Schimb de?

DECOR: o cămară (transparentă) cu suplimente nutritive, biscuiți făra gluten, produse fără lactoză, batoane proteice, shake-uri proteice, mărci Nutrivita (Isostar, Gerlinea, Gerble, Cereal Bio, Allergo, Bauckhof, Filet Bleu, Cereline); produsele nu se văd încă.

REPLICI:

ALMA: (scriind pe pereți, silabisește) O-da-tă cu tre-ce-rea a-ni-lor tor-tu-ri-le se mic-șo-rea-ză, dar creș-te nu-mă-rul lu-mâ-nă-ri-lor.
ABISURILE: (ivindu-se din Abis sau din altă parte; oricum, ivindu-se!) Scrii?
ALMA: Nu!
ABISURILE: (detașată)Așa mi s-a părut.
ALMA: (rupând porțiunea de tapet scrisă mai înainte)Și mie!
ABISURILE: (mai detașată)Renovezi?
ALMA: Schimb câte ceva. Auzi, ai observat câte lumânări?
ABISURLE: (mai puțin detașată)S-au micșorat torturile, da!
LINCU: (venind din link în link) Ah, ce de torturi mici! (vrea să guste)
ALMA: Prea mult zahăr!
ABISURILE: Până la urmă ce e cu torturile astea?
LINCU: Dacă nu o întrebai tu, o întrebam eu.
ABISURILE: Păcat că m-am grăbit. Îmi doream să întrebi tu.
LINCU: Ah!
ALMA: (numărând lumânările) E în ordine! Nu mă interesează cine întreabă. (agitată) Nu se poate! (silabisind) Nu se poa-te!
ABISURILE: Ce? (uitându-se la Lincu) Scuze!
LINCU: Poți să întrebi prima, nu mă deranjează!
ALMA: Lipsește o lumânare.
ABISURILE: De când?
LINCU: (înflăcărată) Bună întrebare!
ALMA: (rupând o bucată de tapet nescrisă, silabisind din nou) Ce mă fac? (caută răspuns la Abisurile) Ce mă fac? (Caută răspuns la Lincu)Da-că lip-seș-te o sin-gu-ră lu-mâ-na-re, tor-tu-ri-le cresc!
ABISURILE: Așadar, avem un hoț de lumânări.
LINCU: Nici nu e de mirare, la ce întuneric e pe-aici.
ALMA: (către Lincu) Vrei să aprindem o lumânare?
LINCU: (nu pică în plasă) Îmi place întunericul.
ABISURILE: Mie îmi place să fiu vizibilă.
ALMA: (întinzând a doua plasă) Putem să aprindem o lumânare.
ABISURILE: (de neclintit)În niciun caz! Torturile trebuie să rămână mici.
ALMA: (căzând în propria plasă)Dar putem să le micșorăm noi… (prinzându-se că a căzut în abisul poftei) Ah!
LINCU: (către Alma) Deci tu ai furat lumânarea!
ALMA: Poate că am cumpărat cu una mai puțin.
ABISURILE: Poate ai numărat greșit.
LINCU: Poate că torturile sunt mai multe.
ALMA: Vă mulțumesc!
ABISURILE: (scoțând un pachet cu o sută de lumânări) Ia. Să ai!
LINCU: O sută? Dar nu dispar torturile de tot?
ABISURILE: Dispar, dacă o să le aprindă.
ALMA: Eu nu mai înțeleg nimic. Păi, teoretic, dacă ard una, ar trebui să crească torturile.
LINCU: Dacă tu nu mai înțelegi…
ABISURILE: Eu n-am spus să arzi una. Am zis să le aprinzi pe toate.
LINCU: N-ai zis așa, dar se putea înțelege că așa ai zis.
BOTEA: Eu n-aș pune botul la…
ABISURILE: (către Botea)Tu ce faci aici?
BOTEA: (simțindu-se partener SuperBlog)Eu sunt primul.
LINCU: Și eu!
ALMA: Mă duc la duș!
ABISURILE: Păi, nu se poate! Trebuie să rămâi până la final!
ALMA: Păi, aprind lumânările și gata, se vede ce trebuie. Dar voiam să fac un duș mai întâi.
BOTEA: Și, terminai așa, curgând apa de la duș sau cum?
ALMA: Vedeți voi, eu am terminat de la prima replică. (liniște) Stați așa, că nu vedeți. Uitasem!
CINCU: (intră trăgând un cartof proaspăt curățat după ea, legat cu o ață; aprinde un băț de chibrit; aprinde toate lumânările; îi ia ceva timp; pe măsură ce se aprinde câte-o lumânare, se văd produsele din decor; dispar și torturile) Nu vă uitați la mine, sunt doar colega ei de cameră. (arată înspre Alma; spre Alma) Ai scris?
ALMA: Am pus totul pe tapet.
CINCU: (arătând înspre ceilalți)Și ce nevoie aveai de ei?
ALMA: Aș fi chemat-o numai pe Abisuri, dar dacă schimbam replici doar noi două, n-ar mai fi înțeles nimeni nimic. (dispar ca prin farmec)
CINCU: Aha!… Ai o strategie pentru campania ăstora?
ALMA: Păi, la ce-mi trebuie?
CINCU: Lor le trebuie!
ALMA: De la mine? Nu te cred!
CINCU: Alma! Îți scad puncte, treaba ta!
ALMA: Bine, fie! Schimb toate personajele cu unul singur: MOARTEA CU COASĂ. Da’ ce spun eu?! Nu e de-ajuns o singură moarte. O multiplic! O sută de personaje MOARTEA CU COASĂ. În cealaltă mână le pun o lumânare. Și vin eu și le aprind lumânarea și dispar…
CINCU: (enervată la culme) Dispari!… (Alma vrea să dispară) Stai un pic. Ai slăbit!
ALMA: 15000 de grame.
CINCU: CU?
ALMA: CU!
CINCU: Altă viață?
ALMA: Un pic mai ușoară.
CINCU: Fără torturi?
ALMA: (zâmbind) Doar lumânări.
CINCU: Și? Ne oprim aici?!
ALMA: Eu nu mă opresc aici. Am cămara plină. E transparentă, nu vezi?!
CINCU: (uitându-se în decor) Văd. Păi, ce-ar mai fi de zis?
ALMA: Cum promovăm produsele. Dar e clar cum. Era clar de la bun început. Cei care scriu, vor scrie. Cer care emit în eter, vor emite în eter. Cei care…
CINCU: Bine, am înțeles care e ideea. Hai să ne cărăm! Număr până la trei și dispărem împreună, da?
ALMA: Pân’ la primăvară…

Ultima poveste (nr.24) pentru SuperBlog2015 și

Note (de subsol):

1. Replicile sunt de umplutură. De fapt, ceea ce am vrut să spun, nu stă în replici, nici în personaje, ci (con)stă mai mult în decor.
2. În acest articol nu există decât o minciună. Care-o fi?
3. Partenerii SB menționați nu au niciun amestec. I-am ales spontan.
4. (pentru spectatorii de exterior) Cincu e JURIU la această probă. De-asta nu a dispărut din decor la fel de repede ca celelalte personaje.

Piruete

Sunt momente în care mă trezesc că nu fac nimic, dar, de fapt, în acele momente pun la cale stratageme ca să nu fac nimic și altă dată. Banalitățile sunt întotdeauna dulci sau e vorba de vreun amestec dulce-amărui? Poate și un pic sărate. Acrelor!

Filisofia asta scurtă mă poartă cu gândul la aparatele electrocasnice profesionale. Cum? Păi, la ce-s bune piruetele? Întotdeauna m-am întrebat de ce baletul se bazează pe învârtelile astea. Te uiți la o balerină cum se rotește și toată ființa ei în acel moment pare că îți face în ciudă. Uite cât mă învârt de mult și n-amețesc! Nici nu există măreție mai mare! Mă uit apoi la spectatori și le aștern deloc forțat un gând: Asta n-o fi având treabă acasă? Tot așa s-o învârti și-n bucătărie?

Nu e prima dată când descopăr că am reacții de spectator, chiar acolo pe scenă. În timp ce piruetez dinspre culise către rol. Cred că este vorba despre tot ce este facil și e de înțeles până la urmă că îi cedez nimicului, cu tot cu artisticul meu de care dau dovadă.

Cred că tot omul e cuprins de obsesia piruetei la nivel spiritual. Pirueta e un truc. Servește trecerii din ceva în altceva fără o legătură clară, liniară. Dar e o trecere spectaculoasă? E! De la un furnicar de gânduri, la alt furnicar de gânduri.

A, că tot am ajuns aici! Ați observat că până și furnicile și gândacii, când e să aleagă un loc călduț, aleg un robot de bucătărie? De când bunica…

Trebuie că te obișnuiești ușor-ușor cu gândul că poți fi uitat. Bunică-mea îmi tot spunea că omul nu poate fi înlocuit nicicând cu un robot. Aiurea! Nici nu se merită să mai rămâi om cu atâția roboți în jurul tău! Roboții sunt esența vizibilă a lumii acesteia. Ajutorul lor e de neprețuit.

Uite, de dimineață, ca să creez un spațiu prielnic creării acestui text pentru magazinul MarketOnline.ro, mi-am mutat locul de meditație de mai multe ori, dintr-o cameră într-alta. Am decis să rămân în bucătărie printre roboții mei. Însă, în fiecare dintre spațiile unde-am poposit am scris câte un rând-două. Dar… m-am învârtit atâta când puteam să decid de la bun început că bucătăria e cel mai bun loc să scriu despre electrocasnice. Aș fi economisit timpul de cel puțin două ori, pe care oricum mi-l economisește, din start tehnologia. Dar eu mi l-am ocupat cu foiala.

Poftim! Sunt uimită de resursele mele strălucite în materie de piruete. Când mă fascinează anumite aparaturi, trebuie să scriu despre ele, să nuanțez ceea ce sunt ele și să intru și eu în propriul meu joc. Să fiu un negustor de cuvinte cu alte cuvinte… Cam așa!

Stupoare! Nu m-am așteptat să scriu ce urmează să scriu acum, în continuare. Simt iluzia unei promovări ad-hoc de câte ori scriu despre un obiect pus în vânzare de alții. Ad-vertorialul e și el o învârteală, o piruetă. Am încredere deplină că va fi înțeles exact așa. Da, da! Iau ideea, păstrează restul! Și hoc-us/poc-us, promovează altă balerină.

Secretul unei piruete perfecte e să nu privești nici înapoi, nici înainte. Eu am nevoi atât fizice cât și spirituale. Cele spirituale ies întotdeauna învingătoare, chiar dacă asta înseamnă să nu fac nimic întru nevoile fizice. Uite, spre exemplu, mi-am propus un eseu despre aparatura electrocasnică de care nu mă pot lipsi și am ajuns să scriu un eseu despre piruete. Mă comport ca o poezie, știu! Poezia nu lingușește. Ea crede că vinde o idee și atât.

Cică femeile n-au acel coeficient poetic! După unii ar trebui să scrie ca niște gospodine. Fiindcă gospodinele cumpără, nu poetesele. A contorizat cineva câte bloguri de gospodine sunt? Prin profesia mea — cea de actriță, care scrie poezii, dar care trăiește din vânzarea de lucru manual (handmade-uri, adică) — am căpătat o experiență vastă în ceea ce privește comportamentul uman și obiectele. Cu toate astea, în viața practică trag foloase doar de pe urma obiectelor.

Sunt o furnică tragi-comică, știu și asta. Am scris cu ochii pe blenderu’ ăsta, sperând că mă pot lipsi de el.

blender Philips Viva Collection

Dar apoi mi-am dat seama că îi semăn de minune. Bine, eu nu am un buton supra-profilat pentru prindere uşoară, dar am acel impuls pentru amestecare ușoară. Rezultatul? Un text ca un smoothie.

Ce este până la urmă scrisul? Un duh care a trecut prin tine și nu se mai întoarce niciodată la fel. De aceea te poți lipsi de el. Tehnologia e și ea un soi de duh… Dar nu te poți lipsi de ea așa de ușor într-o lume invadată de tehnologie. Poate voi! Mie dați-mi câți mai mulți roboți! Mai am de lucru până depășesc stadiul ispitei.

Sunt ironică, desigur! Eu scriu despre obiecte, dar nu sunt un obiect! Ridic în slăvi doar utilitatea lor, a obiectelor și nu obiectele în sine.

„Norocul vieții mele e că niciodată n-am avut nevoie de un lucru înainte de a-l avea.”(Povestiri hasidice despre minunile lui Rabbi Israel — Levin Meyer). Citind povestirile astea înțelegi că fiecare act al vieții, respirația, mâncatul, mersul, trebuie îndeplinit cu ardoare, bucurie, extaz. Aș adăuga și pirueta, de ce să vă mint?!

Tehnologia Philips e la picioarele mele, cică… Așa o fi! Atunci, nu-mi rămânea de scris decât despre pirueta întru posesie, o imperceptibilă vibrație a spiritului, dar care macină în blenderu’ vieții…

Nicio grijă, n-am amețit! Și nici n-am vreo treabă acasă. Atâta timp cât roboții mi-s acasă. Aproape toți roboții!

Piruetă scriitoricească cu numărul 23 pentru SuperBlog, și

În filmul meu aproape mut

În filmul meu aproape (că) mut lumea, căci multe există în ea, fie numai ca număr, fie numai ca metaforă. O mut de colo-colo, nu am un spațiu clar. Uneori mă trezesc, cu tot cu mine, în filmele altora. Un număr. Un umăr. Un măr.

Câteodată stau pe un scaun plastic, într-un cerc de oameni plastici, ne preparăm fiecare, în muțenie, spumele, în ziua baloanelor de săpun. Ne-acoperim, chipurile, dar nu știu exact momentul când se trece în iluzie, fiindcă nu e ca și când ți s-ar rupe filmul. În spațiul ăsta plastic, cu toții avem câte o lamă la îndemână și săpuniți bine, ne radem la unison, câteodată și unii pe alții. La sfârșit, ieșim fini, dar nu ne ține mult. Devenim iar și iar aspri.

Mut lumea mea fiindcă numai în felul acesta eu pot proba gândul mai înainte să ia forma cuvântului următor, fiindcă altminteri, prinsă în jocul gândurilor de tot felul, construiesc altora și nu mie, de-a fir a păr.

În lumina asta plastică, te și miri cum de vrem să stăm fiecare cât mai în același trup, căutând mângâierea, cu variantele ei cu tot. Când vine cum îi e chemarea, mă poți căuta în lună, când îmi mut acolo și toate neajunsurile, și neatinsurile. Desigur, plecată în lună, ai crede că nu-mi mut acolo tot, că pot pleca libera de orice balast, dar ți-ai găsit! Până la urmă, mă gravez, ca orișice femeie, în vârful degetelor altora. Adevărul e că fără simțul pipăitului am putea deveni blocuri de lemn.

Cad din lună când îmi întind pământenii mei scară: Daţi-ne femei! Faceţi-le înalte, nu le faceți urâte, nu le faceți mici, nici late! Nu le împuținați, lăsați-le multe! Nu spune niciunul ” epilate definitiv, chiar și desenate”, dar eu îi aud și de-asta mă trimit forțat uneori în bungalouri hollywoodiene, ca să învăț cum să rămân o „des… frânată” a secolului meu.

Când mut ceva, totul devine roz*. Mie, cel mai mult îmi place să mut atenția. Uitați-vă din nou la desene, uitați-vă apoi în cutia roz și spuneți-mi dacă mai era nevoie de cuvinte. Fiindcă, în filmul meu, degetele ţes în fugă minarete, chicotind și vorbind în alfabete secrete…

Povestea cu nr. 22 pentru SuperBlog2015 și

*

Desene: Rachel Goodyear

Cuvintele care se termină-n „ânză” nu se mănâncă toate

Brânză
Mânză
Rânză
Osânză
Pânză

Pe o pânză se leagănă o… mânză. Prin pânză trec laptele, rămâne brânză…Nu!

Se leagă(nă) câteva indicii, dar niciunul nu mă conduce spre firul bun. Ca să fii un detectiv bun, trebuie să ai fire bune! L-am urmărit pe Toni Delaco 5 ani. A plecat după brânză, am plecat și eu după brânză. Am fost umbra lui. S-a făcut el alb ca varul(sau ca laptele) că nu vinde în Buzău mai multă brânză, m-am făcut și eu! În tot timpul ăsta am uitat cum e să plângi. Plânsul acela izvorât dintr-un sentiment. Că, în rest, am avut lacrimi, dar toate provocate de mirosul înțepător de brânză. Nici nu știu cum a trecut timpul, dar într-o noapte, m-am trezit acasă, în patul meu. Se terminase călătoria sau era doar un popas? Găsise Toni brânza cea mai bună din lume, de s-a întors? Dacă el o găsise, eu unde eram? Gânduri, frământându-mă! Ca brânza albă frământată până la osânză de degete de negru. Ah, ce amintire! Dar nu e momentul ei acum.

Trebuie să vă spun că o amintire de-a mea din primul meu an de viață începe cu mine râzând. Refuzam să îmi scot rânjetul de pe față, orice ar fi făcut bunica, mama sau tata. Bunicul era neutru. Pe el nu-l deranja rânjetu’ meu.

O să se umfle rânza-n tine într-o bună zi de-atâta râs! Lupta lor cu rânjetul meu nu s-a încheiat atunci și acolo. A continuat an de an. De câte ori voiau să mă facă să plâng, deschideam frigiderul, rupeam o bucățică de brânză și o puneam într-o cutie veche, de halva din timpul războiului, pe care mi-o dăruise bunica. Din primul război mondial era cutia și supraviețuise și celui de-al doilea.

Cuvântul brânză era expresia întruchipată a rânjetului. O bucățică de brânză pusă în cutie însemna un moment de plâns amânat sau (cu) o smiorcăială mai puțin. Sigur că, pe-atunci nu mă gândeam că acest demers îmi va marca destinul. Așa a început drumul meu spre casă. Casa brânzei!

Mă întorc din nou în patul meu. Frământările nu se sfârșesc cu una, cu două. În expediția asta de 5 ani, pe urmele lui Toni, am ajuns ori un ucenic neisprăvit Delaco, ori o aventurieră încercată, care are în mână(în cutie, de fapt) brânza perfectă, dar nu știe încă. Mă ridic din pat, desfac pânza în care am înfășurat cutia cu bucățele de brânză și ezit să desfac capacul. Știu că dacă o s-o deschid, voi plânge. Dar trebuie să fac asta! Trebuie!

Cutia cu bucățele de brânză e jurnalul călătoriei mele. În ea zac (întru aduceri aminte) bucățelele de: pule (oficialitatea spusului, față de cea a scrisului, mă îndepărtează suficient încât să nu zăresc alt sens, că nu-s măgăriță), murătură împuțită, tempura, byaslag, halumi, Vacherin du Mont d`Or, fondue (brânza corupților), brânză verde Sap Sago…

Nici nu am gândit bine această din ultimă amintire, Sap Sago, că mi-am și amintit rânjetul lui Toni la vederea, mirosirea, gustarea și textura ei: „odă lui Dumnezeu brânza asta. O troiță de lapte de vacă. O capelă Sixtină a creației brânzești. Amin!”
De la o brânză inventată de călugări, la ce să te aștepți? Să fie un bordel al simțurilor?

Cantonul Glarus

Recunosc, din toată călătoria asta, cantonul brânzei verzi m-a fermecat cel mai mult. E singurul loc unde nu m-am îmbătat. (Nu vă uitați urât, ca la o femeie beată!) Am băut numai când Toni a băut! Aș fi rămas acolo pentru totdeauna, dar printre călugări, o femeie e cam ca brânza pentru fanii brânză care nu mai au voie brânză. Când văd zăpadă, nu-mi mai trebuie nimic de îmbătat, că mă îmbată priveliștea.

Atât de mult m-am amețit, încât am uitat de misiunea mea și am dat nas în nas cu Toni. Și, cum stăteam nas în nas — că am stat câteva secunde bune —, mi-a zis:
— Trebuie să-mi promiți că nu vei spune nimănui! Vorbesc foarte serios, asta nu e o joacă!
Eu am vrut să râd, dar atunci m-am trezit gură în gură cu Toni, de parcă nasurile noastre se topiseră sau parcă erau „de morcov”, ca ale unui om de zăpadă și ni le mâncase cineva. Un iepure sau cine știe ce altă rozătoare, oricum, nu contează. Noroc că m-am dezmeticit repede, mi-am dezlipit repede buzele de ale lui (Alelui?!) și i-am zis repede, să nu uit:

— Promit! chiar dacă habar n-aveam ce îi promit. Numai dacă…
Aici mi-au venit mai multe idei, dar am ales-o pe cea cu un om de zăpadă.
— Numai dacă facem un om de zăpadă împreună!

Nu știu cum m-a mirosit că eram pe urmele lui. Poate miroseam prea tare a brânză. Oricum ar fi, e încă o enigmă pentru mine. Îmi amintesc că la un moment dat, a zărit la subrațul meu cutia-artefact, cutia-enigmă și-a zâmbit.

— Mișto ambalaj! Ce-ai acolo? Brânză?
— Zăpadă! Nu am decât zăpadă!

Într-un fel, îl invidiez pentru „izolarea” lui. Împachetat la adăpost sigur în… brânză. Căutând-o la perfecțiune.

Cine sunt eu în povestea asta, nu v-am lămurit, cel mai probabil. Dar pot să vă dau un indiciu. Toni Delaco e doar un personaj, imaginea unei campanii sau chiar există și e un om atât de pasionat de brânză, încât trăiește doar pentru asta?

Sunt încă tensionată, dar m-am mai liniștit. În conturile mele, în tot timpul ăsta, au intrat bani, sponsorizând curiozitatea. Nu a mea, eu nu sunt decât o unealtă. Prin mine urmau să afle unii — nu știu cine, plățile sunt anonime — care e brânza cu cel mai bun gust din lume.

O să le spun doar că seamănă cu… un ceai verde băut într-o încăpere cu sobă, cu un om pasionat de căutările lui, într-o zi de iarnă. E tot ce am aflat. Știu că în cutie e secretul, dar nu le voi povesti niciodată despre ea. Sau, poate le voi spune la sfârșit de decembrie, după ce se va fi lansat deja un nou sortiment, marca Delaco…

Poveste enigmatică (cu numărul 21) pentru SuperBlog2015 și

Nu plânge, aeriano!

Nu plânge pentru mine, aeriano! Dacă te duci,
dă-mi voie să te conduc, dar jură că te vei întoarce.
Te voi aștepta ca și cum aș fi îndrăgostit pentru întâia oară
de picăturile de ploaie atingând încheietura mâinii.
Și, chiar de-o să le simt uneori ca pe o ruletă rusească,
sunt un erou, voi supraviețui norilor.

Fugi! Rupe-mă, scutură-mă! Dar nu stinge încă lumina nopții.
Năruie-mi lumea în zori, când o să mă trezesc și o să mă uit în tavan
și, din el se va revărsa, albastră, marea.
Luat de val, o să mă mint că sunt încă al tău, sireno,
căci am acest ultim sărut pentru totdeauna!

Dacă voi muri, totuși, să nu porți negru!
Consideră-l un experiment religios,
în viață, am trăit și-am murit, nu? Acolo, în moarte poate că e la fel.
Deși, în lume va fi cu o dragoste mai puțin.

Ca să nu mă uiți, nu-ți asculta inima! Fă o revoluție
sau inventează-mă din nou, folositor altei iubiri și
pune în mine nopți, speranță și ritmul acesta divin.

Rătăcit din dragoste, nu mă vei pierde, fată de aer!
Voi veghea iubirii, pentru totdeauna, pulverizat pe gâtul tău:

Deeply Yours fragrances.

În cântec, l-am închis parfum. Pe Enrique. Am încapsulat magnetismu-i irezistibil. În realitate, l-am închis în baie. Fiindcă mă ignora.

Intru de două ori pe zi la el, dimineața și seara, ca să îl învăț cuvintele cântecului în limba română și, sub duș — baloane de săpun — să-mi cânte. De ce să lași pe unul să te cânte puțin câte puțin? Nu mai bine îi scrii tu versurile, ca să auzi ce voiai și să te cânte toată odată? Chiar și fals!

Ca să nu îmi reproșeze că nu-s cuvintele lui, că nu se recunoaște în versurile mele etc (e cam plângăcios!), am adunat titlu cu titlu (recunosc, am mai sărit câteva!) de-aici și… Cântă-mi-l, Enrique acu!

Desigur că, încă nu mi-l cântă, duc muncă de lămurire cu el. Că, ce nevoie am eu de cântecul lui? Că parfumul lui, că lasă-te sedusă, aeriano, dar nu îi merge! Când intru la el, nu respir! Deloc!

Deunăzi, când să ies din baie, a cedat un pic și mi-a cerut să îi fac rost de sonorizare. I-am îndeplinit dorința. Credea că m-a păcălit, că o să-l audă vecinii și că va fi salvat. S-o creadă el, volumul e pe mute!

Și, chiar și-așa, cine să-l creadă închis în baia mea?

Ce urmează? Pai, o să mă închid și eu cu el în baie! Prinși ca într-un cântec, două parfumuri. O să sting lumina (e cântecul meu, o sting când vreau eu!)…

O mai aprind un pic, că mie întunericul îmi dă idei. Dacă ar fi după mine, îndrăgostiții ar trebui să folosească același parfum, ca să fie vorba de aceeași chimie. Păi, de ce se chinuie parfumierii să vină cu variante EL, EA, dacă nu din acest motiv? În plus, nu riști ca ingredientele să se combine ciudat și să rezulte ceva de… neamușinat. Într-o relație, nasul e foarte important!

Ca să-l țin cu mine (în baie) pentru totdeauna, dar și ca să nu îi lipsească lumii, l-am pus pe Enrique să (vă) scrie un comunicat:

„Pentru mine, parfumul constituie un rol esenţial în jocul pasiunii. Sunt multe moduri în care pasiunea poate să aducă oamenii împreună. Există pasiunea dintre doi indivizi, dar există, de asemenea, şi pasiunea profundă care mă apropie de fanii mei și de muzica mea. Aceste conexiuni emoţionale au devenit o sursă de inspirație pentru noile mele parfumuri, Deeply Yours pentru El şi pentru Ea.” – Enrique Iglesias

Acum e mai liniștit, că dacă nu mai vă este (el) vouă, fanelor și bărbaților care-l divinizați, măcar să vă fie parfum!

Așadar, pentru voi parfumul Enrique Iglesias (sau parfum Deeply Yours, cum vreți să îi ziceți!), cu variantele lui, în funcție de orientările voastre! Pentru mine nu vă faceți griji! Vine ea și vremea cântecului! Și-o să ne auziți, împreună și atunci(ca acum), dincolo de mări, dincolo de nori sau numai dincolo de baie.

Poveste cu parfum, proba cu numărul 20, pentru SuperBlog și

Între mână și talpă

Îți simt gândurile,  undeva între mână și talpă
se derulează pe pielea mea, cadru cu cadru,
film într-o apă micelară
și-atunci simt că soarele poate fi atins
și nu îmi mai amintesc că aș fi vrut să o lepăd vreodată.

Nu vreau necazuri!, îmi spun mâinile tale.
Deși pielea ta e un oraș liniștit,
nu mă pot muta definitiv în ea,
fiindcă ar trebui să îmi car acolo și poveștile
în care îmi fumez nopțile și cred că
lumea nici măcar n-a început,
că încă își așteaptă facerea.

Îți știu sufletul,
l-am văzut gol în fața camerei
într-o peliculă de viață.
Tălpile lui lăsau dâre albastre…

Nu-s în pădurile mele, îmi arată tălpile tale.
Dacă mi-aș asculta copacul în care tot cioplesc,
prea m-aș pierde în cântecul lui,
iar eu abia de-mi mai simt scoarța fermă!
Nu ești decât un alt fel în care aș muri,
fără să îmi mai simt ridurile, adevărat,
un gând albastru,
dar în câte feluri mai poți scrie despre pielea ta,
atunci când nu poți trece de oglindă dincolo de vis?

Am scris pagini de lună,
dar încă nu pot să scriu paginile de soare.
Între mână și talpă sunt atât de multe taine!

M-am trezit din vis brusc, m-am îndreptat către oglindă și te-am căutat în fiecare por. M-am uitat pe urmă la vers. Te-am căutat pân’ la luminișul din obraz. Nu știu când am așternut cuvintele sau când s-au așezat pe tărâmul ăsta al plăsmuirii. Întrebarea „Tu în câte feluri mai poți scrie despre pielea ta?” era singura care stăruia în a-mi aminti care e și de unde începe realitatea. Pierdută în poemul visului, cine știe ce aș mai fi scris?

Însă, iată-mă, prinsă între oglindă și perete, cu o cutie de cremă antirid și fermitate în față.

Despachetez, desfac capacul și mă ung. Când nu îmi ung sufletul cu un poem, îmi bucur pielea. Visul n-are pereți și nici oglinzi, îmi zic îmbufnată. Când pielea mea e bolnavă, și eu sunt nefericită! Apoi, tot eu, dar cea din oglindă, îmi zic: Până azi! Uite ce scrie aici: Gerovital H3 Derma+, prima linie de produse dermatocosmetice de la Farmec. După ce am scris asta, se schimbă rândul scris mai înainte: Când pielea mea e sănătoasă, și eu sunt fericită!

Sunt seri când sufletul mi-e în ger și îmi vine să strig „Ger! O, vital!”, fiindcă aș vrea să îngheț orice război hate&love cu pielea mea întru frumusețe. Noroc că unii sunt specialiști și în suflete, atunci când vine vorba de piele, unde nu încape metafora decât ca mijloc, fiindcă o cremă poate fi și un unguient al sufletului. Eu am ales de multă vreme specialiștii Gerovital, cumva, o peniță care îmi rescrie pielea (!), prin produsele lor (românești!) de calitate, unde raportul calitate – preț nu e invizibil, fiindcă sunt produse ieftine, produse de tradiție, mandrie românească.

În vis, am ales lacrima în folosul unui zâmbet. Dar, nu întâmplător,

căci apa micelară Gerovital H3 DERMA+ este formulată la un pH apropiat de cel natural al lacrimii, cu agenți de curățare blânzi care menajează bariera protectoare a pielii, curăță delicat, respectând echilibrul natural al pielii.

Produsele sunt hipoalergenice, fără parabeni, alcool, coloranți și sunt testate sub control dermatologic.

Așa cum schimbi cuvintele, întru frumusețe, așa poți și schimba crema cu una care să îți readucă zâmbetul la trezire. Am curățat și eu delicat, respectând echilibrul natural dintre femeia-poet și cea care nu-și ascunde cremele în proba cu numărul 19 pentru SuperBlog și

Nu m-ai rugat niciodată să îmi uit iubirea

Nu m-ai rugat niciodată să nu te mai iubesc.
Știai că, dacă faci asta aș fi devenit
o spărgătoare de florării,
ca să pot trimite buchete de trandafiri tuturor femeilor kamikaze,
înainte să explodeze
sau aș fi inventat ceva mai nebunesc de-atât:
codul rutier pentru femei.

Dacă m-ai fi rugat să nu te mai iubesc,
aș fi văzut că și unele flori se mușcă între ele,
iar eu mi-aș fi astupat urechile,
ca să nu le mai aud țipetele.
Pe urmă aș fi spart toate sticlele de vin,
aș fi ascuns toate cutiile de bomboane de ciocolată și
aș fi distrus toți ursuleții de pluș din lume.

Dacă într-o zi aș fi nevoită să nu te mai iubesc
din cauza unui te rog,
atunci roagă-te la dumnezeul tău să fie în acel moment când
n-ar mai fi nimic de omorât
sau când florăresele n-ar mai ști
că oamenii au nevoie de poeme la cutie sau în coș*
ca să meargă pe sub pământ sau
pe ape,
căci, mai înainte de metaforă au fost florile.

Nu m-ai rugat niciodată să îmi uit iubirea,
chiar dacă mai demult, cadou de ziua mea,
singura floare pe care mi-ai dăruit-o vreodată — un trandafir
în balconul de la etajul 9 — a ținut-o tot drumul altcineva,
poate fiindcă nu voiai să îi simți ghimpii,
poate fiindcă un bărbat cu o floare în mână
nu mai poate fi copil sau poate fiindcă habar nu aveai
că pentru o mie alte motive ori ca să livrezi zâmbete,
te poți folosi
de o florărie online.

Dar gata,
înnoptarea e a gunoierilor,
pe care i-aș plăti suplimentar să-mi arunce amintirile care nu încap în iubire
numai și numai pentru că
știu că nu m-ai ruga niciodată să nu te mai iubesc
cât încă pe umărul trandafirului primit atunci
un greiere își va spune, luminos, rugăciunea de noapte.

tablou cu trandafiri – o joacă mai veche de-a mea

* trandafiri la cutie, coș cu flori

Povestea cu numărul 18, pentru SuperBlog2015 și

… ești

#jurnaldecalatorie

Căuești (Drăgușeni, jud.Galați), 10 noiembrie, 2015

Cât vezi cu ochii, coline. O lume jumătate cer și jumătate pământ, parcă neatinsă de om, care îți lasă impresia că urmează să intri în sufletul tuturor gândurilor care nu și-au găsit împlinirea. Doar urmele de asfalt reușesc să te țină încă în realitate.

Am ajuns în Căuești. E ora 10 dimineața, când soarele se tocmește încă cu ceața, care să rămână, care să fie alungat. Nu ajung la o înțelegere, așa că, odată coborâtă din mașină, străbătută de un mic fior, îmi strâng haina mai bine pe lângă corp. Sunt zone dintr-astea în România, în care foarte ușor ți se poate părea că ești și nu ești. Prin contrastul lumii din care vii cu cea în care tocmai ai pătruns, pare că ești. Nu ești atunci când înțelegi că sosirea ta acolo, pentru câteva ore, nu schimbă cu nimic desfășurarea vieții. Poate că o perturbă un pic, dar nesemnificativ.

Am parcat mașina în dreptul unei case bleu cu ferestre albastru aprins, care nu dezvăluie deloc, dar absolut deloc scopul drumeției mele și al acestei zile pe care o marchez în jurnalul meu de călătorie. Doar ușa, al cărei toc e împodobit cu o fundă dintr-un material alb pe dedesubt și unul negru pe deasupra trădează că acolo cineva urmează să plece din lumea asta. Definitiv.

Că este vorba de un pictor, da, tot locul ăsta vorbește despre asta!

Casa e și ea cocoțată într-un vârf de colină. Zărim, de jos — nu sunt singură, sunt împreună cu mătușa mea — două femei care taie ceva pe o masă, afară, și încă una, o femeie-zvârlugă (fiecare sat românesc are una) care leagă ștergare de coroanele de flori lipite de peretele casei. Urcăm. Doi puiuți de cățel, unul alb și altul negru, ne întâmpină bucuroși și se gudură pe lângă tălpile noastre. Nu grăbesc pasul. Doar mătușa mea, fiindcă călătorul zilei e prietenul ei, pictorul Aurel Manole și simte altfel decât mine chemarea. Eu sunt numai observatorul acestei scurte vacanțe speciale, care se scrie acum aproape singură.

Am ajuns cu mult înaintea tuturor, ca să ne înfruptăm din pustnicia acestui loc. O bătrânică de 88 de ani ne taie calea rapid. Și gândurile mele! Reazemă bățul în care se sprijină de unul din stâlpii casei și vrea să urce treptele. Alerg după ea și o ajut, apoi îi las singuri, mamă plângându-și încetișor fiul.

A început să picure, cerul plânge și el ușor. Probabil soarele și ceața au ajuns în sfârșit la o înțelegere. Înmormântările, oricâte ore ar dura, aici trec repede. Mergem în urma căruței, trasă de un singur cal. Cimitirul e și el tot (pe) o colină. Ca să ajungi acolo, treci un podeț. Lângă el, o singură casă.

Să încerci să te sustragi acestui loc e ca și cum ai încerca să ridici o stâncă uriașă de unul singur, oricât de vânjoase ți-ar fi brațele. În locul ăsta, parcă uitat de lume, încă se stă la pomană, în ordinea în care se intră în biserică: bărbații mai întâi! Singura femeie de la masă e preoteasa. Eu și mătușă-mea ne-am așezat mai înainte să știm asta, dar nimeni nu s-a uitat urât la noi. Preoții, trei la număr — unul dintre ei foarte tânăr — ne zâmbesc necontenit, în timp ce binecuvântează bucatele. Ne poftesc apoi să ne mutăm mai lângă preoteasă, ca să nu întrerupem linia bărbătească a mesei. Și nici datina.

Urmează masa femeilor, dar deja aproape că s-a întunecat. Ne luăm rămas bun, urcăm în mașină și o pornim încetișor, în tăcere, spre casă, ca drumul să ne fie luminat și să nu ne rătăcim, iar realitatea acceptabilă să se reașeze din nou în noi fără presiune.

București, 11 noiembrie, 2015

Ne uităm (în)spre! Așteptăm! Încă avem așteptări. E foarte greu să te pregătești întru așteptare. Nu există vreo școală care să te învețe să aștepți activ. Suntem împărțiți în ministere, dar niciunul al nostru. Suntem ieșiți în stradă, ca să ne certăm pentru iresponsabilitatea noastră colectivă, dar nu mai suntem demult oameni. Câțiva suntem hipsteri! Alții mai tineri, încă studenți, visează la un job work and travel. Unii trecuți demult de vârsta plecării întru avantaje work and travel, așa, ca mine. Ne vrem binele, dar niciunuia dintre noi nu îi trece prin cap să se implice activ în această gospodărie, atât de contrastantă în imagine, dacă ar fi să-i străbați numai terminațiile, numai „ești”-i. Discuțiile noastre despre viitor se dovedesc inutile, iar rezultatul e tot o scânteie mocnind în cenușă. Sigur, contează și locul meu de unde consemnez și găsesc că lumea în care trăiesc nu e deloc una veselă. O lume din care te-ai tot duce.

Deocamdată, gândul zilei ăsteia n-a trecut de România. A circulat, purtându-mi întâmplător trupul pe distanțe scurte. Nu am beneficiat în buzunare nici de necesarul acela care alungă imposibilul. Chiar și din minte. Așa că e de înțeles această simplă călătorie.

…ești, sfârșit de toamnă, 2015

Pe scurt, cu toții ne dorim în sufletele noastre să pornim în cărăușie. În circuite turistice care să ne schimbe conținutul actual al propriului jurnal de călătorie.

Dar, oricât aș părea de neliniștită în aceste rânduri, o zi și o noapte trec repede și mâine-le poate să mă înceapă ca nouă în ciripit de păsărele și să-mi deschidă ochii întru noi poteci. Din orice motiv. Fie el numai acela al plecării, așa, în general. Eu sunt pregătită! Deocamdată la nivel de gând și nu în faptă. Fie și numai pentru că există CND TURISM. Pentru că simt că eu am încă în față multe drumuri și multe foi nescrise.

Nu știm nicicând ce închid mințile noastre, dar eu știu întru ce ni se deschid. A mea se pierde acum în singurătatea asfințitului, tulburând cel mai probabil crengile zgribulite ale copacilor și câteva păsări care nu pleacă niciodată fiindcă sunt rezistente la frig: eu aș pleca din țară nu fiindcă nu mai suport! Visez să plec într-o bună zi de prea multă bucurie!

Cu CND TURISM! Fiindcă ei gestionează mai bine bucuria!

Povestea cu nr.16 pentru SuperBlog2015 și

Sursa

(Teatru savantlâco-filosofic)

PERSONAJE:

SURSĂ FORTRON
PROCESOR
MEMO RIA
COOLER
HARD DISK
PLACĂ DE BAZĂ
PLACĂ DE SUNET
PLACĂ VIDEO

FIGURAȚIE:

CABLURI, FLOPY

(decor unic, un perete cu monitoare; în monitoare, reclame publicitare ale firmelor care sponsorizează reprezentația: oferte la componente PC ; și ;
e întuneric, astfel că locul de desfășurare a acțiunii e incert; toți ai (car)casei, mai puțin Sursă, care lipsește, așteaptă ceva; sau pe cineva; de obicei, așteptarea le e fără cuvinte, dar acum se simte în aer un altfel de eveniment, pe care îl vom afla imediat)

FLOPY: Pe vremea mea…
PLACĂ VIDEO: Iar începe cu poveștile.
MEMO RIA: (cântă, imitând-o pe Barbra Streisand )

Memory
All alone in the moonlight
I can smile happy your days ( I can dream of the old days).

PLACĂ DE SUNET: Dacă ai impresia că fără mine te auzi…
COOLER: Mi-e că vă încingeți!
HARD DISK: Lasă-i! N-au ei inima aia.
PLACĂ DE BAZĂ: Nu prea aveți energie.
PROCESOR: Nu mai am răbdare. Certați-vă mai repede! Mie îmi place viteza.
PLACĂ DE BAZĂ: Nici eu nu mai am răbdare! (lui Procesor, zâmbind) De data asta ne potrivim.
PROCESOR: Ai lipici, dragă! De-asta!
SURSĂ: (foarte colorată; la apariția ei se luminează cu toții; e dotată cu leduri pentru ambianță) Notați-vă!(celelalte personaje execută dispoziția) A venit timpul să recunoașteți! Fără mine, nu sunteți nimic!… (vrea să continue, dar nu îi vin cuvintele) ) Ăăă.. Deocamdată mă opresc aici. Nu mă pot obișnui cu cuvintele.
FLOPY: Nu, nu! Nu te opri! Parcă ai fi din filme. O divă, nu altceva! Îmi amintești de…
PLACĂ VIDEO: (dischetei) Așa-i că nu mai vezi? Oricum, eu nu știu cum încap atâtea în tine. Unde le ții? (sursei) Figurile costă!
SURSĂ: (plăcii video) Te supraîncarci. Ce n-ai înțeles? Eu fac scenariile aici și impun linia de mișcare. De obicei, în doze rezonabile. Nu mă provoca!
MEMO RIA: (plăcii video) Ești vulnerabilă. Cine vrea să te pedepsească știe unde să lovească.
PLACĂ DE SUNET: Mă neliniștesc mesajele de amenințare. Cred că uitați că aici unde suntem moartea fiecăruia dintre noi e ceva obișnuit.
COOLER: (rece) Asta nu era replica Memoriei?
MEMO RIA: Eu mă retrag, vreau să-mi adun gândurile în liniște.
HARD DISK: (memoriei) Diagnosticul se stabilește post-mortem. O să-mi lipsești.
PLACĂ DE BAZĂ: Eu zic să ne vedem fiecare de treabă. Nu putem fi noi înșine unul fără celălalt.
PROCESOR: Viețile noastre depind una de alta. (sursei) Eu nu pot să-mi ascund viața. Nu sunt liber cu adevărat, dar pot să am păreri libere, corect?
SURSĂ: Am o presimțire nefastă. Ieșirile voastre sunt imprudente. Cu fiecare cuvânt al vostru iau foc. V-ați gândit la cele întâmplate cu mine, înainte să vorbiți? M-așteptam la o primire mai… (iar nu îi vin cuvintele)
FLOPY: Eu n-am avut nicio șansă. (sursei) Pe mine m-a furat timpul. Sunt prea bătrână. Eu am fost înlocuită. De tot! Cu altceva. Că aici sunt încă tolerată, e altceva. Dar tu măcar ai ieșit din spital cu bine.
PLACĂ VIDEO: (sursei) Chiar așa, de fapt ce căutai la spital? Văd că ți-ai schimbat culoarea și ți-ai pus beculețe. În rest, pari sănătoasă tun!
MEMO RIA: De la o anumită vârstă e necesar un control periodic.
PLACĂ DE SUNET: Măi, ce control periodic? Nu vedeți că ea a fost la un estetician?
COOLER: (pentru sine) Eu nu depind de voi. Eu sunt generos! Nu trăiesc aceeași regie ca voi. Nu merg pe principiul îmi dai, îți dau. Dacă Sursa vrea să fie cea mai importantă aici, să fie! Nu îmi pasă! Oricum, e cea mai frumoasă dintre noi. Până și numele ei e foarte frumos și spune că al ei ar trebui să fie tronul: sursă For tron! Ei?! Așa-i că nu v-ați gândit la asta?
HARD DISK: Fiecare cu adevărul său, până la urmă. Am să mă obișnuiesc cu asta. Gustul estetic e cu totul altceva.
PLACĂ DE BAZĂ: (despre sursă, tuturor componentelor) Mie îmi pare bine că e tot ea. Că s-a întors tot ea, adică. Puteam să ne trezim cu una nouă. Și proastă! Măcar a noastră e deșteaptă și mai frumoasă acum. Amintiți-vă cum am zăcut cu toții în lipsa ei. De ce o facem pe deștepții acum?
PROCESOR: Sincer să fiu, nu prea înțeleg sensul cuvintelor. De ce vorbim atâta? Eram mai prietenoși unii cu alții înainte de ele. Cuplam (de la cuplu!) în armonie.
SURSĂ: Citesc în ochii voștri că înțelepciunea lumii noastre vine din faptul că, până la urmă, omul este leacul nostru. Să-i lăsăm lui cuvintele. Nici eu nu le mai vreau. M-au făcut să par rea, insensibilă. Sunt dezamăgită de mine.
FLOPY: Ah, afurisitele de relații, fără de care nu putem trăi! În sănătatea ta, Surso! Aș bea ceva, dar știu că nu avem nimic de băut în această piesă.
PLACĂ VIDEO: (dischetei) Dar tu de ce ai atâtea apariții? (către ceilalți) Parcă nu era în distribuție, era figurație! Eu știu ce am văzut!
MEMO RIA: Nu știu de ce sunt scrisă așa, fragmentat.
PLACĂ DE SUNET: Nu-și au rostul cuvintele, zău! În loc să ne bucurăm, fiecare cu și în sunetul nostru, noi ne risipim în cuvinte.
COOLER: Mi-e indiferent! Deși eu am văzut asta mai înainte decât voi. De pe margine se vede mai bine. Am privilegiul ăsta.
HARD DISK: (coolerului) Rece și distant, ca de obicei. Fiecare cu groapa lui. Sunt de acord să renunțăm la cuvinte.
PLACĂ DE BAZĂ: (hard disk-ului) Las-o mai ușor cu tămâierea, prietene! (sursei) Trebuie să recunosc, ne-ai dat gata pe toți! (tuturor) Acomodarea e totul! Și, în plus acum aveam mai multă culoare în jur și becuri colorate ca la discotecă.
PROCESOR: Gata, renunțăm la cuvinte și regândim totul. N-o să-mi ia mult, promit!
SURSĂ: Ssst! Ia tăceți un pic… Aud pe cineva venind.
(intră în scenă cablurile; de fapt, ele erau prezente încă de la începutul scenei, dar nu le observase nimeni)
FLOPY: Sunt vitale, recunosc! Fără ele…
TOȚI: Flopy, nu ți-e bine cu noi?
FLOPY: (înghite în sec) Ziceam și eu… Doar n-am dat cu parul?… (ceilalți se uită la ea de parcă ar fi dat cu parul) Sau am dat. Dar nu am vrut decât să fac o remarcă nevinovată. Serios, de la un timp înregistrez numai esecuri personale. Vedeți? Am zis „esecuri” în loc de „eșecuri”.
SURSA: Savantlâcurile astea nu duc nicăieri! Aș fi vrut să fiu eu cea mai importantă azi. Mâine i se poate întâmpla altcuiva să fie. Prezența lui Flopy e grăitoare în acest sens.
TOȚI CEILALȚI: (fără FLOPY)Atunci… (se consultă cu toții din priviri) Trăiască familia componentelor PC! Vrei să fii regina noastră?
FLOPY: Da, da, da!
(Toți se uită la SURSĂ. Ea zâmbește și încuviințează din cap)
FLOPY:(iese; sau o scoate cineva? Hmmm… )
SURSA: Pentru bunul mers, de ansamblu, să ne bucurăm că suntem cu toții aici. Să păstrăm și un moment de reculegere pentru cea care tocmai a plecat dintre noi. Funcționăm cu toții pe baza schimbului reciproc avantajos. Numai încercarea n-are moarte. Noi avem! (zâmbește) Nu vreau să vă fiu regină, de ce să risc? Îmi ridică cineva vreo statuie? Plecarea mea a fost un proces de înnoire și știu că fiecare dintre voi mi-ați simțit lipsa. E suficient pentru mine să mă simt importantă. Vă mulțumesc că nu ați cedat capriciilor mele. Piesa asta de teatru ar fi trebuit să fie una savantâlcă, nu savantlâcă. Dar tot e bine. Decât deloc?!… (se îmbrățișează cu toții; se trage cortina, dar nu se închide de tot; rămâne un spațiu mic, cât să încapă cuvintele de care vor să scape cu toții)

Această piesă de teatru ar fi fost posibilă și fără de magazinul MarketOnline.ro și fără de producătorul de surse FSP.

Dar n-ar fi folosit nimănui, cel mai probabil!

Povestea cu numărul 14 pentru SuperBlog 2015.

Un cuvânt

Nuntă!

Na, că iar s-a așternut cuvântul ăsta singur. Stăteam eu așa, gândind la binecuvântare și simțeam și un fel de apăsare, de mi-a venit, de cum l-am văzut că dădea să se așeze, să-l zvârlu. La locul lui, cum unde? La Golden Tulip!

Apuc cuvântul de o ureche — Stai, măi pezevenchiule, stai că te primesc cumsecade deîndată! — și, pesemne că l-am apucat de a’mai surdă dintre urechi, că el și începe a se zbate nevoie mare , ca să îmi scape printre degete și s-o pornească în drumul lui.

De obicei nu-l (re)țin! Trece pe lângă mine către sfârșitul săptămânii, da’ nu se așază, drăcușorul. Când trece, mă caută la buzunare și p-aici ți-e drumul. Nu schimbăm o vorbă măcar! Dar acum nu știu ce mi-a venit.

Cuvântul ăsta e un ciudat: (zi în gând!) nuntă. Dar e o mare necesitate a ăstui veac în care am fost strecurată și eu. Nu m-am adaptat, încă sunt o rătăcită.

— Nu te măriți? mă întreabă. Nu contează cine. Mai mulți!
— Hai mai repede, că ești chemată! îmi spun (eu, mie!) când îi aud.

Nu știu cum îs altele, dar eu nu aud chemarea. Chemarea nunții. Da’ nu asta mă deosebește neapărat de suratele mele întru miresit. Mă deosebește visul, și anume că… visez cazaci. Cumpătarea îmi zice să nu povestesc aici cum încearcă ei să se cațere pe metereze și cum îi primesc eu cu tunul. Foc susținut. Cum cazacii ăștia ai mei nu-s prea obișnuiți cu asediile, le dau acum, pe loc, ordin de retragere și revin la cuvânt.

La nuntă!

— Pune mâna pe el! mă trag de mânecă. Nu contează cine! Mai multe.

Mie îmi place să pun mâna pe el. Din când în când. Când! Dar acuma…

— Unde e, că nu-l găsesc!Eu sunt mai vrednică întru tânguire. Veșnică!
— Ce soartă amară ai! Încremenită, precum o statuie, aș putea izbucni în plâns. Cu minunatul suspin de care e în stare numai o femeie. Dar sunt la nuntă. La o nuntă în București.

Aici!
Și nu se cade să plângi la o nuntă.

Slavă Domnului, nu-s eu mireasa! Da’ ea pare fericită așa, mireasă. Fericită că serviciile Golden Tulip Times sunt ireproșabile, că, uite ce au pus pe masă:

Că, uite în ce pahare!

Dar eu mă uit! Mă uit și la aranjament(e), și la floare!

Am reținut! Pentru când m-oi întâlni din nou cu nunta…

Stop! Nu acum, lăsați reclama! Eu sunt un invitat exigent! Cu nunta mea când m-oi întâlni… Mai e! Am un scenariu deja în cap. Până atunci, somn ușor, nuntă! Cu 4* (patru stele) la dormit!

Povestea a treisprezecea pentru SuperBlog 2015 și