De când am picat în această lume, am priceput de îndată că urechile şi ochii sunt, din când în când, mai importante decât gura; în sens literar, desigur, altminteri, gura bate… bate tot! De-aia mi-o şi ţin pe moment în frâu, fiindcă o eventuală îmbujorare mă va alipi definitiv originii soarelui*, iar eu nu port saboţi.
Nu port, că îngreunează la mers şi, de ce să nu zic, sunt prea zgomotoşi; în plus, n-aş mai fi călătorul care sunt. Ori, ce-ar fi viaţa fără torţele pâlpâitoare şi de-a pururea dansatoare, ce deformează ziduri străvechi şi le fac să pară vii?!…
Umbrele se deplasează şi ele şi, se clatină. Mă uit cum arde o lumânare. Am ameţit. Nu cad! Ba, cad! Cad, cad…
-Dacă vreodată, cineva o să-mi facă vreo statuie, voi fi înfăţişată cu un felinar în mână şi jos, la poalele mele, pe postament, va trona, impunător, un atlas geografic.
Cad, dar mă şi ridic! Îi întind foaia pe care am „desenat” أردنّ şi 日本, două chestii pe care le-am tot visat de câteva seri încoace. Mi s-au arătat! Mai exact, de joia trecută. Şi azi e marţi. Spre miercuri…
Explic mai târziu, acum sunt contracronometru. Plătit! Cu ora! Nu vă feriţi de metafore, şi ele intră în plată, dar le descifrăm imediat, că de-asta-s aici! De noapte!
-Îhî!
Zice el.
-Unii ţin (de) hărţi, bunule domn, eu rătăcesc fără, fiindcă aleg din zecile de circuite Christian Tour şi, de aceea nu prea am nevoie de ele. Am propriul meu „cal”, cum s-ar zice, am şi armura şi, cum e câte un drum spre fiecare vis, uite cum mâna răsăritului se deschide ca un evantai peste dealurile umbr…
-Îhî! Un loc străvechi şi puternic… Vă va face bine Farmecul Umbriei, ‘oamna mea!
Ăsta e psihiatr… pardon, psihologul meu. Suge „d”-ul, dar eu i-l înţeleg.
În acest punct, se prea poate să exclamaţi „aha, e la psiholog!”Da, sunt! Întotdeauna trec pe la el, mai înainte de următoarea călătorie. Următoarea e peste 4 ore şi jumătate.
Vai, cum trece timpul! La psiholog, oho! Am avut 5 ore la dispoziţie, s-a scurs deja jumătate de oră.
Eu nu mă grăbesc, am întotdeauna valiza făcută, o ţin sub pat. Nu sub patul psihiatrului! Am şi resursele necesare pentru încă o oră de terapie. Şi încă una… Câte vor fi nevoie! Să nu întârzii, totuşi… Afară ciripesc păsărele. Păsările ciripesc şi seara? Enervant!
-Ai observat că păsările nu au „vecini”? Nu se sfiesc niciodată să facă gălăgie.
-Sunteţi ‘eja cu gân’ul la gălăgioasa Italia, e firesc să asociaţi în acest fel. Însă, Umbria e inima ver’e a Italiei, e cu mult mai multă linişte ‘ecât în Roma, spre exemplu…
– Nu uita de Festivalele de jazz din Perugia şi festivalele medievale din Spoleto sau Assisi! Turiştii pot fi extrem de gălăgioşi. Uite, eu abia aştept să fug la Todi, zice-se că de acolo se vede apusul perfect din Umbria! Apoi, în Assisi, orașul păcii în lume… Îmi plac apusurile, ce să fac?!…
Assisi
-Aţi zâmbit prelung, ‘oamna mea! Continuaţi…
-Eram acolo sus… Desfăcând o ciocolată Perugina Baci. Simţi?!
Tribul umbri, limba umbriană… Perugia, ah, Perugia cu străduţele ei romantice (străduţele nu sunt întotdeauna romantice!) şi aerul… aerul medieval al oraşelor-fortăreaţă. Toate oraşele medievale au în comun mirosul ca de cenuşă arsă scăldată de ploa…
-‘Oamna mea, ‘esenele reprezintă…
-Ploaie! De ce m-ai întrerupt?
Mă ridicasem de pe canapea. Mă înflăcărasem. Mă aşez.
– Eraţi pe câmp, ‘oamna mea, iar timpul trece repe’e şi costă! Îmi povestiţi cân’ veniţi restul! Acum, e timpul să vă zic ce e cu ‘esenele…
– Sunt pe alte drumuri, aşa-i? Bat mereu câmpii!
-Nu toate ‘rumurile ‘uc la Roma!
Râ’e!…Na, că se ia şi la mine! Râde?! Aş putea să mă răzbun un picuţ pe el şi să îl pun să zică „dom”. De mai multe ori!
Mie îmi place să bat câmpii, ori acum să nu pot să pomenesc de frumosul Dom din Orvieto, spre exemplu?! Nu atât pentru culorile dinamice ale faţetei, cât pentru capela San Brizio. Luca Signorelli, pictând-o, a ales un stil ce pune accent mai degrabă pe gestul uman şi nu pe simbol, în sine, stil ce l-a inspirat pe însuşi măreţul Michelange…lo.
-Tic-tac, tic-tac, ‘oamna mea, iarăşi vă fură gân’urile ‘escriptive…
-Mai am 4 ore la dispoziţie.
-Iar eu mai am alte programări…
-Anulează-le, ‘omnul meu! Doar ştii că te pot îndestula cu…
-‘Oamna mea, o anulez pe următoarea ‘acă sunteţi ‘e acor’ să ieşim ‘in Umbria.
Cedez! Pe moment! De foame! Îmi plouă-n gură: supă de fasole, cu roşii şi busuioc. Baggiana pare un fel de mâncare românesc, dar el e specific Umbriei. La noi, i se zice „zeamă lungă”.
-Desenele reprezintă un vis prea întârziat, aşa-i?
-Întârziat, ‘ar nu pier’ut!… Ior’ania, (pune degetul pe primul desen) şi Ţara Soarelui Răsare, Japonia (pe al doilea!). Puteţi merge oricân’.
-Iordania… El Urdun!
-‘A! |El Ur’un!
– O să comit o nebunie, domnul meu!
Zise ea psihologului! Picătură cu picătură, de obicei, eu mă adun ocean. Şi mă împrăştii în cele patru zări tot aşa. Acum nu mă lasă psihologul şi ţineţi cont că n-am acoperit decât doar o mică parte din regiunea Umbria. Însă, atâta vreme cât există circuitul Christian Tour aferent… o să fiu acolo, în inima Italiei, mergând cu ochii închişi! 8 zile! Programul e stabilit deja! Cu plus…
-Divizia Pellerin!**
Mă întrerup singură? În fine, nu mă autopsihanalizez acu!
-Sunteţi înţeleaptă, ‘oamna mea!
– Şi nesăbuit de cheltuitoare când vine vorba de zboruri, domnul meu!
Şi de psiholog abuzez, dar lui nu-i displace! Cred şi eu! Observ că are buzunarele din ce în ce mai mari. Să divulg un secret?!
Ce, parcă eu nu ştiam ce reprezintă desenele? Numai că îmi place să îi dau senzaţia că îmi sunt de un real folos şedinţele lui de „terapie”. Dar chiar şi aşa, din ‘turnul lui de observaţie’, e prea scund să vadă dincolo de metereze. De meterezele mele! Meterezele mele se împletesc… împleticesc bine, mai ales după un pahar de Orvieto Classico!
Când le vede pe urmă, când le scriu şi el le citeşte la întoarcere, cum le scot eu şi le adun din mine, bucăţică cu bucăţică, se simte şi mai folositor! Eu sunt un caz patologic rezolvat!
Desigur, aş putea, la întoarcere, să descriu şi rapid şi, de ce nu, destul de provocator, dar nu vreau să mă transform în atlas geografic. N-aş mai fi eu statuia!
–Iordania Experience , ‘ouă puncte şi…
-… aş începe cu imamii şi vocile lor, miorlăit de pisici, cu sutele, prin Amman, Wadi Musa, Madaba şi pe lângă Hotelurile de la Marea Moartă.
Apoi m-aş da beduin în deşertul Wadi Rum, cu ceaiul de scorţişoară şi meramie în faţă, aburind, cu gândul la o escapadă cu jeep-ul prin deşert. Corturile pentru turişti au wi-fi.
Pe urmă, m-aş linişti la Templul lui Hercule şi aş rătăci prin Palatul Ummayad, rămăşiţe ale Templului Roman, pe care le resimt şi-n mine (origini de roman mai mult, decât de dac, deh!) şi, după asta, aş da o fugă până la Muzeul Regal de Automobile.
Fac ce fac, închei cu maşini goana asta… nebună! Ce să fie?!
– Nimic de diagnosticat!
-În Petra (Oraşul Pierdut Regăsit), emblematicul Petra, însă, domnul meu, aş urmări culoarea pietrei, o zi întreagă, pe jos. Ar deveni scopul meu principal! A doua zi, încă obosită, în Wadi Rum (Valea Lunii) m-aş paraşuta; sau şi mai bine, un zbor cu balonul cu aer cald, m-ar recupera. Sau, de ce nu, revenind cu picioarele pe pământ, o pauză de călărie m-ar fermeca, cai şi cămile…
-Înălţător, Doamna mea!
Atât de înălţător încât nici nu a observat că l-a putut rosti pe „d”.
De căţărări pe stânci, nici vorbă! La sfârşit aş arunca, o, Dumnezeule,… multe, extrem de multe condimente!
Pe urmă ar mai fi Marea Roşie, bureţii, peştii multicolori…
– Circuitul Christian Tour ‘urează 9 zile!
Nu ai cum să scrii numai atât, Olimpie! Nu ai cum!
Vedeţi de ce am nevoie de psiholog? Să mă pot întinde! Şi pe canapeaua lui, da, dar eu mă refer şi la alte întinderi…
În timp ce vârful degetului mare mi se scurge şi se întinde pe podea, ostenit, sprijin, restul degetelor învaţă despre alte lumi, înălţându-se unul mai sus decât altul.
-Ce foc sălbatic, ‘oamna mea!
Ştiu! Am în mine o afurisită de substanţă, greu de stins şi, mai ales, greu de cuprins şi urmărit! Eu şi călătoriile mele nu putem fi doar un format PDF!
Mai sunt trei ceasuri! Bune! În miercuri, că am trecut de marţi! Poate că vă miraţi: cine ar merge noaptea la psiholog?! Eu! Eu merg! Eu şi….alte programări!
-Domnul meu, aţi observat că cei care consemnează călătoriile…
-Scriitorii sau blogării, ‘oamna mea?!
-Blogării!
-Că ce?
-Consemnează călătoriile ca şi cum nici nu ar fi ajuns pe-acolo, decât virtual şi, par, de cele mai multe ori, neatinşi de experienţe, urmărind mai mult cu degetul pe hartă traseele, consultând motoare de căutare… Mie, câţiva mi-au dat senzaţia că nici măcar nu au ajuns până la Otopeni, darămite în…
-Nu fiţi răutăcioasă, ‘oamna mea! Să ne în’reptăm atenţia spre Japonia.
-Un blogăr de călătorie ar trebui să fie mai mult decât un scriitor rece. Şi-apoi, când există trasee stabilte deja, când ai un ajutor, de ce să rătăceşti?!
-Japonia, ‘oamna mea!… Putem să trecem peste?!
-Deja?!… Şi, după?!… În ritmul ăsta rămân nepovestită! Eu chiar n-am ce să pregătesc pentru drum! Totul e demult pregătit!
-Mi-e somn…
-Te anim imediat! Când mă gândesc la Japonia, îmi vine în minte jăraticul împrăştiat de vânt, asemenea unui roi de licurici. Ştii că am scris câteva haiku-uri?!
Nu apucă să mă refuze!
Meditaţie. Cer ca de aluminiu în mine, ulcior. aşteptând trenul împletesc şine-n zare, platoşă de fier. Coajă uscată, pe tâmplă, arşită-n cuvinte cu miez, Melcul lunecă. Jocul spiritului de-aînfăţişa tot, glod umed mustind. Frământăm cocoloaşe, modelând clipa-n drum-ţintă… o hoinăreală comună
şi rătăciri. Speranţa e-n sus, vitraliu terestru cu porturi albastre.
-Splen’i’!
„Splendid”. Cu toţi de „d”! Cu „d”-ul plin! Mintea mi se limpezeşte. Mintea e tot ce am! Psihologul a aţipit… Mie îmi plânge un ochi. Sunt în expresie, adică! O atitudine potrivită cu…
Poate pentru că, de îndată ce am păşit imaginar pe tărâm nipon, mi-a venit în minte statuia lui Hachiko, câinele unui profesor universitar, ce şi-a asteptat 9 ani stăpânul în gară, la ora la care acesta cobora de obicei, întorcându-se de la Facultatea unde profesa, în gara Shibuya.
9 ani, fiindcă pe urmă a murit şi apoi s-a dus să-şi întâlnească stăpânul, care murise fiindcă făcuse un atac cerebral şi de-asta n-a mai coborât din tren într-o bună zi. Într-o bună zi rea!
În fiecare an, pe 8 Martie, devotamentul acestui câine este onorat printr-o ceremonie solemnă, în faţa gării. El este câinele simbol al Japoniei. Şi dintr-acolo aş începe Japonia mea. Recunosc, am văzut filmul cu Richard Gere!
-‘Oamna mea, mă emoţionaţi!
Când a deschis ochii? Am vorbit cu voce tare?…
– Alternativa, domnul meu, era să încep cu restaurantul „Sarmale”, un restaurant românesc din Nagoya. ***
-Nu vă e foame! Mie îmi e!
-Ba îmi e, dar îmi e poftă mai multă de sensibilităţi. Şi subtilităţi. Japonia e un cântec care nu se sfârşeşte. De fapt, ai senzaţia că tot ce începe acolo, nu are cum a se termina nicicând.
La ora asta, unii fac bagaje, de zor şi rememorează traseul. Eu consult un psiholog! Ca să ţin la drum! Ca să încapă în mine toţi viii şi morţii lor. Spiritualitate?! Mai mult de-atât!
-Pe Japonia, nu ai cum s-o cauţi la morţi! O cauţi mai mult la vii! Adică ai cum s-o cauţi şi la cei duşi, dar Japonia e roz, domnul meu! Mult roz, în floare scuturându-se!
Nu îmi ajung cele 9 zile cu circuitul Christian Tour pentru astfel de sentimente, ştiu! Dar îmi ajung pentru… n-o să ghiciţi!
-Teatru! Vreau să merg la teatru în Japonia! Teatrul tradițional japonez cuprinde 4 forme de teatru: nō, kyōgen, kabuki și bunraku. Prin teatrul pe care-l practică, poţi ajunge să cunoşti şi să înţelegi alt popor. Ştii că eu sunt păpuşăreasă?!
-Nu ştiam, ‘oamna mea!
-Examenul meu practic, de licenţă, s-a numit „Dragonul”, un spectacol cu păpuşi bunraku**** Nu mi-a fost deloc uşor să înţeleg ce jucam! Desigur, un păpuşar mânuieşte păpuşa, de ce-ar gândi? O să zâmbesc! Eu am fost mânuitor principal, adică mânuiam capul şi mâna dreaptă, secondată de alţi doi colegi, unul mânuind picioarele şi al treilea, cealaltă mână. Ştiai că europenii au preluat din acest gen de teatru onestitatea mânuitorului? El aflându-se în permanenţă la vedere şi nu ascuns după un paravan. Desigur, mânuitorul japonez de bunraku, mai ales cel pe care l-am încercat eu, studiază 25-30 de ani această onestitate, până s-o poată împrumuta păpuşii, dar nouă ne-a luat fix o lună. Îţi vine a crede?!
-‘Oamna vrea să zică că europenii mimează onestitatea?!
-Doamna nu vrea, dar concluziile nu le tragem noi doi, aici, căci fiecare are propriul reper. Mai ales în ce priveşte onestitatea-i. Cumva, voiam să subliniez şi că noi, europenii, suntem prea grăbiţi.
-La psiholog e obligatoriu să fii onest!
Şi scurt, grăbit sau cum i-o mai zice!, aş completa.
-Cât mai am?
-Mă îngrijoraţi, ‘oamna mea!
-Cât mai am până la avion?
-Aproape ‘ouă! Ore!
-Timpul ouă ore…
-Poftim?!
-Ziceam că:
E sigur să zbori
dacă ai unde să cazi.
În stări…POSTUME!
Gata cu pregătirile! E timpul…
-Încă un haiku, ‘oamna mea?
Nu mi-l cerşeşte, mi-l închide!
-Orice călătorie ar trebui să înceapă cu…
Stai! O ultimă confesiune, în prag!
-Ghiceşti ce am jucat în Dragonul, Domnul meu?!
-…Uh!
-Tengu! Un duh bătrân şi aerian…
-‘UH!!!!!
În urma-mi, hehe, mult fum…
*referire la Japonia
**Pellerin Club Card- card nominal, achiziţionat contra cost (25 euro), ce oferă diferite avantaje, de la asigurări gratuite (medicală/ storno sau bagaje), la facilităţi acordate pentru circuitele cumpărate, precum şi beneficii oferite de partenerii Christian Tour,
în ţară.
***info: Alexandra Tătaru (profesor de geografie, prietenă şi jurnalist, care a vizitat Japonia în 2013
****păpuşile bunraku sunt mânuite de 3 oameni
Spring SuperBlog 2018, proba 1, sponsor: 
Alma Nahe(r) 
Numai tu puteai sa „croiesti” un asemenea „tipar”! Formidabil!
Tot ce se poate! 😛
[…] Umbria şi alte două desene […]
[…] oricărei eleganţe, atât în mişcări, cât şi în înfăţişare. Cum bine ştiţi (dintr-o istorisire anterioară), trec mai întâi pe la psiholog, înainte de orice plecare, ca să aşez în mine […]