alma nahe

Posts Tagged ‘Sperietoare’

Indiferent…

In cinema scuipat, trupa mea. grupies-ul meu on Aprilie 7, 2012 at 10:49 PM

Afară ploua. Îşi plimba bomboana pe buze în acelaşi ritm în care afară ploua.

N-o sugea pe toată, pe la jumătate o scuipa într-o bucăţică din ziarul de azi, apoi o împacheta în ea.

Sugea. Un cuvânt atât de elastic…

Fix la jumătate scuipa cu repeziciune, ca şi cum i-ar fi venit o idee nouă, un nou gând mângâietor. Ştia exact unde să se oprească înainte de-a scuipa, după aromă, poate, ori fiindcă calcula exact cantitatea de salivă produsă şi înghiţită având un simţ aparte, cine ştie. N-o întrebase nimeni până acum, când iarăşi n-o întreba nimeni, nici măcar ea nu-şi pusese întrebarea asta.  Şi dacă şi-ar fi răspuns  probabil că ar fi descoperit că nu e decât o altă caraghioasă îndrăgostită. Îi displăceau dulcegăriile, dar îi plăcea foarte mult să le sugă. Şi, mai ales, să le scuipe. Pe-o bucată de ziar.

Le sugea cu gândul la el, un virtuoz de pădure.

Le scuipa fiindcă spera ca măcar o dată să fie întrebată de ce face asta.

Le plimba pe buze ca să poată fi văzute. Să nu se spună că înghite în sec, că are un tic, că are mandibulă elastică, că mestecă gumă…ehei, câte nu se puteau zice!

Cu toate astea nimeni nu zicea nimic. Nici fata de la casa de marcat, deşi era convinsă că observase că-şi cumpără constant aceleaşi bomboane, ambalate în cutie metalică.

O vreme le sugea până la jumătate, apoi le ronţăia.  Dar o scotea din sărite zgomotul.

Plus că îi caria relaţiile cu cei din jur, mai ales cu cei dezinteresaţi, cu cei care o plăceau pentru ce şi cum era. Cu tot cu bomboane. Cu tot cu cutiile lor metalice.

Odată asculta văicărelile virtuozului de pădure şi-n toiul destăinuirilor, moment dramatic în exces, cranţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ,  zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ. Apoi linişte.

Virtuozul îşi blocă canalele de comunicare pe loc. Nicio lacrimă, niciun sentiment eliberat. Aştepta ca saliva ei să-şi revină la compoziţia chimică iniţială, de dinainte de bomboane. Pe care i-o cunoştea. Doar o sărutase o dată. Odată. Primul sărut. Şi ultimul.
Nici nu ştia cum să-l clasifice, cum să-l eticheteze-n ea, în regiştrii care ne menţin normali.

-Dacă n-ai fi aşa de nebună…

Mai întâi vru să-i răspundă, dar îşi dete seama că virtuozul n-o întrebase, aşa că se ridică, în metru distinct. El recunoscu adnotarea, virtuoz cum era. N-ar fi recunoscut însă niciodată că o sărutase. Asta o făcu să se ridice, de fapt.

Îi plăceau şi întrebările. Dar nimeni nu mai întreba. La drept vorbind, în vremuri ca acestea, să le zicem ploioase, de acord, nimeni nu mai întreba nimic. Ajunseseră la o aşa performanţă că toţi aveau răspunsuri fără să le caute sub umbrela întrebărilor. Puneau punct direct. El nu era diferit. Nu era nici măcar indiferent.

Nu se uită în urmă. Cutia cu bomboane îi ţinea cadenţa. Scoase una, modificând ritmul.

Trebuie să merg înainte, îşi spunea privind bomboana. Numai aşa mă pot întoarce înapoi. Apoi şi-o vârî în gură.

Merse înainte până la primul chioş cu ziare. Ceru unul la întâmplare. Oricare, numai să fie de azi. Rupse cu atenţie bucăţica pe care era trecută data, o ruptură executată cu precizie. Restul ziarului îl aruncă, civilizată, în prima pubelă.

De ce nu citiţi domnişoară ziarul, ar fi putut s-o întrebe cineva dacă i-ar fi urmărit atent mişcările. Dar nu i le urmărea nimeni.

Afară nu mai ploua.

Scuipă.

Apoi împături.

Pe urmă începu să cânte.

Apoi crescură flori…

Capitolul IV

In teatru on Noiembrie 10, 2008 at 11:30 AM

în care aflăm că o umbrelă vorbeşte. Spre mirarea sperietorilor. Nu mult. Îşi strigă fiica să meargă la râu ; în care fetiţa descoperă că şi sperietorile pot vorbi şi că nu amorţesc în poziţia de bază ; în care fetiţa se miră ; în care sperietorile sunt mirate că fetiţa e mirată că ele vorbesc. Doar ea vorbeşte cu o umbrelă ! ; în care fetiţa hotărăşte că uneia dintre sperietori îi trebuie un creier şi celeilalte, o inimă, că-i prea de tinichea ; în care se dovedeşte că una din sperietori chiar ştie mai multe decât spune că ştie ; în care fetiţa le spune despre vrăjitorul din Oz ; în care se hotărăsc să meargă tustrei într-acolo ; în care Povestitorul, din umbră, intră şi el în joc, căpătând curaj, în care nu e nevoie ca el să afle că vrăjitorul din Oz e doar un impostor ; în care e timpul să se maturizeze, deoarece are un puternic motiv pentru a trăi: fetiţa Ki.
paie13

NARATORUL: Glasul norilor. Purtând o povară, cu mâinile vârâte în mâneci, nici nu zâmbeşte, nici nu plânge. Ciori coborând, ţipătul lor şirag, răcoarea nopţii creşte; un foc bun, adânc, în noapte; bătăi în poartă.
O, fluturi violenţi ce-n zborul vostru vă-ntâlniţi în visu-acestei nopţi! În noaptea fără lună, ce-nchide drumul meu spre tine, arzânda patimă mi-e trează şi-n pieptul răvăşit de flăcări inima mea e un tăciune. Cer şi pământ!Doar fulgi, fulgi, fulgi şi zăpuşeală. Apa ce vine o spală pe cea care pleacă…
Fetiţa: Uite! O umbrelă! Să te ferească de ploaie. A fost a mamei. Ştii, eşti un caraghios. Semeni puţin cu tata…Nici el nu vorbeşte mult!…
Acu, te las!…
Mama: Ki!
Fetiţa: Mama vine să mă ia! Mergem la râu. Uite ce-am desenat! Viaţa mea! Dă-i-le tatei!
Mama: Ki!
Fetiţa: Plec!…
Sperietoarea II: Rămâi!
Sperietoarea I:Nu! Las-o! E cu mama ei acum!…
Fetiţa: Ah…era să uit! Îţi adusesem mere! Ţi le dau acum! Am oprit şi eu unul ca să am de drum!
Mama: Ki!
Fetiţa: Acum chiar plec! Te las cu bine, sperietoareo!…Nu mă uita!
S II: Stai! Mai stai!
Fetiţa: Nu mai am timp! Nu ţi-am spus? M-aşteaptă ma…mă, cine-a vorbit? Muko? Tu ai vorbit!?
Sperietoarea I : Las-o! O să creadă că i s-a părut!
Sperietoarea II :Da!
S I: Ah!
S II: Da! Eu ţi-am vorbit!
Fetiţa: Tocmai acum când plec?
S II : Ştii, noi, eu…nu prea stăm…stau de vorbă cu oamenii…Noi, sperietorile, doar stăm uite-aşa!
Fetiţa: Da’ n-amorţeşti?
S II: Ba da! Dar, cu timpul nu mai simţi…aşa mi s-a întâmplat şi cu creierul…eu nu am…
Fetita: N-ai creier? Dar vorbeşti!
S II: Nu au de-a face una cu cealaltă. M-am obişnuit fără. Nu că n-aş vrea să am….Da’ la ce mi-ar
folosi?!…Şi, în plus, m-aş deosebi de ceilalţi oameni de paie…Şi, oricum, eşti prea mică ca să întelegi tu lucrurile astea…
Fetiţa: Sunt însă, suficient de mare ca să-mi dau seama că ai nevoie de unul!
S II: Nu înţeleg!
Fetiţa: De-un creier!
S II: Tot nu înţeleg!
Fetita: Păi, ca să nu mai vorbească gura fără tine!
S I : Are dreptate! Trebuia s-o laşi să plece!
S II: Unde să plece?
Fetiţa: Cu cine vorbeşti?
S II: Cu el! Dar el nu vorbeşte! Deşi eu îl aud!
Fetita: Şi ce? El ştie că mă duc eu?
S II: Ştie! Ştie tot!
Fetiţa: Şi, ce zice? Unde mă duc eu?
S II : La râu!…cu mama ta!
Fetiţa: Ce naiv eşti!
S I :Ah! Ţi-am zis?!
S II : Cu mama ta? Dar ea n-a…?
S I: Ba da!
Fetiţa: A murit! Da, ştiu! Aşa vorbeşte lumea…Dar tati mi-a spus că nu-i adevărat. O vrăjitoare bătrană a răpit-o. Casa ei e lânga râu! Râul Muko. Acolo mă duc.
S II: Şi..aha! De-aia mi-ai zis Muko! De-aia ştiai!…(spre sperietoarea I) Ştiai!
Fetiţa: Ti-am zis aşa ca să nu uit! Gata, s-a făcut târziu. Mă duc la mama…
S II: La vrăjitoare…
Fetiţa: Nu! Mai întâi, mă duc la un vrăjitor, care cică ar fi prieten cu vrăjitoarea asta furăcioasă de mame. Poate că o să vrea să mă ajute s-o aduc pe mama înapoi acasă…
S II: De unde ştii tu de vrăjitorul ăsta?
Fetita:Of, toti copiii ştiu de el!
S II: Da?!…
SI: Ai o scuză, ai sărit peste partea asta. Direct din paie, mătură. Pardon, matură!
SII: Şi cum îl cheamă?
Fetiţa: Vrăjitorul din Oz! Dacă vrei, poţi să mergi şi tu! Poate că-ţi va da şi ţie un creier…
S II: Ai dreptate!…Un creier de-aş avea
aş dezlega orice enigmă ce te-ar încurca,
apoi aş sta şi-aş cugeta
aş dansa şi aş cânta,
dacă un creier aş avea…
dsc00253
Fetiţa: Mergi?
S II: Dacă merg!? Merg, sigur că merg!
Fetiţa : Stai să-ţi aduc nişte haine de-ale tatei, ca să ai de drum. Aşa o să cred că eşti chiar tata.
S I: Ah! Uite în ce te-ai băgat!
SII: Am amorţit!. Nu pot sta o viaţă de om aşa.
SI: Şi doar pentru că ai amorţit devii uman şi pe deasupra şi tatăl ei?
SII: Poate că nu ştii tu chiar tot. Poate că m-am înşelat. Poate că noi două suntem chiar tatăl ei.
SI: Aha! Cred că ai înnebunit un pic!
SII: N-am cum! N-am creier, ai uitat? Dar tu, fiindcă ai, ar trebui să înţelegi că e doar o altă poveste. Hai cu noi!
dsc00258
SI: Şi eu ce să-i cer vrăjitorului?
SII: O inimă, că prea-i de tinichea.
SI: Şi locul ăsta? Cui îi rămâne. Era atât de convenabil…
SII: Chiorilor! Dar nu cred că vor zăbovi mult pe-aci, pentru că ciorile or să le scoată ochii şi-atunci or să înceapă să vadă.
paie23

Capitolul III

In teatru on Noiembrie 9, 2008 at 12:44 PM

Capitolul trei : în care sperietorile capătă nume şi se întâlnesc cu o fetiţă ; în care fetiţa le povesteşte de moartea mamei sale ; în care ea nu ştie că sperietorile sunt vorbăreţe ; în care se dovedeşte că una din sperietori ştie mai multe decât spune că ştie ; în care una din sperietori joacă rolul unei femei însărcinate ce e prinsă de ploaie ; în care răceşte, în care naşte, în care moare.
paie12

NARATORUL: Pe-o noapte cu lună, sperietoarea pare un om, atât de sărmană. Din creangă în
creangă se preling picături. Câtă grabă! Nu vor să zăbovească-n lumea asta
păcătoasă. Pălăria ei e la pământ. Sperietoarea pare descumpanită. O privesc. Şi-a
întors capul în altă parte.”Uite!”, mi-a dat ghies să spun, dar sunt singur…
câteva resturi de hârtie. Spun unii că se află un loc mai potolit şi-n miezul rotitorului
vârtej. De ce nu-i pic de tihnă şi-n volbura inimii mele? Luna nu-i la fel? Primavara nu-i
şi ea ce-a de-acum un an?…Nicidecum: Fiinţa mea a rămas ce-a fost atunci.
Sperietoarea I: Am găsit! Muko! Da, da, Muko! Iar eu, Jisei!
Sperietoarea II: Ce faci?!…
dsc00250

S I: Nume! Al tău! Al meu!
S II: Trebuia?!
S I: Habar n-am!
S II: Muko?!
S I: Râu.
S II: Jisei?!
S I: Despărţirea de viaţa.
S II: Pleci undeva?
S I: Nu acum…
S II: De te răpune dorul să te ucidă grăbnic…
S I: Tăcere! O pasăre păşeşte peste petalele uscate! Ascult-o!
dsc00254
FETITA: Ia te uită, ai ochi si nas! Mămica ta ţi-a ciupit nasul cârn, păpuşo! Şi ai mâini de dansator.
S I: Târăşte-te şi râde! De azi înainte eşti şi copilul ei.
FETITA: Ia-ţi pălăria! Ţi-a căzut!…Vrei să fii soţul meu?
S I: Să stea acasă, aşteptându-te?!…Nici gând!
S II: Mai tacă-ţi… gândul!
FETITA: Ştii, eu sunt un copil! Despre asta aş vrea să-ţi povestesc.
dsc00255
Naratorul: A fost odată o bătrană vrjitoare…
Fetita: A fost odată o bătrâna vrăjitoare…
Naratorul: …ce mama i-a luat…
Fetita : …ce mama mi-a luat…
Naratorul: Vreau doar să-ncerc, de pot, să mă deprind cu lipsa ei…
Fetita: Cerul e oare amintirea iubirii ei?…
În noaptea fără lună
Ce-nchide drumul meu spre tine
Stau trează, aşteptându-te,
Şi-n pieptul răvăşit de flăcări
Inima mea-i un tăciune…
Ea nu mai vine.
Şi m-am întristat.
Dar iată,
Un păianjen spânzurat de straiul meu îmi spune:
“Speră! Speră! Cată!…
Am obosit, sperietoareo! Mă duc! Te las cu bine. Am să mă întorc şi mâine! Ştiu c-o să mă aştepţi, deşi n-o spui, Muko!
Muko: De unde ştie?
Jisei : Ştie!
Muko: Da, da’ de unde?!
Jisei: Nu ştiu, da’ copiii ăştia au o chestie a lor…
Muko: Muko!!!Totuşi?!…
Jisei:Nu ştiu!
Muko: Ba ştii! Ştii! Uneori am senzaţia că tu ştii foarte bine! Numele tu le-ai ales. Nici măcar nu m-ai
întrebat dacă-mi place!
Jisei: Nu-ţi place?
Muko: Nu!
Jisei: Minţi!
Muko: Un pic!
Jisei: Pic! Pic! Asta-mi aminteşte de ploaie!
Muko: Nu-mi place!
Jisei: Că-mi amintesc ploaia?
Muko: Iţi aminteşti pe, dracu’ să te ia! Ce-ţi aminteşti? Ce?
Jisei: Calmează-te! Devii violent!…Cafeaua….
Muko: Poftim!
Jisei:De câte ori bei cafea, devii agitat, violent, cu chef de ceartă!
Muko: De când beau eu cafea? Cum aş putea? N-am…
Jisei:: Hai zi! Nu poţi să zici, nu?…Creier! N-ai creier!
Muko: Am însă o întrebare! Cine eşti?
Jisei: Cine sunt?
Muko: Cine esti? Eu sunt Muko! Tu cine eşti?
Jisei: …
Muko: Ştiu! Şi tăcerea-i un răspuns!
Jisei: …
Muko: Da! Da’ mie nu-mi spune nimic!
Jisei: În general tăcerea nu spune nimic…încă! Taci şi-ascultă…(ploaie)
paie22

Capitolul II

In teatru on Noiembrie 8, 2008 at 9:23 PM

în care vocile din paie devin oameni de paie.
paie11
NARATORUL: Abătându-mi gândul spre penel, scriu într-o doară jocul. Cei doi parcă vorbesc de
flori de măr. Dar n-a sosit încă vremea să mă gândesc la mine, de parca-aş fi singur pe
lume. Mai mult ca licuriciul făptura mea s-aprinde! Satul? Doarme-adânc Nici o lumină
aprinsă. Cât încă mai străluce luna, somnu’ amână-ţi-l puţin! Fără să croncăne, o cioară
trece. O umbrelă şi o haină de paie se preumblă conversând despre vreme. O pereche
stranie.
Un copil gângurind.

Sperietoarea I: Ah!
Sperietoarea II: Iar incepi!?
S I:Atât…
S II:…ai putut să spui, ştiu!
S I: Esti aşa de naiv!
S II: Cine-s ăştia?
S I: Oameni!
S II: Si ce naiba fac?
S I: Ne fac după chipul…şi asemănarea lor!
S II: Îmi sună cunoscut!
S I: Nu simţi că-i răcoare?!…
paie21

Capitolul I

In teatru on Noiembrie 8, 2008 at 6:41 AM

în care vocile îi dau bătăi de cap povestitorului ce e scriitor ; în care una se vaită că nu mai suportă îngerii; în care vocile, de plictiseală, imită orice formă umană şi se joacă de-a Adam şi Eva cu mintea scriitorului ; în care scriitorul adoarme.
paie1
NARATORUL: Raiul; paie; din paie, peste paie, sub paie, în paie, îngeri;
care dansează; muzică, foială, atmosferă de Rai; vocile se aud dintre paie, sau de
sub paie; în orice caz vin de undeva; a mea?!…dintr-o colibă de paie. Ah!
Vocea I: Ah!
Vocea II: Ce?
Vocea I: Ah! Am zis ah! Atât am putut să spun!
Vocea II: Aha! De ce?
Vocea I:…
Vocea II: Taci?
Vocea I: Doar atât pot să spun!
Vocea II: Şi-o s-o ţii tot aşa?
Vocea I: Ah!
Vocea II: Deci, o ţii tot aşa!
(o vreme tac)
Vocea I: E un cuvânt bun!
Vocea II: Poate că ai dreptate!
Vocea I: Am!
Vocea II: Poate!
Vocea I: Am!
Vocea II: Te vaiţi!
Vocea I: Nu! Da’ nu-i mai suport!
Vocea II: Pe cine?!
Vocea I: Pe îngeri.
VoceaII: Pe mine nu mă deranjează!
Vocea I: Ba da!
Vocea II: Poate că mă presează puţin.
Vocea I: Te calcă-n picioare!
Vocea II: Ce-i drept! Dar nu mă de…ranjea…ză.
Vocea I: Crezi că le pasă!
Vocea II: Aşa ştiu!
Vocea I: Esti aşa de…naiv!
Vocea II: Nu mai vorbi aşa! Mă sp…
Vocea I: Spune!
Vocea II: Ah!
Vocea I: Zi după mine: …Mă…
Vocea II : Mă…
Vocea I: …sperii!
Vocea II : Sperii! Mă sperii!
Vocea I: Oricum nu ne-aude nimeni!
Vocea II: Eu aud!
Vocea I: Şi?!…
Vocea II: Şi… eu sunt mulţumit! Decât hrană pentru animale, mai bine ring de dans pentru
îngeri!
Vocea I: Te-ai fi simţit util, cel puţin!
Vocea II: Pentru cât timp? Mi-e mai bine aşa!
Vocea I: Cu cineva deasupra? Care te calcă-n picioare?
Vocea II: Au aripi!
Vocea I: Da! Dar nu le folosesc tot timpul!
Vocea II: Crezi c-o fac intenţionat?
Vocea I: Da!
Vocea II: Ştii ce? Pentru nişte paie vorbim prea mult! Un cuvânt e de-ajuns!
Vocea I:Acum! Dar mai devreme n-ai fi spus asta!
Vocea II: Ba chiar am zis! Ah!
Vocea I: Vezi?
Vocea II: Atât am putut să spun! Ah!
Vocea I: Stiu! Aşa începe!
sperietoare12
Eva: Tot mai am o speranţă, îmi spuneam, dar traiu-n felu’ acesta se-apropie de capăt. Oricât m-aş
strădui, tot înroşindu-mă, dezvălui iubirea mea.
Adam: Ah! Mizeria ce nu mă cruţă! Încotro mă-ndrept de-acum încolo! Cad în deşartă reverie!
Eva : S-a-ntunecat!
Adam: Mă iubeşti?
Eva: În afară de tine, pe cine aş mai putea iubi?
Vocea I: Pe Dumnezeu?! Hai, zi!!!…Nu poţi să zici, nu? Nu poate să zică “Dumnezeu”.
Vocea II :În lume nu găseşti niciunde perechea frumuseţii tale.
sperietoare3
Adam: Şi dacă El…află?
Eva: Tu, iubirea mea, n-ai nici măcar o ţintă, nici măcar un ţel! Eu năzuiesc să aflu doar dacă ai şi
margini.
Adam: Nu mai pot să rabd! Mi-e chinu’ atât de mare!…Mă gândesc să scap, curmându-mi viaţa.
O, Dumnezeule!
Vocea I: Ce-nduioşător! Privindu-l, nu-mi pot opri râul de lacrimi: un biet orfan, ce strigă, căutându-
şi mama-n van.
Eva: Sosit-a ceasul să mă întorc acasă.
Adam: Cărarea calmă şi binecunoscută nu mă atrage!
Vocea I: Spre căile cereşti e cale lungă, într- adevăr!
Adam: Mă scald voios în lacrimi!
Eva: Te stăpâneşte! Întoarce-te la casa ta de-ţi isprăveşte treburile!
Adam: Pleca-voi, după ce m-apropii să te mai privesc.
Eva: Vin’ în grabă, ca mai apoi să ne pierdem printre dealuri. Maine noapte vom găsi un loc să
ne culcăm sub crengi în floare.
Adam: Iubirea e un chin când vrei s-o ţii ascunsă!
Eva: Am orbecăit în bezna nesfârşită! Mâine noapte voi şti dacă sunt.
sperietoare2
Naratorul: Voi şţi dacă sunt faptură vie, sau doar un vis. Ce trist e drumul! Hei, nu-i nimeni care să le-
arate calea?! Urmă nu-i! Iarba uitării mi-o leg de gât!
VoceaI+Vocea II: Ce?!
Vocea I: Nu, nu!!! N-ai cum!
Vocea II:N-am mâini!
Vocea I: Ca să-l opreşti?
Vocea II: Oricum n-aş sti cum să i-o spun!
Vocea I: Nu te-apuca s-acoperi ce se pune sub obroc!
Vocea II: Şi nu mai am nici ochi.
Vocea I: E licuriciul!
Vocea II: Nu adormi! Caută-n locu-ascuns!
Vocea I: I-auzi! Un cântec de cuc! Veste că zorii vin! Trezeşte-ţi speranţa! Nu adormi!
paie2