alma nahe

Posts Tagged ‘cap cu cuci’

Proprietăreasa de cuvinte

In Cartea în care se tace on August 3, 2013 at 6:54 AM

A fost odată o insulă,
ca o fisură în spaţiu,
și-o proprietăreasă de cuvinte — care nu locuia acolo,
dar aşa încep toate,
fără nicio legătură,
și uneori, așa și sfârșesc —, iar toate s-au întâmplat
pe când iarba era crudă,
iar literele erau furnici pe un buştean.
Într-o zi, plimbându-și cei doi bichoni,
a găsit o funie,
a legat-o de un arbore de cafea,
şi de celălalt capăt ţinea ea,
şi în loc să se spânzure
a făcut-o barieră.
Avea şi acte în regulă pentru cuvinte,
şi reduceri
la absurd,
însă nu oferea nicio garanţie că
odată eliberate de sub proprietatea-i intelectuală,
morală,
ar fi folosit cuiva la ceva,
așa că le vindea cui se nimerea trecător
prin fisura aceea de timp.
Zgomotul monedelor era puternic,
buzunarele îi erau doldora
şi cu fiece lingou rotund care dădea pe-afară
mai ucidea câte un paragraf de furnici
şi nimic nu putea salva această irosire perpetuă.
Noroc că sămânţa lor gratuită era de dincolo de buştean,
şi acolo şi avea să rămână.
Iar ea, proprietăreasa,
insulară ca o vie
aşteptându-şi strugurii,
își plimba mai departe bichonii,
până în ziua de apoi.

Anunțuri

Dansând

In cap umplut on Februarie 4, 2013 at 2:11 PM

Prin toate locurile pe unde am fost,

oamenii îşi frecau călcâiele de podea

şi nu ştiu dacă dansau sau îşi ascundeau în scândură

toate drumurile.

Femeilor le crescuseră coarne de melc,

mâinile lor ţineau cochilia în braţe,

iar bărbaţii lor îmbrăţişau tandru porci

şi  băteau cuie în câte-o scândură,

ca să ajungem mai repede la cer,

se scuzau ei.

Şi în timp ce animalele lor domestice  scoteau iepuri din pălării,

observatorii vremurilor priveau prin lentilă, visând alte lumi,

în timp ce pe la spatele lor propria lume  le era invadată de struţi.

Unde încap eu în toate astea, mă întrebai,

dacă vin, ce să facem şi cum,

şi nu ştiam să-ţi spun decât,

cum altfel, decât dansând după ureche,

dragul meu,

să facem copii lumii pe care ne-o dorim?

Psilunatici: psi©,  carmen pricopanacondelecitadorScorpioDictatura JustitieiAbisuri, La Fee, lili3d, ,veroversroxanaDia na.

Rubicondia

In cap umplut on Octombrie 14, 2012 at 2:58 AM

Eu nu râvnesc!

Nu vreau să ajung în cosmos, spre exemplu.

Vine el la mine,

cu necunoscutele lui,

cu întâmplările cumpănă

şi cu huruielile lui matinale.

Nu  mai vreau nici să adun stelele de pe cer pentru cineva anume,

vin ele la mine,

carul mare trece pe deasupra oraşului şi sub greutatea lui

cade mai întâi tencuiala,

pe urmă acoperişul,

apoi uită-te în sus,

sub cerul liber

o stea căzătoare,

uite încă una!

Se spune că în matematică nu există drumuri închise

şi e la fel de adevărat precum sunt unii care râd de ce-şi aduc aminte.

Dacă ar mai fi de inventat ceva, probabil că ar fi mersul pe jos,

agale,

singura descoperire în stare s-o mai înţelegem

căci ne-am adaptat cu toţii alergăturii, înnoirii din mers şi semnelor:

săgeată la stânga,

săgeată la dreapta,

atenţie, se închid uşile!

Câteva feţe îmi spun că se ceartă în gând cu vocea de pe bandă,

altele nici măcar nu se sinchisesc că tocmai şi-au prins mâna la uşă,

de altfel sunt singurele feţe care zâmbesc, stânjenite.

Am observat într-o zi că cei care aveau o carte în mână se rătăceau,

în loc să o ia la stânga, o luau la dreapta

şi după ce realizau încurcătura,

se întorceau în acelaşi loc şi

rămâneau la fel de miraţi,

căci, ca să ieşi dintr-o gură de metrou,

n-ai nevoie de carte, ci de spirit practic,

dar ei se încăpăţânau s-o care cu sine şi s-o deschidă între staţii,

şi preţ de două minute dispăreau de pe faţa pământului.

În staţii luau o pauză,

şi-apoi dispăreau iarăşi.

Singurii senini că nu şi-au greşit direcţia erau cei care scuipau seminţe,

mersul lor era ferm,

priveau săgeţile cu coada ochiului,

pe urmă scuipau în faţa nedumeriţilor

resturi umane.

Udau seminţele,

nu creştea nimic,

liniile galbene erau pentru toţi

şi gogoşile, şi reclamele,

aceeaşi privire goală fixând panoul învechit,

nicio promoţie la gogoşi,

nicio promoţie la covrigi,

ieftine erau doar mirosurile dimineţii.

Şi-n lumina aceea rece, de neon, se vedea clar că

râvneau cu toţii la câte-un nimic

rubicond.

Primata şi conglomeratul

In joi alb on Septembrie 6, 2012 at 10:40 AM
dincolo de copaci şi pietre, demonstraţii.
uite salvatorul, uite şi soldatul,
un nou tip în cămăşuţă de noapte,
grafice, iluzii,
încă maimuţă, încă sunet,
încă cerneală, încă focuri neîncepute,
încă noapte şi zi, cântărind,
încă de apă, os de lună,
încă ferestre de hârtie,
extrase, cronici, asiguraţi, credite,
greutatea gloriei  în cântece demo,
gânduri rupte, răbdare şi perseverenţă,
duhoare, lumea lui Mai Mic în viori,
buze de ruj pe sticlă.
fiecare vis-à-vis cu corzile lui ascunse,
semnificaţii minimalizând.
gata sau nu, om de lapte în vizuina lui Dumnezeu.
veste bună din Rai, sejur sfânt,
agenţii de voiaj, acelaşi slogan,
un sfârşit e un început.
încă distanţe, presiuni acustice,
cântece din pântece:
eliberaţi zânele, nu le mai ţineţi prizoniere!,
alternativ(ă),
iubire obişnuită, single,
Ţara Minunilor, experimental,
cădere, acustic.
încă la domiciliul clientului oglinzi,
căi paralele,
păstrăm legătura, rugăciunea nopţii,
încă ivăr palmele,
zi de zi înţelept eşuând.
încă linişte, mielul în bucate,
poveste preventivă
nu vreau nimic, vreţi reducere?
încă ficţiunile mele, note fantomă,
cărbuni, urme spre nicăieri,
osanale cerului.
iată-ne mâine,
ne ciocnim recidive,
resturi şi alchimie.
sub cuţitul oraşului,
ştiri bune,
totul este un miracol,
am văzut semnul,
dincolo de toate sferele,
zero peste zero,
egal acest sânge amar,
uite, mă înjunghie ceva!
ce mai e nou, fund de cafea?
o nouă nuanţă de albastru îşi arată măruntaiele,
partea frumoasă a lui murdar?
contrabanda cu metafore,
setări înainte de soare,
mulgând pereţii.
un claun monocrom,
adunând aerul infinitului,
explorând deziluzii,
păzeşte punctul pe i.
încă putem crea propria noastră lume,
ai cuvântul meu,
comerţ dulce,
a work in progress…

Lăptăreasa

In cap umplut on August 28, 2012 at 5:34 AM

E adevărat, eu plâng cam mult,

dar nu cad în genunchi!

Mă dau în balansoarul lui Dum(nezeu)

şi de-acolo văd.

E ca şi cum aş făta ferme, oraşe,

cu fiecare legănare de şolduri,

intantaneu la minut,

mai precisă ca ziarul de azi,

care-l vinde pe ieri.

Uneori mi se lungeşte gâtul,

înmuierea imi vine prin crăpături discrete,

apoi urmează frisoanele,

care mă fac să vreau să fac pipi,

dar mă ţin, fiindcă acolo,

în leagănul lui Dum,

totul îţi vine înapoi.

Viaţa mea e un uger plin ochi cu magie,

precisul cu vagul se tăvălesc în aceleaşi cearceafuri,

şi, de parcă n-ar fi suficient,

eu iau ugeru’ ei şi-l ung cu miere,

pe urmă pun gura şi mă satur de lapte crud.

Leagănul lui Dum nu e un loc sau un timp,

e mai mult un „doar acum”, pe poziţii.

Uneori îţi aud cântecul, Dum, care e mai străin decât vântul!

Oamenii te caută sus, Dum, dar tu eşti jos, le spui trecătorilor glume.

Uneori sar în mine, Dum, ca să strivesc păcălelile!

Dă-mi drumul, Dum!…

Dacă ridic din sprâncene,

în cutele frunţii se aşază răspunsuri.

Tre’ să fi socotit clar soarele cine sunt,

de strălucea  în vaginul mamei:

o lăptăreasă care vinde ecouri vacante,

la preţul unei flori de mu…şeţel.

Paşi mici

In cap umplut on August 26, 2012 at 6:12 AM

Încă august.

Încă au gust.

Cad stele, una după alta, ca nebune.

Cerul i-o gură neagră mare, larg deschisă.

Infinitul se dă de-a dura pe acoperişuri.

Mă pişcă un ţânţar.

Îl pocnesc, de nu se vede.

Dacă rup acest lanţ de gânduri, ancore.

Când înaintez mă apropii, sau mă-ndepărtez?

A murit Neil Armstrong.

Un gând paralel: uite, na, c- am trăit-o şi p-asta!

La urma urmei toate gândurile, ca şi culorile, au suficient spaţiu.

Alegem căi, vrem să fie ferate.

Ele sunt de lapte.

Mă uit la lună, luna nu se vede.

Luna e în doliu.

Mă uit pe cer, cad stele.

Mă uit la ceas.

Sunt fixurile mele.

Tu, singura mea

In arena luptelor sterile on August 17, 2012 at 5:41 AM

ştiu că tu m-ai suna chiar la sfârşitul lumii,

ca un copil adormit în iarbă,

când de-acum toate se vor fi spus,

se vor fi şoptit,

se vor fi bârfit,

se vor fi zbierat,

zero gravitate,

zero gravitaţie

şi chiar şi-atunci n-ai şti de unde să începi,

poate c-un steag alb,

deşi, ce va fi acolo e încă aici, ca şi înainte,

fir direct,

poate o nouă tehnologie.

tu doar măsoară momentul,

prinde-l,

nu renunţa la temperapent,

oricum  vin eu după tine, ca într-un basm cu zmei,

nu-mi scrie înapoi,

fii cu mine fără să ştiu,

iar dacă am să te sun vreodată

nu-mi închide,

în locul tonului ocupat

pune un papagal,

care să repete la infinit:

tu, singura mea!

tu, singura mea!

tu, singura mea!…


														

Tropotite

In joi alb on Mai 10, 2012 at 4:45 PM

(Nu daţi muzica tare! Încercaţi să respiraţi în acelaşi ritm ca şi cel al cântecului…)

„Să te opreşti din când în când şi să te uiţi la petele de pe pereţi, la cenuşă sau la foc, la nori, la noroi sau la locuri de genul acesta, în care… ai putea găsi idei minunate.” Da vinci

În aburii de cafea şi-n caimacul ei dimineaţa e simplă.
Abia în zaţul de pe fundul ceştii ghicesc viaţa se complică, încă o dovadă cafeaua trezeşte.
Eu întotdeauna îmi las o linguriţă-n ceaşcă, rece măsurătoare între ce-a fost când era plină şi caldă, şi între, ca şi-acum, goliciunea mată, rece dulce-amăruie temătoare.
De fiecare dată linguriţa mi se propteşte şi ea rece-n obraz şi rămâne o vreme în pori, ca o dungă de răcoare.

De ce (să) te afli în scena asta?

Şi-n ce culoare (să) mă pierd?

(A)maro!

Şi de ce mă simt în apele mele când am de-a face(ri) cu cuvintele, care-s de pământ?

Care-a fost primul meu cuvânt folosit aici azi?

În

Prima literă?

Î.

Î-ul, fluxul rodnic al imaginaţiei.

Scârţâind, zdrăngănind, extrag melodia.

Respiraţia, melodia vieţii.

Fâşâim…fâşii de viaţă.

Rândurile scrise-şi schimbă forma ori de câte ori le citesc.
E de-ajuns o a(l)titudine jucăuşă.

Mâna îşi caută de lucru, degetul mare sprijină, celelalte patru-n tropăit cadenţat de cal.

Compun o tropăită?

Dimineaţa asta mă reduce(?) la a fi un analist glumeţ.

Tropăituri, tropăieli…

Ploaia se aude căzând precum ropotele de-aplauze. Acum absentă, dar ieri atât de activă.

Dar încă o ascult.

După-amiaza,  ca şi o ancoră, îşi căută-n asfalt adâncul permis vieţii pentru acostări.

La prânz mănânc forme geometrice. Câmpurile gustului le transform în formule cu miros.

Undele, (o)static, se adaptează (ha)haosului multitudinii de cadre luminoase.

-Ouă vrăjite, vă rog!

Ouăle prăjite induc, clocind simţul indiferenţei.

Tubul digestiv schimbă forma.

Eh, editorii interni!

Ei au un carne-ţel în care-şi notează coduri…

Eu, omul!

Navigator de pirogă printre energii invizibile.

Dacă  ascult timpul întreg şi nu pe bucăţi, tictacul enervant dispare.

Dacă pun degetul pe buton şi tastez, liftul lui acum mă duce de nas, de mână, altundeva, mă des-prind.

Tărâmul alternativ.
Un acum în.
Şi tu, precum o santinelă…
Viteza creierului în luptă cu viteza cuvântului scris.
Când mă desprind eu devin o gaură albă şi culori.
(În) plus reflexul Babinski…
(În) foiala o-ului ochiului.

(din trecut,Y)MesajpentruminE

In cap umplut on Octombrie 31, 2011 at 4:20 PM

Psi a dat, eu am luat articol aleator, dar părintele uitării(la frumos) e tiberiu.
***
tiberiu, vero, VV, anaid, cerroşu, profunzimi, scorpio, cita, d’agatha, dictatura justiţiei, rokssana , cristiangheorghe s-au aşezat şi ei la masa de scris.

Duminica-i pentru aminte aduceri(da’ io am uitat),
Lunea-i pentru mine, criptat mesaj(a lu’ psi…hic?)
hic et nunc!
hic et ubique (terrarum)
***

mă aşez la masa de scris în costum antic
nu ca să compar piramidele cu obeliscul,
(rațiunea greacă-mi lipseşte)
ci pentru că folosesc, în general, mâna dreaptă.
în mâna stângă am o pipă indiană
cu aromă de kent lung.
în dreapta, din când în când, o broască țestoasă
cu aromă de broască țestoasă.
în stânga mi-e rău, în jos mi-e rău,
iar afară plouă,
spre bucuria ciupercilor.
în dreapta şi-n sus mi-e bine.
trăiesc, cum s-ar spune, pe bucăți.
bucăți de anotimp,
de linişte,
până apar turişti
cu gogoşi imense în mâini
şi zahăr vanilat în colțul gurii.
atunci o iau de la capăt,
dar schimb detalii:
vreau
apă de ploaie?
fumez un kent
cu aromă de broască țestoasă
scuip,
îmi scot o sandală
şi zic alfabetul în gând.
a, bî, cî, dî…
în stânga, rău,
în dreapta, bine,
în jos, rău,
în sus mi-e bine
şi asta din pricina unui amărât de i grec.(MAI,2008)

***

SINE: Să-ţi arăt eu nişte chestii…
MINE: Hmm, tu?…he, he, he…Iar?
SINE: Te articulez, să ştii!
MINELE: ScorbURI personale, deci? Vai, vai…a venit să ne omoare! Ba nu, a venit ca să ne ducă pe planeta lui.
SINE: Aşa e jocul, caută-mă! Ştii, nu ţi-am zis pân’acum, da’ râsul tău creează, în plin plâns un oraş.
MINELE: Aşa, fă-mi altaEr, pen’delete.
SINE: Decât ancore…
MINELE: Stau să explodeze mereu, nu?
SINELE: Mă plictisesc aici. Tu, nu?
MINELE: Uite, râd din nou, oraşul să îl cresc. Nu, nu mă plictisesc! E bine când minţi. Îl provoci pe celălalt la adevăr. Nu are ce face decât să se gândească, spre exemplu, la cum ar fi fără tine. Ăsta e minutul de adevăr-întrebare.
SINELE: Cât adevăr are cuvântul tău?
MINELE: Atât cât poţi tu să minţi pe mai departe!
SINELE: Şi aşa ne îndrăgostim?
MINELE: Da. Ori, poate că ne plac locaţiile…
SINELE: …prea multe asocieri!
MINELE: Ha, ha! Crezi?
SINELE: E mult!
MINELE: Mult nu e cam puţin?
SINELE: E mai scurt! Când e puţin, prelungeşti. Mai vii?
MINELE: Da!
SINELE: Te aştept tot acolo!
MINELE: Aaa…am înţeles altceva. Mai vii…mai viu. Plusam!
SINELE: Pulsai…
MINELE: Unde?
SINELE: Ce hoţ eşti! La mijloc, nu?
MINELE: Şi dacă voi fi în celălalt…
SINELE…ne vom întâlni!
MINELE: Nu îmi placi aici! Nu eşti pentru mine!
SINELE: Nu, nu aici…în Linişte.
MINELE: Ce, vezi?!
SINELE: Tu ai doar ochii plutitori deschişi. Eu văd şi-n tine, din interior, uiţi?.
MINELE: Şi dacă nu te aud?
SINELE: O să dispărem înainte de aud, hep, hep!…în felul cel mai aiurit.
MINELE: Mai surd.

Za(ha)rază

In cap umplut on Octombrie 10, 2011 at 2:35 AM


Aburi de neşters, oglinzi neacoperite, ochii tăi,
care mă sug obsesiv lăsând gol întregului meu.
Diapozitive pe spate, junghiurile intercostale,
atât de reale, încât simt greutatea balcoanelor
de unde priveşti uneori răsăritul şi ecoul norilor
din care-ţi decupezi copite de cai.
Paturile, pe care le simt în articulaţii,
zahăr-cub, de pe care, transpirând,
minţi că te dezlipeşti greu, fiindcă eşti sensibil.
Însă, îndărătnic, ai hotărât că
oricum străzile, văzute de sus,
sunt doar fisuri, în care, odată coborât, te afunzi
cu un singur click într-o fereastră spre nicăieri,
aşa că seara, desfăţând perna, îţi faci provizie de pene.
Apoi te urci imaginar pe balustradă,
şi-ţi faci curaj din cearceaful boţit,
levitând peste îndoieli precum o coală de hârtie,
direcţie orizontală, pene-n păr,
colier din apeluri şi sms-uri, cele mai multe, preluate, la gât.
Nu există nicio staţie terminus,
Ci doar nevoi de moment,
împăturite în foiţe de curcubeu în valize din flori,
şi bocanci scâlciaţi care calcă pedala apăsat peste băltoacele
prin care cerul îşi vine în fire,
căci în ochi ai toamnă şi nori de noroi.
La următoarea lumânare aprinsă drept far
nu vor înflori toate, ştii?
Apel nepreluat…aşa că nu văd încă ce e dincolo.
Da, ştiu! Mi-am luat obiceiul ăsta de femeie
la ovulaţie de cuvinte, seminţe de albăstrele
dar asta, nu fiindcă lacrimile lor, celorlaltelor,
când îmi ating pielea, scot sunet de tambur,
ci pentru că, în frumuseţe şi abur de sulf,
zâmbetele şi îmbrăţişările sunt dantelării copilăreşti
furate de pe mal, iar sinele, jupon de boarfă,
sfâşiat pe-o străduţă dosnică,
de-o pereche de degete fumătoare, galben-pal.
Trebuie să facem faţă celeilalte vieţi, îţi aminteşti?
Cândva ne-am întâlnit în aer liber,
nu prin tuburile de oxigen,
nici prin aparatele la care suntem conectaţi,
ci fiindcă infirmiera, muşcând dintr-o napolitană,
a ascuns orei de vizită, horcăitul din noi.