alma nahe

Posts Tagged ‘tuşa Vero’

Ziua Retragerii

In Rece-n zi e, Superblog2012 on Noiembrie 17, 2012 at 11:48 PM
Vrei să te gândeşti la noapte,
sau la ce vei spune mâine,
dar ştii deja că sunt şi zile imposibile,
deghizate în pisici blânde,
spui mulţumesc, sfinte Zăduf, că nimeni nu mă hăituieşte,
şi măcar sunt în adăpost, în cel mai sigur dintre adăposturile noastre,
iar antidotul e Floarea de Loldilal,
dar de data asta frazele din carte trec, se rotesc din cuvinte în privire,
Îţi pipăi culcuşul,
ceafa e asudată,
cum frigu’, că în calorifere nu e apă caldă de o săptămână?
Dar aşa suntem NOI, ne obişnuim repede,
e lumea NOASTRĂ,
iar eu şi Jora, în momente dintr-astea
îngenunchem cu faţa spre soare-răsare
şi ne ia cu Febra Plecării,
iar Fiii Frigului se perpelesc sub Zăduful nostru.
Sfinte Zăduf, fă să fie Ziua Retragerii, psalmodiază ea,
(în)torcând clipele de agitaţie, care niciodată nu anunţă când sosesc. 
În momentele de linişte de sfârşit de toamnă, ori început de iarnă
când pământul tremură şi el de frig,
îmi las pisica să-mi aleagă cărţile. 
Mai întâi îi trec mâna pe spinare – a hotărî nu înseamnă a rosti da sau nu, cu curaj pisică
ştie să comunice atât de simplu, nu e niciun risc să aleagă prost.
O fac cu gândul la unul dintre Domestici, unul al meu,
pe care vreau să-l stârnesc să-şi lepede în mine sămânţa preţioasă
(e şi asta o datină), datorată dintru începuturi,
însă lui nu-i este lăsat să vadă femeia încă,
reflexe metalice de crisalidă,
arată-i-o!
Ei bine, am să mă arăt, Sfinte Zăduf,
dăruieşte-mi noroc şi putere,
Jora se apropie de carte şi deschide pagina:
“ÎN ZORII ZILEI RETRAGERII SE ÎNCHEIE SEZONUL DE VÂNĂTOARE!”, aşa e,
ca să adormi e nevoie de trezirea unor încastrări,
altminteri, ne vom descurca noi cumva, 
la nevoie furăm!
 
 Text înscris şi la Duzina de Cuvinte. Duzinari:
1. Carmen Pricop 2. dordefemeie
3. virusverbalis 4. Scorpio
5. vavaly 6. Dictatura Justitiei
7. Irealia 8. psi
9. Vero 10. incognito

11. cuvânticel de toamnă.

12. simona R

 
 
 

Trei luni, cu rotundu-ntreg

In Rece-n zi e, Superblog2012 on Octombrie 11, 2012 at 4:13 AM

Erau două. Una dimineaţa, una după-amiaza. Una era Rugină, cealaltă posibil să i se fi spus pe-atunci Oţeleanu ori Fieraru, nu m-ar mira. Una se ţine încă scai de amintirile-mi, de pe vremea când literele pentru mine nu erau decât nişte porumbei gri, care-mi ieşeau pe gură fără precizie, şi ea mi ţi-i prindea, şi mi-i îndesa la loc, în cerul palatin, şi din acest motiv n-aveam cum s-o uit. În schimb, pe cealaltă nu numai că am uitat-o, dar nici măcar nu mai ştiam până ieri că am făcut asta, fiindcă eu după-amiezile le dormeam, şi poate că ea, angelică, venea pâş-pâş, sau poate doar ş-ş, ca să nu ne trezească, responsabilă cu căldura, cu mângâiatul frunţii şi cu învelirea. Ori, când ţii ochii închişi, simţi atingerea, dar fără chip. Şi numai atingerea nu-i de ajuns, ştiţi, fiindcă atingerilor, noi omanii(umani rotunzi), le atribuim chipuri. De fapt, dacă aş fi început alaltăieri o poveste despre acele vremuri, aş fi început, cel mai probabil aşa: „Era una. Una dimineaţă…”

Eh, dacă azi ar fi ieri…Un gând neterminat. Un gând de bine şi spre cealaltă, care ieri a căpătat, în sfârşit şi ea un chip. Unul de educatoare blândă, educatoarea mea de după-amiază, dar fără vreo poveste spectaculoasă, poate şi fiindcă amintirile după-amiezilor sunt mai surde decât cele ale dimineţilor.

Revino ieri, Ane! Revino ieri, An…

– Sfinte Dumnezeule, de unde-a apărut vocea asta?

Vocile, ca şi amintirile revin pe bandă transportoare dinspre Râpa Amăgirilor, un loc unde se-adună dimineţi şi după-amiezi, una peste alta, un loc cu circuit închis, unde buchiile cărţii şi ceasloavele se aşază aleatoriu şi care deschid capul omului, ca pe un ceas cu cuc, prin uşiţe cu arc, armate cu rotunde mecanisme zimţate, anunţând fixuri sau somnuri, rând pe rând în trei limbi: cu-cu, cu-cu, cu-cu.  Ieri, pentru Alma, trei somnuri mari a câte treisprezece noroace.

Când au trecut anii ăştia, când?

Ne urmăresc facerile de bine, altele nu ne-au mai ub-ubărit de-atunci, din inocenţa aceea de pluş, lăsându-ne pradă facerilor de rău. Dar eu nu-mi amintesc ce grăiau ursuleţii aceia şi nici alte animăluţe moi, pe care, chiar şi acum, mare, le înmoi încă în ciorbiţă, ori vreun alt fel de mâncare cu nume mult mai pompos. Eu îmi amintesc lumina singurului stâlp de neon şi crengile bogate ale copacilor din faţa Căminului din Bahne, care loveau ferestrele – umbre prietenoase – când singură, în întunericul dormitorului copiilor – în vremurile acelea economia era la mare preţ – stăteam cu nasul lipit de geam şi priveam în sus, spre fereastra casei mele şi urmăream dansul vântului de toamnă în întuneric cu frunzele şi mizeria de pe jos, aburind aşteptarea.

Locuiam la numai doi paşi în jos, drept înainte şi încă la două zboruri înalte deasupra copacilor, în sus, şi unde, pe coroanele negre de întuneric,  vrăjitoarele îşi odihneau ciolanele, iar eu le priveam de sus.

Dar se întâmpla câteodată ca tata să nu-şi mai amintească în ce an e şi ce treburi sau îndatoriri are, prins de alte stări euforice, ori cine ştie ce alte omisiuni, având o slujbă temporară de electrician şi un traseu în viaţa-ne, la fel de temporar, iar mama îmi era ţinută cu forţa, de Sistem, peste program – un mod de trai îndreptat mai ales împotriva comunicării. Ca şi-n noaptea aceea.

Iar mie, o fărâmă de om, în întunericul acela de carte, cu litere jucându-se de-a moliile arse-n jurul becului îmi plăcea acolo, în dormitorul copiilor, poate şi fiindcă paznicul meu mereu se crucea, ţinându-se de burtă de-atâta râs.  Şi cum se mai minuna el de cânticelele ori poveştile, pe care le scorneam, ca să n-adoarmă-n post. Cu sticla de votcă ordinară-n buzunarul sacoului jerpelit, îşi scălda ochii în lacrimi, după cât îi dictau gradele de-afară şi, mai ales, cele de pe etichetă.

Ba îmi plăcea acolo mai mult chiar decât pe cutiile de URSS, lipită de fusta maică-mii, la fabrica de confecţii unde ea robotea, din zi şi până-n noapte, ca să trăim de pe-o zi pe alta, şi care deveniseră preferatele mele, căci nimic nu se compara cu oftatul mamei, obosind şi cu cutiile acelea, destul de moi, pe care adormeam, vizitându-mi tărâmurile neînfăptuitelor, pe unde treceam prin mine, ca nevăzută.

Şi mai aveam acolo în camera de Cămin, de pe Aleea Căminului nr.9 o estradă, cu cortină roşie, unde când nu era scândura unde eram obligaţi să ne recităm poeziile şi să ne facem de râs în faţa părinţilor noştri, pentru serbările de an, era tărâmul meu de visare al odihnei de prânz. Acolo şi adormeam, un fel de separeu, un loc privilegiat, un loc pe care-l împărţeam cu singura fiică a doamnei Rugină, Lăcrămioara, o fetiţă altfel, de aceeaşi vârstă cu mine, şi care în afară de momentele când mă sugruma în somn, era cea mai bună prietenă a mea.

Nu-şi ducea niciodată gestul până la capăt, fiindcă de fiecare dată mă trezeam şi-o priveam fix, fiere sub miere,  în ochii ei spălăciţi şi dilataţi de-atâta durere, de un verde nefiresc, asemeni Leirei, Comandant Suprem şi Împărăteasă, iar încheiturile mâinilor ei deveneau dintr-o dată moi şi-apoi începea să tremure, să-şi muşte degetele şi să plângă.

O luam în braţe, şi-o culcam alăturea de mine, în pătuţul de-o persoană, care devenea perete pe timpul zilei, şi se liniştea numai după ce îi promiteam că n-are să păţească nimic, căci n-am să spun nimănui niciodată secretul nostru, pe care-l închideam odată cu patul-dulap, uşurându-se încă o dată în patul meu, care deja mirosea a latrină, dar totodată şi a floare de loldilal.

Aveam cinci ani şi-mi imaginam o Miliţie Temporală, căreia mă simţeam încredinţată fiindcă rămâneam de fiecare dată vie, şi-mi imaginam că sunt venită din alt timp, în trecut, special să o salvez pe micuţa de lângă mine, şi-asta mă făcea să mă simt puternică. Meritam poate o altă poveste, o altă misiune la început de drum, dar acum, de aici, din punctul ăsta, al aceluiaşi oraş – pe care îl împart cu Tuşa Vero – transferată pe Strada Eroilor nr.4, mi se pare misiunea potrivită.

În anul acela ne-am mutat de la periferie, în centrul oraşului. Mama fusese răsplătită de Fabrică, nu de Partid, pentru dăruirea ei şi i se dăduse o locuinţă mai bună, dar cu aceeaşi privelişte ca cea de dinainte, însă cu mult mai mulţi copaci şi, desigur, şi mai multe vrăjitoare, odihnindu-se pe crengi. Un apartament cu două camere, situat la acelaşi etaj, ca cel de pe Aleea Căminului nr.9, dar cu mult mai aerisit.

Şi-ntr-o zi am ieşit pe balcon şi în timp ce îmi roteam ochii cercetând spaţii noi de visare, la etajul unu, al blocului de vis-a-vis, am zărit ochii aceia verde spălăcit şi o mână pe care aş fi recunoscut-o oriunde, făcându-mi semne, bucuroasă de revedere. Era Lăcrămioara…

Soarta sau cine ştie ce pisici roz sălăjluind în lună ne-aduseseră iarăşi faţă în faţă, dar de data aceasta fiecare în cuşca ei. Ne-am mai întâlnit o vreme, dar însoţite, fiindcă secretul nostru ieşise la iveală – un prinţ, Cristian, cu plete aurii, lungi, de fată, crezând că mă salvează, îi povestise doamnei Rugină despre episoadele acelea, fiindcă într-una din zile avusesem spectatori – ne pândise, de după cortina roşie a estradei, închisă. Iar ai mei, speriaţi, m-au retras de la Cămin, astfel că Grupa Mare am făcut-o acasă, cu cheia de gât.

De câţiva ani buni, n-am mai văzut-o ieşind la balcon. Şi deşi mă întâlnesc cu educatoarea mea de dimineaţă aproape zilnic, n-am întrebat-o niciodată ce s-a întâmplat cu Lăcrămioara.

Nici nu cred că vreau să ştiu.

Din când în când o simt încă acolo, în pat lângă mine, ghemuită. Şi câteodată apare şi damful acela de urină din trecut, invadându-mi nările. Dar de vreo trei luni am căpătat 16 seminţe din Floarea de loldilal, pe care le-am pus la încolţit în pământul din mine, şi care acoperă orice amintire, dintr-acelea de ne miră  apărând brusc, din alte timpuri,  înflorind mereu cu înţelesulul înfloririi şi din zeama lor, îmi picur în urechi şi-n ochi în amestec, o fiertură de-a babei Hâda, în nopţile în care mi le ştiu cu cântec.

Ce noapte fusese în seara aceea, ce noapte! Şi asta, ori fiindcă plecasem în viitor şi-i cunoscusem deja pe narzii din poveştile Tuşei Vero şi mă-nrobiseră cu amăgirea lor de lună plină, ori fiindcă prezentul era tot un fel de viitor cu o uşă între, şi-ntre care mă simţeam adesea prinsă, deşi încă la vârsta neînţeleselor cu aripile frânte ale zilei şi nu înţelgeam încă nici penele prinse smoc în păr, din aripile de plumb ale după-amiezilor. Narzii, fiinţele acelea de la care mi se zice adesea rob-de-vis  şi care-şi deschideau poarta prin care visele coboarau spre mine în nopţi cu incantaţii:

Noi-oi-oi-oi vedem-dem-dem-dem
aceleaşi-aşi-aşi-aşi fapte-te-te-te
în-n-n-n aceleaşi-aşi-aşi-aşi clipe-pe-pe-pe,
da’-a’-a’-a’ fiecare-are-are-are
altcum-cum-cum-cum le-e-e-e pricepe-pe-pe-pe.
Şi-i-i-i fiecare-are-are-are ar-r-r-r vrea-a-a-a
să-ă-ă-ă spună-nă-nă-nă  anume-me-me-me
ce-a-a-a desluşit-şit-şit-şit mai-ai-ai-ai bine-ne-ne-ne
şi-i-i-i mai-ai-ai-ai bine-ne-ne-ne.

Se spune că dacă ţi-e dat să fii trimis, simţi chemarea. O simţi într-o zi, aşa, dintr-o dată. Da’ ce simţi, cum simţi, nimeni nu-ţi spune. Pentru că dacă ţi-e dat să fii trimis, pricepi singur ce şi cum, de îndată ce ţi se întâmplă. Iar mie mi s-a întâmplat.

Mi s-a întâmplat să înţeleg o poveste şi ea e una dintre acelea cu nopţile de ubru-cu-du-bru ale Anei Veronica Mircea, cu trei luni pline, cu rotundu-ntreg.

1. Grafică: Raluca Turliu Cobilanschi.

2. Dragelor mele Psi, Carmen Pricop, La Fee şi Lora le mulţumesc din suflet pentru gândurile lor în proză/versuri.

Duminica alegerii sau Floarea de loldilal

In 1 on Iunie 10, 2012 at 12:01 PM

Probabil că peste 700 de ani, în viitor, vă asteptaţi ca lucrurile să stea cu totul altfel decât acum.

Azi alegi!…Deci?

Ce alegi azi?

Mâine  se confirmă ca fiind alegerea cea bună? …

Oricum, poimâine ne adaptăm!

Ne adaptăm, fiindcă peste tot ne pândesc tertipuri, tertipurile Ademenirii. Pentru că suntem nişte turişti cu mintea-n viitor, însă, turiştilor, dragi turişti, avem încă un timp, altul decât cele trei în care ne tot fixăm,  avem, şi asta pentru totdeauna, timpul poveştilor!

Şi, (mai) avem de vizitat, mai ales, acele poveşti în care se întrevede speranţa reînvierii lumii vechi, într-un anume viitor, unul nou. Nou, nu bou!

Da, vizitatori chiar acolo, în trecut, deşi plecaţi înspre (un)viitor, acolo unde sălbaticii se descurcau fără legi scrise, ah, legile prezentului, care (încă) îi domesticesc şi (încă) îi îmbracă!

Haide,  să (ne) purtăm cu chibzuială, goi, cu toţii în stra(n)iul dorului, căci dorinţa ni-i, la infinit,  între naştere şi moarte, petic de trai!

Şi asta, fiindcă hainele-s perimate, dragilor, deşi ale timpului prezent, că dacă, revenind ieri, nu se  prea potriveau purtării zilei care-a trecut, nu se potrivesc nici zilei de mâine…Care vine cu alte sudori.

Paranteză.

Am cravata mea, sunt pion ieri…  pion ieri azi,  mâine cine ştie ce …

Revino ieri, Anne!…(eu ştiu de ce!)

Închid paranteza.

Iară noi, chiar, dacă suntem cenuşăroi? Că suntem(în paranteză), ştim!

Dacă suntem, suntem! Şi n-avem întotdeauna zânele cu noi…ori abra-ca-da-bra s-a tot zis, dar dacă nu-s destui şoareci (de bibiliotecă) dispuşi să devină vizitii….deh! Aşa că, unii dintre noi, bosstănim! …În caleşti 4X4.

Pentru un viitor decent, noi ceilalţi, în care să ne-avem cu noi înşine ca fraţii(sau ca surorile), ar trebui  să-ncercăm şi pe ebre-ce-de-bre, ibri-ci-di-bri, obro-co-do-bro?

Pe ubru-cu-du-bru l-a-ncercat tuşa Vero. Ce-a ieşit? Răspunsul e aici, livrat la fix.

Ce zi e azi?

E ziua retragerii dintr-o închisoare contravenţională. E ziua când votăm pentru o culoare locală! E ziua în care eu ştampilez pătrăţelul cu însemnul florii de loldilal, sperând într-unul , Izvoditorul şi a toate ţiitorulşi sper ca după asta, Sfinte Dumnezeule, să fiu aceeaşi, cu slujba temporară pe care o am.  Să nu-mi vinzi, Rayadatys,  norocul ca ghinion!

ŞtiuParadisul-paradis nu-i aici, aici e încă Paradisul bărbaţilor, mărturie stă clocitorul Josh, eviştilor şi adamiştilor! Ştiu că ici e-n Râpa Amăgirilor, ştiu că colo stă-n puterea pereche!

Ştiu!

Şi mai ştiu că misiunea irecuperabilului Donald, una banală, aceea de a dilata pentru sine fracţiunea de secundă, se va complica, căci  aici trecutul nu se modifică pentru o biată întrebare.

Aici,  unde?

Aici(unde) n-avem un birou cu inscripţia „Localizări”, precis!

De-asta ne şi trebuie un pregătitor, unul care să ne facă să alegem pe şi anume tăceri, şi nu pe vorbe goale sau zaruri aruncate deja! Scrisoarea lui Zwiat e a noastră, a tuturor

Iar pe ei, cei pe care-i ştampilăm,

„Noroc că-i lasă legea să tot crească,

Să facă umbră altora-mai mici!_,

De umbra celor nalţi să se ferească

Bătându-se pe posturi de furnici!”

Posturi, nu posturi! Cade bine numai pe accent!

Nu vrem să pierdem şansa retransformării…cu toate astea…pfff…

gata!

„E Ziua Zilelor”…

despre care, cu siguranţă, vom mai vorbi!

Când?

Poate de Revelion(cu scăunel şi pisică)

…uitându-ne la noi, ca la nişte emisiuni de divertisment.

Până atunci, citiţi!

Fie şi numai în voi(era să scriu vot) înşivă, ca în palmă, o palmă în care să ţineţi o floare.

De loldilal dacă se poate, bine?!

Nu-i aşa, Tineriu?!