alma nahe

… ești

In dicţionar de mişcare, Drumuri&Călătorii on Noiembrie 11, 2015 at 4:38 PM

#jurnaldecalatorie

Căuești (Drăgușeni, jud.Galați), 10 noiembrie, 2015

image
Cât vezi cu ochii, coline. O lume jumătate cer și jumătate pământ, parcă neatinsă de om, care îți lasă impresia că urmează să intri în sufletul tuturor gândurilor care nu și-au găsit împlinirea. Doar urmele de asfalt reușesc să te țină încă în realitate.

Am ajuns în Căuești. E ora 10 dimineața, când soarele se tocmește încă cu ceața, care să rămână, care să fie alungat. Nu ajung la o înțelegere, așa că, odată coborâtă din mașină, străbătută de un mic fior, îmi strâng haina mai bine pe lângă corp. Sunt zone dintr-astea în România, în care foarte ușor ți se poate părea că ești și nu ești. Prin contrastul lumii din care vii cu cea în care tocmai ai pătruns, pare că ești. Nu ești atunci când înțelegi că sosirea ta acolo, pentru câteva ore, nu schimbă cu nimic desfășurarea vieții. Poate că o perturbă un pic, dar nesemnificativ.

Am parcat mașina în dreptul unei case bleu cu ferestre albastru aprins, care nu dezvăluie deloc, dar absolut deloc scopul drumeției mele și al acestei zile pe care o marchez în jurnalul meu de călătorie. Doar ușa, al cărei toc e împodobit cu o fundă dintr-un material alb pe dedesubt și unul negru pe deasupra trădează că acolo cineva urmează să plece din lumea asta. Definitiv.

Că este vorba de un pictor, da, tot locul ăsta vorbește despre asta!

image

Casa e și ea cocoțată într-un vârf de colină. Zărim, de jos — nu sunt singură, sunt împreună cu mătușa mea — două femei care taie ceva pe o masă, afară, și încă una, o femeie-zvârlugă (fiecare sat românesc are una) care leagă ștergare de coroanele de flori lipite de peretele casei. Urcăm. Doi puiuți de cățel, unul alb și altul negru, ne întâmpină bucuroși și se gudură pe lângă tălpile noastre. Nu grăbesc pasul. Doar mătușa mea, fiindcă călătorul zilei e prietenul ei, pictorul Aurel Manole și simte altfel decât mine chemarea. Eu sunt numai observatorul acestei scurte vacanțe speciale, care se scrie acum aproape singură.

Am ajuns cu mult înaintea tuturor, ca să ne înfruptăm din pustnicia acestui loc. O bătrânică de 88 de ani ne taie calea rapid. Și gândurile mele! Reazemă bățul în care se sprijină de unul din stâlpii casei și vrea să urce treptele. Alerg după ea și o ajut, apoi îi las singuri, mamă plângându-și încetișor fiul.

A început să picure, cerul plânge și el ușor. Probabil soarele și ceața au ajuns în sfârșit la o înțelegere. Înmormântările, oricâte ore ar dura, aici trec repede. Mergem în urma căruței, trasă de un singur cal. Cimitirul e și el tot (pe) o colină. Ca să ajungi acolo, treci un podeț. Lângă el, o singură casă.
image

Să încerci să te sustragi acestui loc e ca și cum ai încerca să ridici o stâncă uriașă de unul singur, oricât de vânjoase ți-ar fi brațele. În locul ăsta, parcă uitat de lume, încă se stă la pomană, în ordinea în care se intră în biserică: bărbații mai întâi! Singura femeie de la masă e preoteasa. Eu și mătușă-mea ne-am așezat mai înainte să știm asta, dar nimeni nu s-a uitat urât la noi. Preoții, trei la număr — unul dintre ei foarte tânăr — ne zâmbesc necontenit, în timp ce binecuvântează bucatele. Ne poftesc apoi să ne mutăm mai lângă preoteasă, ca să nu întrerupem linia bărbătească a mesei. Și nici datina.

Urmează masa femeilor, dar deja aproape că s-a întunecat. Ne luăm rămas bun, urcăm în mașină și o pornim încetișor, în tăcere, spre casă, ca drumul să ne fie luminat și să nu ne rătăcim, iar realitatea acceptabilă să se reașeze din nou în noi fără presiune.

București, 11 noiembrie, 2015

Ne uităm (în)spre! Așteptăm! Încă avem așteptări. E foarte greu să te pregătești întru așteptare. Nu există vreo școală care să te învețe să aștepți activ. Suntem împărțiți în ministere, dar niciunul al nostru. Suntem ieșiți în stradă, ca să ne certăm pentru iresponsabilitatea noastră colectivă, dar nu mai suntem demult oameni. Câțiva suntem hipsteri! Alții mai tineri, încă studenți, visează la un job work and travel. Unii trecuți demult de vârsta plecării întru avantaje work and travel, așa, ca mine. Ne vrem binele, dar niciunuia dintre noi nu îi trece prin cap să se implice activ în această gospodărie, atât de contrastantă în imagine, dacă ar fi să-i străbați numai terminațiile, numai „ești”-i. Discuțiile noastre despre viitor se dovedesc inutile, iar rezultatul e tot o scânteie mocnind în cenușă. Sigur, contează și locul meu de unde consemnez și găsesc că lumea în care trăiesc nu e deloc una veselă. O lume din care te-ai tot duce.

Deocamdată, gândul zilei ăsteia n-a trecut de România. A circulat, purtându-mi întâmplător trupul pe distanțe scurte. Nu am beneficiat în buzunare nici de necesarul acela care alungă imposibilul. Chiar și din minte. Așa că e de înțeles această simplă călătorie.

ești, sfârșit de toamnă, 2015

image

Pe scurt, cu toții ne dorim în sufletele noastre să pornim în cărăușie. În circuite turistice care să ne schimbe conținutul actual al propriului jurnal de călătorie.

Dar, oricât aș părea de neliniștită în aceste rânduri, o zi și o noapte trec repede și mâine-le poate să mă înceapă ca nouă în ciripit de păsărele și să-mi deschidă ochii întru noi poteci. Din orice motiv. Fie el numai acela al plecării, așa, în general. Eu sunt pregătită! Deocamdată la nivel de gând și nu în faptă. Fie și numai pentru că există CND TURISM. Pentru că simt că eu am încă în față multe drumuri și multe foi nescrise.

Nu știm nicicând ce închid mințile noastre, dar eu știu întru ce ni se deschid. A mea se pierde acum în singurătatea asfințitului, tulburând cel mai probabil crengile zgribulite ale copacilor și câteva păsări care nu pleacă niciodată fiindcă sunt rezistente la frig: eu aș pleca din țară nu fiindcă nu mai suport! Visez să plec într-o bună zi de prea multă bucurie!

Cu CND TURISM! Fiindcă ei gestionează mai bine bucuria!

00181
Povestea cu nr.16 pentru SuperBlog2015 și image

Anunțuri
  1. Ce peisaj de poveste! Nu stiu de ce dar parca numai pe la noi poti vedea asa ceva…

    • Ieri chiar am trăit povestea de mai sus și, în chiar toiul ei, gândeam la fel. Abia așteptam să o aștern așa simplă, fără exagerări lingvistice. E frumoasă țara noastră, chiar și așa, în tristețea ei. Depășeam prea mult norma de cuvinte, că aș mai fi scris și despre nebunul satului, despre cum ațipea calul, din când în când, așteptând să se termine ceremonia etc. 🙂

  2. Pedrol, thank you! As coming from a travel blog sounds flattering .

  3. Bravo, mi-a placut mult! Ai talent!

almanahiţi, vă rog!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: