scenariul meu.
Ca autor, l-aș putea putea retrage din desfășurător.
Dar fiindcă-mi place să mă aventurez,
nu retractez! Hai, zi mai departe!
Ai liber de la autor să scrii și-o carte.

Ai încurcat team buildingu’, dumneata,
era programat altundeva!
Da’ dacă tot ai bătut atâta drum,
de nu ți-e teamă de aventură…

Poftim?!…ce-am în-cur-cat?
am întrebat eu, ușor sacadat.

De ce-mi era mai teamă, n-am scăpat.
Trebuie să vă explic ce s-a-ntâmplat.
Când eu am zis (mai sus)tiroliană
era un joc, dar de cuvinte,
precum o știți deja unii din voi, Oli mă cheamă.
Tir-oliană, de-aia i-am și pus steluță, era doar o vorbă,
așa mi-alint metoda-actoricească, dezimvoltă.

Cum de-am ajuns la ei și nu unde eram tocmită,
nu îmi explic,
am încurcat ori gara, ori vreun ucenic
de-al Domnului m-a derutat…
Mie mi-e frică de-nălțime, însă
n-am clacat!

Și gata!…
Ce era mai important, s-a derulat,
a doua zi în parcul lor eu m-am aventurat
(tarife mici, în grup m-am integrat, 5lei am dat)…
am tras cu arcul, m-am distrat.

O aventură cam de …(ei, uite ați ghicit!) de neuitat.

(fotografie din Parcul de aventură, preluată de pe site-ul sponsorului)

Superblog2014, proba de aventură cu

Punctaj obținut: 96

Există sendvișuri și senvișuri, dar nu toate pot căra un dram de poveste în spate

3 sen(d)vișuri cu (primul strat!) cremă de brânză pufoasă cu verdeață ori cremă de brânză natur, (al doilea strat!) fresce de cașcaval afumat, o ușoară intervenție(prin telefon) cu cașcaval de senviș, toate marca Delaco, măsline operate cu bisturiul(nu m-am tăiat deloc!), urme de membrană de cabanos, ardei capia roșu, flori de pătrunjel, pâine cu semințe, nu pe farfurie, că servim pe blog, deci (așa și prin urmare) pe carton (negru) subțire.

Noi ne legănăm ca să nu simțim trecerea vieții
și-adormim pe lună ca pe-o pernă cu spumă divină,
și-acolo, în satul gândului, ne întâlnim în Calea Lactee pe
primul strat, cremă de brânză
(bună în burduf de câine) —, știu, o orgolioasă izolare
arisocratică! —, pe unde trec de obicei numai căruțe
pline cu frunze de măslin
și noi ne suim într-una din ele, din mers,
ca să ne lecuim.

În drumul spre noi
trecem și pe lângă apă sărată — ne mai scuturăm de frunze,
dar nu de tot, la o atentă verificare
putem conține încă urme de carne,
numai de nu ne-ar lua la ochi Moise,
cu legiuirile lui casnice
(…să nu te întorci
să culegi rămășițele, ci lasă-le
străinului, orfanului și văduvei!) —,
dar intenția noastră nu e să adunăm
(note muzicale, roșu  etc.),
este să cuprindem:

fiecare cotitură esențială,
fiecare naivă numărătoare cu bile,
fiecare schemă sufletească a puterii eterne,
fiecare lemn în care-am cioplit heruvimi,
ca să ne-ascundem temporar măștile,
fiecare profil căruia i-am botezat pruncii
Pas
în ape dulci.

La trezire ne-ncurcăm voit umbrele,
eu o iau pe-a ta, tu pe-a mea,
o mișcare necesară de detașare
ca să nu mai devenim litere.
Trei pași înainte,
deschidem ochii.
Tot acolo,
în buza de sus a lunii.

În buza de jos s-a instalat deja pisica neagră a Pământului.

Sen(d)vișul Văduvei

Sen(d)vișul Străinului

Sen(d)vișul Orfanului

În sensul trăirii, rămân mereu aceeași. În cu totul alt sens.
Cu vise și presentimente. Cu complexul Orfanului, al Văduvei și al Străinului. Toți le avem, într-o formă sau alta, într-o măsură sau alta. Știu că am o chemare, că nu degeaba îi aud strigătul până în bucătăria spiritului, unde jocul frumosului mă ține prizonieră. Astfel că orice demers pe care-l întreprind, vine dintr-o anume foame de trimitere în vis („send”+”vis”)dintr-un interior care nu-i captiv niciunei forme concrete și care se numește, culmea(ironiei), conținut, denumire a cărui conținut(repetiție necesară)are și ea la rându-i două forme, una din ele geometrică.

Ei, și în (i)conul ăsta, fie el și de umbre, adică Almanahele blog, nu ascund un ținut secret, ci-l expun. Acum unei competiții, știți! Dar, de fapt, eu sunt un fluid al unei irealități, cel mai probabil aparținând altui concurs.

Sentimentele îmi șed ca niște haine uzate, altele noi nu sunt de găsit nici măcar sub învelitoarea zăpezii, care mi-e atât de dragă, astfel că, în orele mele libere (cele captive sunt artistice) mă mișc. Ca și melcul, am o casă. În casă o masă. Sub masă un scaun. Sub scaun un preș. Uneori sunt chiar eu însămi preșul, dar nu despre asta vreau să mai zic vreo câteva vorbe, ci despre compoziție, despre…
dar să-mi fac un sen(d)viș mai întâi. Toate trec prin stomac, hehe…iiii!

— Tot ție? se încruntă Jora, pisică-mea. Și o introduc nu întâmplător, o să vedeți de ce puțin mai încolo, câteva rânduri mai jos.
— Tot mie, da! Numai că nu-s făcute ca să le mănânc. Și nici să le înghită altcineva.

Creațiile mele, deși poate vă vor părea palide(sau triste), izvorăsc dintr-o imensă bucurie, așa să știți. Ele sunt un răspuns provocarii celor de la Delaco, mi-a luat vreo 4 ore să le întind pe pâine(cu semințe), sunt niște reproduceri după Erika Kuhn(dacă intrați pe link, o să descoperiți și originalele), o artistă peste ale cărei desene am dat pe Feisbuc și ați tot întâlnit-o în paginile mele în ultima vreme. Ca să nu ies din ale mele, așa mi-a și venit ideea realizării acestor sen(d)vișuri, astfel încât ținutul ăsta nu se transformă în blog culinar, punând 3 poze cu sen(d)vișuri obișnuite. Că nu mă interesează acest aspect, decât așa, la modul ăsta, sihastru. Când vine vorba de Jora însă, la ea în blog se poate orice, se poate să mă și întind(luați-o ca pe o extensie). Aici rămâne ambalajul, acolo, dacă veți binevoi a intra pe link(Link-ul conduce către ușa Jorei), veți găsi marfa. Deși, în descrierea blogului ei scrie ” echitație în aburi de lapte”… 😉
Am considerat necesare aceste explicații, altminteri nu le făceam, știți doar!

Superblog 2014, proba desen(d)viș cu

Punctaj obținut:75

Există încă darul ascultării, precum și cel al privirii

Erika Kuhn

Privea puricii, câteodată îi și asculta, insuflâdu-i închipuiri, oarecum un plus extatic de renunțare la lume. Soarele nu strălucea, era alb, cerul era ferecat în el însuși, negru. În feluritele închipuiri stăruia, mai ales, asupra faptului că, la sfârșit, toate ar fi trebuit să fie bune într-o zi(sau noapte), astfel scornind câțiva dumnezei și planuri de lucru pentru ei, ca într-un final omenirea de dincolo de cutia cu purici să capete din nou dreptul la culoare.
— De unde vin gândurile, bunică?
— Din fabrica lor…
Erau primii ei pași în cunoașterea de sine. Așadar, gândurile au o fabrică a lor. Dar poftele?
— Din mai multe țări. În unele umblă cămilele, în altele câini înhămați.
N-a înțeles-o atunci decât ca pe o formulare artistică, dar așa era ea, o combinație de om cu duh, însă s-a conturat în gându-i, aproape imediat, cum avea să scape de lumea aceea în alb-negru: avea nevoie de un filtru! De plastic!
— Galben sus și verde jos! Așa o să pot vedea soarele și iarba…
Însă, pesemne că fabrica aceea de gânduri nu era deschisă non-stop, fiindcă uitase de cer. Și de mare. Dar marea era și verde, era și albastră… Și stelele? Și soldații? În ce culori să-i zugrăvesc? Dar războaiele? Și norii?….Așa că și-a făcut o colecție de filtre, acum devenise totul color, dar era foarte obositor să le tot schimbe, ca să se potrivească și-ntr-o zi(sau noapte) a renunțat.
Te întrebi, poate, de ce își alesese acest drum anevoios? De ce își fundamentase cercetările întru aflarea sinelui în afara acelor zeci de jocuri posibile care chiar aveau culoare? De unde atâta poftă de culoare? Dintr-o desfătare a spiritului, cel mai probabil. Era ceva măgulitor să ai putere asupra culorilor lumii ăleia în alb-negru.
Un joc, cu o structură de monolog dramatic haios, pe o sticlă…de-atunci, dintr-un cândva înaripat.

***
— Există încă darul ascultării sau al privirii…există!

De-aici încolo începe altă poveste. Altă imagine, alt televizor, alte oferte și un magazin on-line.
Într-o lume alb-negru. O propoziție tematică a unui alt joc.

Televizor LED SAMSUNG 3D UE40F7000, 101 cm (40 inch), Full HD, HyperReal 3D Engine, CMR 800, Wi-Fi, Smart TV

Dacă poftiți la el….poftiți! 🙂

Superblog 2014, proba de trecut-Smart cu

Punctaj obținut: 95

Există un păr care nu face pere, dar scoate peri

Erika Kuhn

aici nu mai există niciun cuvânt și nici firul de păr care să capteze emoția aici unele lucruri sau fapte se subînțeleg precum epilarea altele se lasă așteptate ceva e întotdeauna cât pe ce să se întâmple și când în sfârșit se întâmplă i se reproșează tacit lipsa întârzierea creșterea văzând cu ochii ochii nu mint aici tăcerea se impune se uită și ochii care nu se văd aici unii încă așteaptă totuși cuvântul cuvântul potrivit cuvântul și jumătatea lui cuvântul și alegerile care să le mângâie așteptarea dar jocul de-a mâna prin păr de-a cuvântul la firul de păr a devenit nerentabil cuvântul definitiv pentru iubire nu mai e iubire fiindcă nu e niciodată suficientă iubirea nu e iubire fără lumină fără întreținere fără aparate fără accesorii fără anexe fără cont fără pile fără forfecuțe fără pensetă cu fire aici înveți totul despre om căutându-l (la fire) aici închizi ochii și pipăi neîncrederea mâna care ți se întinde piciorul în fund mustața sub care zâmbești aici destrami totul odată ce a fost grăit aici poți suporta foarte mult și bine înțepăturile furnicăturile pișcăturile aici poți să ne pici cu ceară nu țipăm dar tot aici poți să ne pici cu ciocolată știu expresia asta nu e dar o fac eu să fie aici dacă n-ar mai exista epilarea ce gând ce scenariu ce filosofie aici ceva s-a petrecut cu cercetarea mea aici de-abia m-am dat jos din copac aici adio finețe adio poezie aici e povestea părului aici spânul aici e blana ursului dincoace e blana vulpii ursul păcălit de vulpe aici râsete aici doboară rușinea aici mâinile pe lângă corp aici fața! adio zâne aici croitorul interzice pantalonii scurți aici dresul se rupe se rupe și firul aici ecranul Marele nu suportă dive merge și lama de ras aici nici n-ai ști aici nu mai există niciun cuvânt sunt doar eu și mișcarea cu dicționarul ei cu tot nu există limitări fizice întinzi tragi există un păr care nu face pere dar scoate peri albi întinzi tragi întinzi tragi te gândești la epilare definitivă aici poți să faci reclamă aici îți deschizi un salon de frumusețe un salon de urâțenie ar fi nepotrivit aici sunt praf aici sunt pulbere aici știu ce vor bărbații aici mi-am amintit de aici e aici urme de ceară nici urmă de miere

Cartuș-ceară de epilat cu ciocolată

Superblog2014, proba de epilare cu

Punctaj obținut: 70(contestație-rejurizare:85)