alma nahe

Posts Tagged ‘prostii sub clar de umbrelă’

Sclipici

In dicţionar de mişcare on Aprilie 30, 2016 at 11:19 AM

Locuiam pe strada Zânelor, fără număr. Nu prea făceam noi în această comunitate cine știe ce, mai ieșeam la poartă, scoteam limba, ne arătam buzele și-atunci strada se umplea de sclipici, câinii și pisicile se ascundeau în cuștile lor și strănutau zile în șir.

Într-o zi, cineva de pe strada Piticilor ne-a strigat de pe linia care desparte străzile: Nu v-ați săturat să fiți atât de strălucitoare!? Și pe urmă a început a se plânge că nu mai scapă de sclipiciul nostru, că i-a intrat până și în chiloți, dar noi toate atunci am bănuit că era plătit de o firmă de chiloți ca să ni-i arate și am închis ochii.

Când i-am deschis, venise un uriaș de pe strada Uriașilor: Mai vrem, Zânelor! Nu ne mai săturăm de sclipici! ne-a zis, dar noi știam deja că uriașilor le place sclipiciul. Ah, ce străzi aiurea! m-am trezit eu a gândi cu voce tare.

Și atunci suratele mele s-au gândit că, într-adevăr, arhitectul poveștilor a legat străzile greșit, cine nu suportă (bine) sclipiciul să moară, și eu atunci am murit de râs. Ele m-au înmormântat simplu, fără sclipici, cum ar veni, nedumerite că se poate muri din atâta lucru și cam atât, că, de aici de unde sunt, dacă aș vorbi, nu m-ar auzi și nici înțelege de ce o fac, fiindcă zânele sunt ridicole de cele mai multe ori, se dau atâta peste cap, răscolesc pământul în lung și lat, dar drept răsplată sunt lăsate să sclipească numai pe o stradă a lor, aparițiile lor nu surprind pe nimeni, nici măcar în reviste.

De când am murit, au murit și ele de vreo câteva ori, dar au și înviat imediat, fiindcă ele muriseră de plâns, iar plânsul nu a omorât (în) definiv pe nimeni și de-atunci tot așa, se strâng să povestească fiecare, pe rând, cât de strălucitoare sunt, câteodată și la mormântul meu: Tu ești minunată! Ba tu ești, ba tu!  Și se înduioșează reciproc, pe urmă se pupă: draga mea, draga mea, apoi se duc la culcare.

Imediat cum pleacă ele, apar câinii și pisicile și se cuibăresc pe pământul cald al mormântului meu. Pe urmă, după ce își fac nevoile peste dârele de sclipici, se întind și veghează asupra locului. Eu profit atunci de paza lor și mă răscolesc, mă întorc pe toate părțile și trag de mine, mă mai întind și eu, într-un final, după ce mă felicit de mai multe ori în gând că, deși sclipiciul se vinde vrac pe toate străzile, și aș fi putut să-mi cumpăr rezerve și să locuiesc veșnic pe acea stradă, nu am făcut asta nici moartă, căci nu mi-a plăcut să locuiesc pe strada Zânelor: copacii sclipesc, florile la fel, ouăle roșii, cozonacii, mieii, totul strălucește, dar păcat că nu se mai vede nimic, nimic, nici măcar cele relatate aici, de-atâta sclipici.

Până când o să plouă, în sfârșit, cu găleata mea — Zâna Ploii, deh! — fiți atenți la străzile voastre, la locuitorii lor — de Paște fii mai bun, îhî! — și… să vă fiarbă ouăle bine, să vi se umfle cozonacii, să nu vă behăie mieii etc.

 

 

 

 

Anunțuri

Ceară aurie

In Cartea în care se tace on Decembrie 19, 2013 at 1:55 PM

Mă uitam în fereastră de sticlă – era ceaţă – şi
gândeam la miezul neînchipuit al lui o vreme.
Cât de lungă să fie?
Cât ne ţin sentimentele?
Cât timp e voioşie?
Şi-am întins mâna,
m-am mângâiat.
Faţa mea strălucea,
totul era, de fapt, într-o strălucire rece.
Doar câteva particule de praf,
în lumină galbenă
păreau ca de sclipici,
încălzeau ochii,
cei doi ochi ai mei,
nici prea mari, nici prea mici.
Nu ştiam ce mi-e îngăduit să contemplu,
ca o nepricepută,
intram în mine ca într-un templu,
dar nu ştiu de ce mi se părea,
că rupeam sigiliul
dintre mine
şi ce era în faţa mea,
feerie în vechi,
şi mă sorbeam.
Şi cât mi se cuvenea?
Eram
o desăvârşită strălucitoare
şi o tăcere senină,
şi nu ştiam cum să mă iscodesc,
fără vorbe rotindu-mă ca o lună,
în jurul unei planete
şi pulsam neîntrerupt
acolo în sticlă,
gânduri în buchet,
calm şi tihnă,
21 de grame rătăcind fantomatic printre anecdote,
fără niciun scop în sine,
doar vine-vinişoare
ca nişte cărărui.
Şi-atunci ai reapărut tu,
de prin toate,
te-ai împrăştiat
şi te-ai înmuiat în mine,
şi te-am înţeles lichid,
în uşoară curgere:
„Omul trebuie să respire aer,
şi să mănânce pâine”.
Păreai foarte serios şi
n-aş putea relata în mod precis,
dacă eram aici
sau în ţinutul alternativ,
unde lumea îşi trimisese râsul.
Doar atât mai ştiu,
că te-am întâlnit ca pe propriul meu plâns
şi de-aceea te-am reţinut.
Erai şi tu în faţa ferestrei tale de sticlă,
peisaj cu nori
şi fâşii de cer,
eu cu ceaţa mea,
expusă,
grea,
dar împreună, hehei,
arătam ca doi făclieri
ai seninătăţii eterne într-o îmbrăţişare
luminând Poarta Viselor
şi-a ei trecătoare.

Ne-am privit ochii,
toate astea s-au întâmplat(?),
uitându-ne, o vreme, amândoi
în acelaşi sigiliu de ceară aurie,
al unei singure patimi,
al unui singur păcat.

00181

Accesorii vin I, II(1), „Olimpia ne-a surprins cu o abordare distinctă…”; restul îl puteţi citi aici: II(2), III, IV. Vin sărbătorile, vin!

Ca un peştişor de aur mut

In Cartea în care se tace on Decembrie 18, 2013 at 12:29 AM

Le căuta cuvintelor nordul din el,
dar nu era ca şi cum şi l-ar fi căutat lui,
fiindcă toate,
dar absolut toate cuvintele,
se adunau la încheieturi,
uitau că au puncte cardinale şi
îi ajungeau în buricele celor trei degete
cu care nu se mai închina demult
şi de-aici încolo,
drumul se îngreuna,
că treceau înot, cu toc,
marea de cerneală toate,
dar rezistau numai câteva,
orientate,
cuvinte-cercetaş,
care, de cum ajungeau pe malul de hârtie,
păreau o prostie.
Şi ele, ce să facă?
Se scuturau,
îşi dădeau o decoraţie,
iar cu acul ei îl înţepau pe el,
căutătorul,
când îşi călca pe inimă – şi e cam ciudată poziţia,
întotdeauna m-am întrebat cum -,
dar nu e de mirare,
poţi să faci atâtea în cuvinte,
să te desfaci,
să te înşiri,
să te-nfăşori
să dispari,
încât ajungi să te uiţi în tine
şi mai ieşi doar aşa,
ca să spui:
„sunt eu,
dar sunt în trecere,
arunc şi eu o privire”.
Era şi el în drum spre acel focar
tainic,
al lumii noastre,
ca un peştişor de aur mut,
care n-are cum să-ţi spună,
că dacă l-ai prins,
trebuie să-ţi îndeplinească trei dorinţe,
dar cum povestea e cunoscută,
spera, în secret,
să îl prindă
o mută,
ca şi el,
în admiraţie,
faţă de iubirea
care nu posedă morală
nici conştiinţă de sine,
ci doar solzi de aur
care o acoperă,
străină de foarte multă lume.

Când piticii din cot

In Cartea în care se tace on Decembrie 1, 2013 at 6:39 PM

Am privit umbra unui copac în zăpadă şi mi-am zis:
Uite o pană gri, care scrie în alb!
şi-apoi m-am aşezat în vârful ei
ca să-şi verse în mine tot ce nu ştiam.
Nu mai ştiu cât am stat aşa,
ţi-am făcut un bulgăre dintr-un strat de deasupra,
l-am frământat precum doar gândul ştie s-o facă şi
mă străbăteau nervurile lui, şi
îmi intrau pe sub unghii,
şi-mi ieşeau pe ochi, şi
nu l-am aruncat în tine,
ţi l-am pus în palmă.
Ceea ce mi-ai pus în mână,
nu e un măr,
e Pământul, mi-ai spus
şi-atunci piticii din cot se aruncau înapoi,
în lumea lor de-un cot
şi nici celelalte fiinţe ale magiei nu mai stăteau bine în mine,
voiau în lumea lor înapoi,
cică mă slujiseră destul:
Nu mai sta ascunsă într-un cântec,
vâsleşte, ieşi deasupra lui – pământurile noi apar
mai întâi din mare – ,mergi pe linia roşie,
până dai de capătul tău!
Şi-atunci toate apele din mine au îngheţat,
iar tu te oglindeai inocent:
eram lacrima ta,
eram zâmbetul tău,
şi liniştea dintre ele, şi
ţineai de mine, ca de-un fir un balon transparent
în care ne închisesei pentru totdeauna,
ca doi pantofi de rubin.

Ce-am învăţat din sec, undă

In Cartea în care se tace on Noiembrie 27, 2013 at 2:27 PM

„It’s not what you see, when you look, it’s what you feel”(by Madi)

Ne amplificăm intenţionat prin sunete,
trompete spirituale
pututu
şi(r)
ne împărţim cu rest la nimic,
dar cu ecou,
în 80 de pulsaţii pe minut,
în geometrii bizare
sau formule de calcul,
dar uităm că, de fapt,
noi avem structura unui templu
şi(r)
că dacă ai sufla în noi,
numai cântece
(animale),
şi(r)
că poate aşa
ni s-ar dezlipi
desenele rupestre
ca un influx de gânduri din altă dimensiune.
Dar cine are forţa să sufle cu putere în altul,
cine să-şi menţină cele 160 de bătăi pe minut
în cochilie,
pentru un altul,
fără să-i fie frică că a greşit o notă,
un pas de dans,
ori un vers
pe care l-a asortat mai mult sec,
undei de privit
unde-i de privit
şi(r)
nu de simţit?

Te-aş scoate din pulpă

In Cartea în care se tace on Noiembrie 27, 2013 at 1:14 PM

locuiesc în tine locuieşti în mine
ca pielea copertei
cu litere de aur inscripţionate
nişte musafiri ignoranţi dar politicoşi ca o ninsoare
care te albeşte
nu te îmbătrâneşte
decât în metaforă
nustaumultnicieucevadulce şi
mai e ceva în bulgări
o caligrafie juvenilă
suntem multe altele
nu suntem puţine
unele
nu apucăm să ni le spunem
nu suntem făcători de rime
suntem un tertip
de la pulpă în sus
cum sunt cum sunt
cum eşti cum eşti
gânduri impresii se sparg
o melodie în alb care se repetă la infinit
m-am căutat în jur fără tine
scriind să ştii şi ghici
ce spaţiu ţi-l măreşti sau ţi-l micşorezi
şi nici măcar nu-ţi iese precum îi iese pisicii
dacă mă scuturi pică fise pe care tu le arunci în fântâni
ca şi cum dorinţele s-ar îndeplini aşa
gândul decis are întotdeauna duritate
îţi tremur pe buze
dar mai bine scoate-mă din pulpă
am împăca atâtea orizonturi
şi aruncă-mă în prima fereastră
floare de gheaţă
sau într-o foaie nescrisă
un ton alb
între seriozitate şi joacă
erosul e cosmic
şi
oricum în fiecare poezie
ceva magnific se falsifică

La flute de Pan

In Cartea în care se tace on Noiembrie 26, 2013 at 9:26 PM

La flute de Pan,
Văz duhul are-un plan:
O perlă,
Şi nu-i nicio scamatorie!
Soarele e conceput la nesfârşit,
Zori după Lună,
În pântec de ocean,
Ca o cochilie de stromb
În care frumuseţile lumii
Dorm.

00181

copertă „Cartea în care se tace”(Alma Nahe), by Madi

Să întrebăm fluturele

In Cartea în care se tace on Noiembrie 25, 2013 at 7:23 PM

Patos exotic,
tu eşti acum o metamorfoză spectaculoasă,
într-o formă familiară de adult cu aripi colorate
în tonuri de văzduh
eliberate într-o lume ireală,
care se zbate să pară reală,
o lume cuprinsă în bucle hipnotice,
iar eu sunt tot funcţionarul public,
angajat la Arhivele Jocului,
prins adesea stând de vorbă cu fluturii
şi punând capcane zorilor.
Îndosariez, compostez, numerotez
şi alte foto-grafii ez,
şi acum, uite, arhivez încă un joc.
Nu, nu e al fetiţei cu chibrituri,
el s-a întâmplat mai demult,
dorm liniştită!
Jocul ăsta e unul nou,
nu e cu salvări,
ca să poţi să-l reiei de-acolo de unde ai murit
şi mai poţi învia ori de câte ori ai răbdare,
dar e încă unul dintr-acelea în care vrei să închizi,
eternizând, trăirile.
Le auzi fluierând într-o limbă magică,
dar, când să le transcrii,
sunetele lor nu sunt întotdeauna nişte soldaţi instruiţi:
când cad într-un somn adânc, dege(ne)rând,
când leşină înainte să lovească primul gând
şi rămân să execute ordinul doar eroii,
pe care îi aplaud, îi ovaţionez,
le arunc flori în cale,
dar sunt tot nişte rămaşi întâmplători,
când au plecat de-acasă nu ştiau că vor fi eroi.
Şi-atunci, te-ntreb direct, fluture:
tu cum faci să nu-ţi aminteşti omida şi stadiul inactiv de pupă?
Aştept un răspuns, înainte să se ardă becul,
şi pe urmă merg să-mi îndulcesc ceaiul,
apa tocmai ce a fluierat, jucăuşă înfierbântată,
după un plic înmiresmat de floare care s-a uscat,
dar încă prezentă.

o copilă dulce şi cuminte, legănându-se dintr-o parte în alta şi fredonând încet un cântecel

In Cartea în care se tace on Noiembrie 20, 2013 at 9:18 AM

 

La-la-la-la-la la-la-la-la-la
La-la-la-la-la la-la-la-la-la

Lumea e un sunet.
Spune: lume, lume!
Ca un fir se scurge,
se armonizează în alt Eu.
Fiindcă lumea în lume e un Eu!
Eu în Eu…

La-la-la-la-la la-la-la-la-la
La-la-la-la-la la-la-la-la-la

Sunetul e-un sunet.
Spune: sunet, sunet!
Ca un fir se scurge,
se armonizează în alt Tu.
Fiindcă sunetul în lume e un Tu!
Tu în Eu…

La-la-la-la-la la-la-la-la-la
La-la-la-la-la la-la-la-la-la

Sunetul e-o lume.
Spune: sunet, lume!
Ca un fir se scurge,
se armonizează-n Noi.
Fiindcă Noi în lume suntem noi!
Noi în Noi…

Liniştea este…

In Cartea în care se tace on Noiembrie 14, 2013 at 10:30 PM

Dacă-mi bag degetele în urechi
e ca şi cum n-aş mai lăsa niciun zgomot din mine să iasă.
Nu, muzica n-o pierd, cum s-ar crede,
muzica vine din interior.
Încearcă asta pe stradă!
O auzi?
Doar un singur vânt interior…
Dacă-mi pun mâinile la ochi
e ca şi cum n-aş mai lăsa niciun film să mă prindă în cadru.
Nu, nu pierd nu ştiu ce film, cum s-ar crede,
propriul film vine din interior.
Încearcă asta pe stradă!
Doar o singură secvenţă…
Se repetă la nesfârşit?
Dacă-mi pun mâinile la gură
e ca şi cum n-aş mai lăsa nicio ureche asurzită.
Nu, cuvintele nu le pierd, cum s-ar crede,
cuvintele sunt, de fapt, interioare,
altminteri cine îi spune iubirii cum să iasă
când şi pentru cine?
Încearcă asta pe stradă!
Te simţi desfăcut în cuvinte?
Unghie, lob, dinte…
Acestea sunt cuvintele pe care le spun într-un vis de-al meu
şi pe care nu le voi mai spune şi altădată.

Nu ţi le voi spune ţie, dragul meu grăbit în pragul liniştii mele!