alma nahe

Posts Tagged ‘answear.ro’

Păpușa rusească 

In dicţionar de mişcare, SuperBlog2016 on Noiembrie 25, 2016 at 11:45 PM

Medicine- căciulă work in progress


A întins materialul pe jos și a lăsat fereastra neacoperită, ca lumina soarelui să creeze umbre, a luat foarfeca și a urmat liniile, pe urmă a luat acul de cusut, a trecut ața prin ochiul lui și a început a uni bucățile, una de alta și… Și asta a fost! Primul ei lucrușor altfel! Pentru păpușa ei rusească, ale cărei trăsături trădau o altă vârstă decât cea pe care o exprima îmbrăcămintea din fabricație. Păpușa ei era grasă, rochia de pe ea era nepotrivit de scurtă, iar culoarea aleasă de fabricant — crem gălbuie, cu floricele maron și albastre —,  o făcea să pară și mai grasă. Păpușa trăda din înfățișare un aer de adult și era îmbrăcată ca o puștoaică de 10 ani, cu o rochiță cu mâneci bufante și multe volane cu dantelă, iar stilul ei vestimentar o făcea să pară o păpușă extrem de urâtă, păcat de ochii ei albaștri!

Frântura aceasta de poveste e a unui timp îndepărtat, dintr-o vreme în care nu aveai voie să fii diferit și nu se termină așa, slavă Domnului, ci continuă până în zilele noastre și e prima întâlnire (a unei fetițe cu părul roșcat, cârlionțat și cu mulți pistrui pe față) cu senzorialul, adică cu materiale de diferite texturi, pe care le-a croit în fel și chip pentru păpușa sa cea rusească, până când a venit vremea să se despartă de ea, fiindcă timpul nu iartă nici obiectele.

Fetița aceea sunt eu și, poate că am rămas cumva înapoia firii de adult, păstrând prospețimea aceea și cheful de joacă, înfrumusețând și nu urâțind, unind și nu rupând — cum majoritatea copiilor sunt tentați să o facă, fiindcă astăzi sunt actor, păpușar și marionetist, adică sunt plătită să mă joc cu păpușile și să mi le construiesc singură. Tot eu le hotărăsc ținuta. Și, am 43 de ani.


Am fost un copil privilegiat, am avut întotdeauna de îmbrăcat și nu haine de duzină, ci produse, uneori unicat, căci mama mea era șef formație export la una din cele mai faimoase fabrici de confecții, ale acelor vremuri gri, în „epoca” de aur a lui Ceaușescu, azi Vranco Incom Focșani. De aici, cumva, și stilul meu de a mă îmbrăca cu bun gust și potrivit cu robustețea corpului meu de păpușă rusească, un stil care nu mi-a fost indus de mama, prin ceea ce îmi cumpăra de la locul ei de muncă, ci căpătat prin faptul că puteam privi brand-uri, precum Tommy Hilfiger, îndeaproape și cel mai important, și îmbrăca. Cine nu cunoaște astăzi logo-ul brand-ului?

A fost prima combinație de culori care mi-a plăcut (alb, roșu și albastru) și, cred că am experimentat-o în fel și chip. Și pe păpușa rusească, dar, mai ales pe mine! Această mărturisire nu ar fi văzut tiparul, dacă nu aș fi intrat pe site-ul Answear.ro, care m-a întors acolo, printr-un simplu click, ca o mașină a timpului, în copilăria mea — o copilă uneori adormită pe cutiile de U.R.S.S.(Uninunea Republicilor Socialiste Sovietice) și nu de vreo poveste cu zâne.

Privesc cu jind acum către această rochie Raia, din colectia Tommy Hilfiger, un model croit în trapez și confecționat din țesătură ornamentată, un model cu guler — îmi plac rochiile cu guler — , o rochie cu mâneci cu manșete încheiate, curea atașată și care se încheie în nasturi, 100% vâscoză.

O rochie sport și, totodată elegantă, care odată îmbrăcată generează și ilustrează nu numai calitate, dar și confort și asta e nota aparte a acestei mărci, cu care mă identific oricând, indiferent de anotimp și vârstă. Unde mai pui că merge oricând în combinație cu oricare altă piesă aparținând altei marci, fără să facă notă discordantă, ba dimpotrivă, punându-se în valoare una pe alta; și, ca să mă joc — căci joaca întru creativitate de orice fel mă definește —, voi ilustra diferite combinații vestimentare ca să înțelegeți mai bine produsul (în scris) Alma Nahe.

Cum suntem abia în prima lună de iarnă, vremea e capricioasă, nu știm dacă ziua de mâine aduce ceață sau soare, deși avem la îndemână prognozele meteo și mie, scriind acum, îmi vine să mă înfofolesc și în scris, că până și pe el, scrisul, îl simt înfrigurat și-mi vine să-l închei la fermoar într-o parte și să-l matlasez.

Cum e paltonul Belleville, ce aparține colecției Medicine. Un model neizolat, cu căptușeală, confecționat din material cu lână (35%), o țesătură netedă, așadar. Gulerul e cel care care mă convinge să asortez acest palton cu rochia Tommy Hilfinger, fiindcă lasă să se vadă un pic și din textura rochiei. Mărturisesc că mie îmi plac buzunarele oblice, cu precădere și păpușa mea rusească a beneficiat din plin de ele.

Nu mai rămâne decât să mă încalț — și nu aș ilustra chiar acum, căci nu pot să mă hotărăsc care din cele două mărci să fie norocoasa, fiindcă ambele au încălțăminte comodă, fără toc înalt, cum eu prefer, căci sunt o colindătoare, îmi place să merg mult pe jos. Să adaug accesoriile potrivite (o geantă, o eșarfă, o brățară etc) și să ies la o plimbare nocturnă?

Medicine- Șal Inverness

Geantă Tommy Hilfiger

Medicine – brățară work in progress

Medicine- Pantaloni Artizan

Deși, uite că am uitat să-mi pun o pereche de pantaloni potriviți, mulați pe picior, căci vă spuneam într-un alt articol, anterior, că rochiile se așază mai bine pe mine cu un pantalon, dar mă abat uneori de la această regulă, punându-mi o pereche de dresuri ceva mai groase (100 Den), în niciun caz culori clasice, ci dimpotrivă, culori în contrast puternic, însă musai asortate cu eșarfa sau șalul, de exemplu.

Și, dacă intrați pe link-ul strecurat sub fiecare din cele două brand-uri, veți descoperi, cu siguranță accesorii pe gustul vostru.

Cred că modul în care ne îmbrăcăm și încălțăm azi, vine din acel ieri, al fiecăruia, plus ocupația noastră actuală, care ne cere un anumit tip de îmbrăcăminte (încălțăminte), potrivit cu mediul în care ne desfășurăm activitatea. Devenind actriță, stilul s-a așezat pe mine singur și nu l-am căutat eu în mod voit. Și nici croiala comodă, care oferă larghețe gesturilor, fiindcă asta presupune meseria mea: expresie în mișcare.

Tommy Hilfiger – cizme de iarnă

Exemplul de mai sus poate reprezenta o ținută de oraș și, astfel îmbrăcată, aș cutreiera bulevardele. Dar, de cele mai multe ori, îmbrac și încalț haine sau pantofi, mocasini, ghete, care ajută mișcărilor libere, fiindcă pe scenă se vede chiar și dacă chilotul te ține sau dacă dresul alunecă. Fața ta trădând disconfortul. Lucru care pe stradă, e mai puțin vizibil. Deși, chiar zilele trecute am pățit o năzdrăvănie cât mine de mare. Și, cu asta, închei!

Grăbindu-mă să ajung undeva și fiind în întârziere, mi-am luat o pereche de egări groși, am aruncat o rochie peste ei, mi-am luat un palton cu glugă — gen Medicine — și m-am pornit ca o furtună spre treburile urgente care mă mânau. Pe la parter, am simțit o răcoare bruscă. Pe la șale, ca să nu pomenesc acum alte locuri ale corpului meu, dosnice. Nu aveți idee cum e să mergi iarna cu pantalonul (colantul) în vine! Norocul meu a fost că rochia era destul de lungă, paltonul la fel, astfel că m-am bucurat numai eu de senzație, scutind alți ochi de priveliște. Ce se întâmplase? Materialul era elastic, alunecos și se tot rula; de calitate proastă, cred că se înțelege! M-a salvat croiala largă a paltonului, dar buzunarele oblice au fost adevăratul meu erou, căci mi-am băgat mâinile în ele și am ținut de colanți până la întoarcerea acasă. Desigur, din afară privită, părea că am purtat prea des o rochie cu crinolină sau că mă cred vreo ducesă și că am rămas fixată în acea expresie.

Aveți grijă, deci, ce vă cumpărați! Și, de unde! Pe o păpușă lucrurile stau într-un fel, de pe un om, câteodată fug!


SuperBlog 2016, Proba nr.22. Sponsor:

Notă: Ultimele trei imagini înfățișează ultimele trei păpuși confecționate de mine. 🙂

Anunțuri

Un albastru ușor de colorat

In dicţionar de mişcare, SuperBlog2016 on Noiembrie 7, 2016 at 11:05 PM


Dă-l jos acum, se confiscă! De astăzi, patentul cu nr.139121, pantalonul de uzură, este interzis în acest Univers, precum și derivatele lui! Câte perechi ai? Scoate rochiile, și salopetele, tot-tot! Orice e din denim! De astăzi, uitați de Gary Cooper, John Wayne, Marlon Brando, Elvis Presley, James Dean! Uitați de pop, folk, rock, hippie, rap, hip-hop! De astăzi, cuvinte precum bluejeans, niuzaiku, джинсы (djinsî), farmernadrag, cowboybukser, vaqueros, spijkerbroek, donkey ș.a.m.d. dispar din vocabularul vostru, din limbile voastre.

Intrăm într-o nouă lume, veți avea o identitate! N-ați observat că nu vă mai deosebește nici măcar eticheta? Toți, fie că sunteți solitari, disperați, vagabonzi, bogați, slabi, graşi, sunteți sub ocupație, sunteți acaparați de blugi. Fiind foarte rezistenți, ați devenit și voi mai rezistenți. Am crezut că măcar rușii vor opri expansiunea acestui port decadent, dar nu! Au căzut pe rând și Moskova, și Leningradul pradă acestor manifestări libertine. Tinerii noștri au devenit mai mânioși purtându-i, au umplut piețele publice cu protestele lor. Războiul din Vietnam ar fi avut alte rezultate, dacă „albastrul ușor decolorat” nu ar fi devenit simbolul păcii.

De astăzi istoria se modifică! Uitați de Martin Luther King, uitați de Woodstock, uitați de cuvântul „dezacord”! Uitați de „generația în blugi”, de Cenaclul Flacăra, uitați de filmul „Te salut, generație în blugi”! Acești pantaloni skinny, conici, evazați etccărora de-a lungul timpului le-ați adăugat din ce în ce mai multe buzunare, fermoare,  broderii, pe care i-ați făcut franjuri, pe care i-ați purtat până s-au tocit, sunt un moft vestimentar! Vi i-am scumpit, deși prima pereche Levi’s a costat un dolar și 50 de cenți, dar nu ați renunțat la ei. Ați continuat să scandați nestingheriți de nimeni și de nimic „Denim, te iubim”. V-am luat multe, v-am luat chiar și cuvintele.

Nu v-am luat simbolul de manifestare contra mai-marilor acestei lumi, sistemelor și regimurilor politice și asta era cât pe ce să ne piardă! Numai că ne-am deșteptat…

[…]

M-am ridicat din pat și m-am repezit, pe întuneric, spre șifonier. Totul era la locul lui, încă. Pe urmă, am alergat la ușă și m-am uitat pe vizor, ca nu cumva noua Miliție să îmi dărâme ușa și să mă ia pe nepregătite, dar nu era încă nimeni. Mi-am îmbrăcat cu iuțeală rochia de blugi preferată, (Only- rochie Rush), pe care mi-o luasem de curând de pe Answear.ro, am scos geamantanul de sub pat și am pus în ea toate produsele din denim și am ieșit val-vârtej pe ușă, fără să mă uit în urmă.


Habar n-aveam unde o să fug, lumea clocotea, așa că urma să hotărăsc traseul împreună cu vecinii mei, pe care cu siguranță că i-aș fi întâlnit pe scări. Ne-am fi grupat, ne-am fi revoltat, am fi înființat o mișcare de rezistență. Dar… liniște totală la etajul meu. Am coborât în grabă, „probabil că-s deja în fața blocului” mi-am zis. Nu era nici țipenie de om. Am alergat atunci către Piața Publică a orașului și, în sfârșit am zărit ceva mișcare. În parcul de lângă. Abia atunci am realizat că sunt în picioarele goale, căci am simțit răceala caldarâmului. Dar nu conta! Am grăbit pasul emoționată și am observat că omul spre care mă îndreptam nu are bagaj deloc. Doar o mătură. Aveam totuși o speranță, era îmbrăcat în blugi din cap până-n picioare.

— Dom’șoară, ce-i graba asta, unde arde? O să răciți, îmi zice el, vădit îngrijorat de situația în care mă aflam.

Am lăsat geamantanul jos și m-am așezat pe el, descumpănită. Eram singura care voia să salveze Universul, care voia să păstreze neschimbată istoria și intacte toate amintirile? Mă întrebam cum pot oamenii să renunțe atât de ușor la idealurile lor, la libertate, la țesătura cea mai rezistentă a tuturor timpurilor. „Poate mai vin, o să îi aștept, poate nu e totul pierdut. Uite, omul ăsta cu mătura nu e un fricos. E aici să schimbăm ceva”…

— Dom’șoară, vă dați un pic mai încolo, că acum se face dimineață și n-am terminat de măturat.

— Mai vine cineva? îl întreb, în speranța că poate știe mai multe și că oamenii sunt ascunși prin canaluri și se regrupează de-acum și eu sunt ultima sosită.

— La ora asta? Nici dimineața nu mai vine, domniță, ca să merg și eu acasă mai repede, după atâta praf și muncă! Noroc de țoalele astea de pe mine, că-s tare rezistente! Dacă ar dispărea într-o zi, vai de bănișorii noștri! Cu ce să vin la muncă? Vedeți salopeta asta? O am de 5 ani! Geaca asta de blugi am luat-o pe sub mână pe vremea lui Ceașcă, marfă de contrabadă… e și îmblănită. Și șapca, hehe, șapca e …

În timp ce se sprijinea cu cotul drept în mătura sa și cu mâna stângă gesticulând, cuvintele-i se ridicau și se împrăștiau precum colbul, iar istoriile sale, pe care poate că le crezuse pierdute, rând pe rând căutau urechile mele. Numai că în acel moment eu am priceput nebunia în centrul căreia mă aflam și, în timp ce râsetele mele întețeau și mai cu avânt spusele măturătorului, mi-am amintit de vesta de blugi pe care, odată, demult, copil fiind, am găsit-o pe gardul viu al bisericii de lângă blocul meu. Deși era nou-nouță, nu mai avea nici măcar un nasture.

Mi-am zis atunci că era un dar de la Părintele, care murise nu demult și, că mi-a trimis-o și mi-a scos-o în cale ca pe o vestă antirele și am purtat-o mulți ani, indiferent de vreme, anotimp, ocazie, vârstă. Apoi mi-am amintit de toate perechile de blugi, de toate salopetele, gecile, cămășile, fustele pe care, dacă le-aș fi oprit și nu le-aș fi dăruit sau transformat în fețe de pernă sau genți, aș fi adunat exponate cât pentru un mare muzeu. Am avut până și cizme sau ghete din denim. Le-am pus blugilor mei petice, când a fost vremea peticelor: voal, dantelă, piele. Le-am lipit ștrasuri, le-am cusut mărgele, le-am lipit etichete, am băgat foarfeca în ei, i-am decolorat.

Ei, și acum imaginează-ți cum ar fi să-ți ceară cineva într-o zi să uiți toate astea. De bună seamă, toată istoria s-a dovedit un coșmar. Chiar și după ce m-am dezmeticit din visare în Piață, căci ușa apartamentului meu se închide automat și cheile nu au constituit o prioritate, fiindcă urma — nu-i așa? —, să fug pe o cale fără întoarcere. Din fericire, măturătorul avea un cumnat lăcătuș și, n-am rămas prea mult pe-afară și nici cu ușa stricată. Odată ce m-am văzut în casă, am scos tot din geamantan, am colorat patul în albastru și am dormit somnul cel mai adânc în albastru-denim. Nu înainte să verific, totuși, pentru orice eventualitate, site-ul Answear.ro. Din fericire, revenisem complet la realitate, site-ul nu dispăruse, funcționa și toate produsele își așteptau noi cumpărători.


SuperBlog, proba nr. 14. Sponsor:

Te-aș putea ține în cântecul meu

In dicţionar de mişcare, SuperBlog2016 on Octombrie 24, 2016 at 9:03 PM

Ai observat cum te prinde noaptea
în momentele ei de reclamă?
Întruchiparea svelteții*,
tânără romanțioasă încălțată
veșnic în căutarea pământului.

Nu știi niciodată câte-ți mai poate spune luna despre tine,
nici dacă mai ai dreptul să-i asculți cuvântarea:
„Hei, nu-i încă momentul, nu te repezi prea curând
asupra interiorului!
Mai fă două ture,
burdușește-ți rucsacul cu sneakers, converse,
de rezervă,
antrenează-te mai bine!”

Se zice că interiorul se vede mai bine când nu e lucrat!
Ochii se rotesc, caută puncte de sprijin,
aici respirăm,
aici depășim acest strat,
neînsemnat,
aici sărim și înscrisul ordonat al copacilor.

Ne-am luat pe noi articole sport,
ca să ne personalizăm fugile,
ne-am reglat ceasurile de mână
la fel,
pentru că simțim nevoia să fim cronometrați cu firmă,
dar, până la urmă, fiecare puls o face cum poate,
oricum, cu toate traseele astea nesocotite,
ar putea dura totul mai puțin de o viață.

Aici mă străduiesc și încă mai caut
cum să mă deprind cu tăcerea greierilor,
aici alunec de colo-colo,
aici o să ningă peste aceste flori,
aici alung un fluture de pe obraz și mă trec răcorile,
și toate aici-urile astea te pot încetini.

Am ieșit azi din nou,
am întins mâinile
ca să trag de sforile stelelor
și să cartografiez harta drumului înapoi,
pe care s-o împrumut celor care-și pierd iubirea,
dar n-o termin niciodată.
Nici despărțirea nu știu de unde s-o încep.
Din rouă?
Din ape?
Norii nu stau ascunși când îmi simt slăbiciunea,
ploaia știe ea când să cadă!

Când ies, o fac ca să explorez alte crâmpeie de realitate.
Numai pășind în afara timpului,
o poveste se adună.

Se adună în ochiuri de lumină, precum praful.

Aici începe să cânte cocoșul.
Aici gândurile pleacă să colonizeze pustiul.
Aici știu cum sar pietrele.
Aici știu cum se surpă cu vântul.

Prietene, acum că te-ai convins cât de nesăbuită sunt,
mai vrei să mergi cu mine?
Mă poți împiedica,
mă poți împletici.
Dar ce rost au manevrele astea de flexibilitate,
dacă rămân un om al timpului meu,
care-și tot flutură mâna dreaptă
spre oameni,
spre păsări
și cer?

Ai observat?
Despărțirile nu se fac niciodată cu mâna stângă,
fiindcă prea ar porni din inimă,
se fac din talpă, către mâna dreaptă,
când întrebi:
Doamne, ce mi-ai dat în picioare?
Doamne, ce mi-ai dat pe mână?

Poți să-mi vorbești în limba ta,
dacă o faci intens voi înțelege!
Trebuie să îmi repet gândurile
numai de câteva ori și apoi să te trag de șireturi,
ca și cum n-am mai fi noi în noi înșine.

Știi, cât să mă încalț cu tine,
te-aș putea ține în cântecul meu autentic, Vans*,
cam cât ar ține toată alergătura asta după noapte,
culori,
mirosuri de verde,
noi zări,
până-n zori,
când le-ai spune tuturor că
într-un cântec care este rotund,
răspunsul are formă de cerc și e alb.

Te-aș putea ține în cântecul meu, Vans!
Dar un cerc alb pe alb are întotdeauna capăt!

*teniși Authentic- Vans

Nu știu cu ce te încalți tu, dar eu mai fug prin mine ca o furtună care mătură lumea, când încalț teniși (answear.ro), care-mi tolerează visătoriile în vers alb și, uneori, răspunsuri din amarul acela plăcut al cafelei. Care nu e nici trist, dar nici înspre bucurie nu își croiește des drum.

Eu când ale(r)g, o fac pentru culoare. Pentru culoarele pe care mi le pot arăta încălțările în limba lor, dar care altora ar putea să nu le spună nimic, așa că îmi plac tenișii care știu să tacă în „almanahit”, o piatră numai a mea.

Îmi plac tăcuți, pentru că eu îi pot însufleți, fiind păpușăreasă — și nu e o metaforă! Doar eu și numai eu îi pot trage de limbă.

Un visător e musai să se încalțe lejer și asta e o temă importantă pentru cei care pot să vadă dincolo de comicul bălților în care se oglindesc oamenii obișnuiți, dincolo de noroaiele sau drumurile care pot murdări și dincolo de activitățile lor de întreținere exterioară.

Nu-mi explic cum, uitându-mă pe ceas, într-o zi, mai demult, mai aveam un minut și o distanță cât pentru zece și n-am întârziat. Poate pentru că minutul e locul unde poveștile se adună și se intercalează și, uneori, ai ocazia să te afli în secundele lui prielnice? Singura condiție e să porți încălțămintea sport, hainele sport sau pantalonii sport, care nu-ți fură timpul ci, ți-l împrumută în a… Vans.

[..]

Psihologul m-a privit în tot acest timp și trage cu nesaț din țigară:

— Alma, ia, zi-mi mai bine cum stai cu musculatura?

00181

SuperBlog 2016, proba nr. 8. Sponsor: answear-patrat

Black ta… taie

In dicţionar de mişcare, SuperBlog2016 on Octombrie 7, 2016 at 10:01 PM

Am în gură capătul unui pix, pe care îl ronţăi atunci când cred că n-am ce pune pe mine. Când n-am ce pune pe mine, potrivit cu un eveniment anume, pun în mine. Scriind. Apoi mă arunc în stradă. Nu-mi ia mult! Cam cât ai zice „tataie”. O stradă de toamnă, nepopulată… Nu, nepopulată nu! Aș putea s-o aglomerez cu mulți, foarte mulți James Bond black tae, câtă frunză… Din pix! La ora înserării…

Blec, tataie! mă atinge, asemeni unui răspuns în doi peri, un moșulică. Cu vârful bastonului (nu spun unde). Apoi, râde zgomotos și continuă: negrul e potrivit oricărui moment, că e vesel sau trist!

Nu știu de unde a apărut, nu e fantezia mea! Mai bine nu vorbesc cu el, nu o fac cu necunoscuți! Mai ales pe o stradă căreia, chiar dacă eu am inventat-o, nu îi cunosc întinderea. Deşi, cu atât de mulţi James Bond în preajmă ai o oarecare siguranţă. Numai că eu nu am apucat să le dau viaţă pe deplin şi deocamdată, pare-se că am devenit fantezia altcuiva şi că eu sunt cea luată în pixul altuia, aşa că o să-l ignor pe intrus. Ca pe o muscă, pe care o laşi să roiască un timp, sperând să dispară de la… Na, că a apărut și-o muscă acu! I-o fi frig!

Toamna nu e un anotimp prea plăcut. Nici pentru moși și nici pentru gâze. Și nici pentru cei cărora le place să fie în pas cu moda. Vântul ia în râs frunzele copacilor și ele se agaţă, de parcă nu ar vrea să plece încă, de materialul scump al hainelor elegante ale armatei de James Bond, rodul fără anotimp al imaginaţiei mele. Şi cum se mai frământă ele, ruginitele, îngălbenitele, şi cum se frâng ele şi se fărâmiţează, şi cum îşi poartă ei sacoul cu acea sublimă eleganţă care se revarsă parcă numai din şifonierele lor şi… Ei, nu, că râsul moșului e mai enervant decât o ploaie!

— Ascultă, tataie! Nu știu ce cauți în plăsmuirea mea, de obicei, scriitorii sunt civilizați, nu ocupă cu fanteziile lor fix aceeaşi stradă, așa că nu-mi explic de unde ai răsărit. Sunt 15 grade afară, e toamnă, deci nu ești Moș Crăciun! Şi, dacă nu eşti Moş Crăciun, atunci ce Moş eşti?

Dar tocmai ce zisesem că nu vorbesc cu el și am făcut-o. Moşul nu mai râde, dar simt că se abţine şi rămâne la fel de enervant. Nu pentru mult timp, căci rescriu îndată strada și scap de…

— Ce-o să faci cu atâția James? continuă el să mă sâcâie.

Da, chiar așa! Ce-o să fac?
— Nu te privește!
— Nu te duci nici la serata asta?

Nu numai că a apărut de nicăieri Tataie ăsta, da’ mai și știe unde trebuie să merg şi că nu merg? Pesemne că m-a spionat! Nu ai simţit niciodată că te urmăreşte un gând şi nu-ţi dă pace, deşi nu vrei să îi dai curs şi atunci te prefaci că nu există, ocolindu-l? Cred că asta e explicaţia! Și, dacă nu e asta, o fac să fie!

— Nici asta nu te priveşte! îi răspund eu în cele din urmă, deşi nu înţeleg de ce-o fac, oricum nu mai are decât câteva secunde de viaţă. Mai bine l-aş întreba de ultima sa dorinţă, ca să fiu elegantă. Deși nu îi datorez nimic.

Moșul se așază pe un morman de frunze căzute, nu înainte să mormăie ceva și frunzele îndată iau forma unui scaun. Cu spătar! Să se așeze sănătos, oricum îl șterg! Dacă stă comod, nu o să i se mai pară că sunt moartea…

— Nu mă șterge, drăguţă! Nu ești curioasă de ce sunt aici?

Ba sunt! Da’ nu o să recunosc, drăguţă! Ca să faci scamatorii cu frunze uscate!? Privirea îmi pică direct pe pantofii de danspe care îi poartă. Se asortează cu bastonul lui, nimic de zis! Dar e bună întrebarea lui. Un singur James Bond ar fi de-ajuns lângă mine ca să îmi dau seama că nu ne-am potrivi deloc, dar absolut deloc, fiindcă arăt, de obicei, îmbrăcată ca un model de-al lui Vivienne Westwood și m-aș potrivi, braț la braț, mai degrabă cu stilul ăstuia:

image— Adio, cămăși elegante! Bun venit în lanul de porumb! îmi spulberă el şi ultima speranţă că aş putea să-mi reiau în posesie fantezia în black tie. 

Ce aiurea e să simţi că nu mai ai controlul propriei tale povestioare! Şi, moșul ăsta, de mi se întâmplă acum, cred că e din cauză că nu prea mă împac cu paietele şi sclipiciul nunţilor, botezurilor şi altor petreceri la care sunt invitată şi nu mă duc. Cum unele serate sunt obligatorii, înainte să mă hotărăsc cu ce mă îmbrac, mă aşez în…

—… Fân? mă întrerupe prietenul meu imaginar de moment.

Cred că se referă tot la ultima colecţie Andreas Kronthaler for Vivienne Westwood, „Sexercise”:poza

Nu îmi plac moşnegii băgăreţi. Se comportă de parcă ar avea un răspuns la toate.

— Dar chiar am un răspuns: answear.ro!

Şi acces la gândurile mele, pare-se. Nelimitat! Îl șterg de îndată ce îi spun asta:

Şi, fireşte, o să mă pui să caut rochii de ocazie. Serios, ăsta e răspunsul tău? Uite, caută tu şi zi-mi ce rochie mi se potriveşte de acolo, fiindcă, ce să vezi, eu nu port rochii! Şi, dacă se nimereşte să mai port câte una, pun un pantalon pe dedesubt. Şi, în niciun caz nu pun pantofi cu toc! Da, cred că nu sunt îndeajuns de femeie, nu? De-asta!

  Dacă aş gândi în acest mod, crezi că mi-aş mai pune pantofii de dans?  Știu că i-ai remarcat. Uite, rochia asta ţi se potriveşte!

6

— Poate! Dacă ar avea mărimea mea.
— Poţi pune o alertă şi eşti anunţată când au mărimea ta în stoc. Până atunci, uită-te în şifonier! De fapt, eu cred că nu ai chef să te duci la aceste petreceri şi sub pretextul că n-ai ceva elegant pentru acea ocazie, se ascunde refuzul tău de a da curs invitaţiilor.
— Crezi că mă întreabă cineva de ce nu mă duc?
— Uite că te întreb eu!
— Şi acum cine eşti, psihologul meu?
— Pot fi orice vrei tu! Peste trei zile e ziua ta. O să inventezi iar o stradă?

Nu ştiu cine l-a inventat pe moş şi nici cum îl cheamă și asta mă neliniștește un pic. Nici nu îmi dau seama exact dacă aveam nevoie de el, doar fiindcă am un stil diferit de-a aborda lucrurile, așa, în general. Nu numai când e  vorba despre stilul vestimentar.

Într-un final, dincolo de dilemele oricărei femei aflată în faţa propriului şifonier, mă descurc de minune cu propriul stil. Uneori îmi ia doar 5 minute. Alteori o oră. Ține de încărcătura de moment, fiindcă atunci când te îmbraci, vrei ca materialul ăla sau croiala respectivă să vorbească pentru tine. Și, pentru unii rămân mute pe vecie! Și de-o parte, și de cealaltă!

Eu am pus un NU mare black tae-ului clasic și un POATE  în dreptul celui chic reinventat. De la început, din adolescenţă chiar. Dar nu prea țin să mă încadrez în vreo categorie clară! Fiindcă eu mă îmbrac în funcție de stările pe care le am, și nu potrivit ocaziei sau unui anumit prilej de-a mă îmbrăca, uniformizând situațiile. Sunt zile când Tommy Hilfiger e prietenul meu cel mai bun și altele când stilul vintage mă încadrează în alte epoci.

Nu mă dau în vânt după nunţi, botezuri şi alte asemănătoare ocazii, fiindcă nu îmi place moda de moment a locului, pe care o impun, de obicei, aceste evenimente. Din acest motiv, nu ajung decât la o petrecere pe an. Cel mult! De dragul acelor persoane care mă invită şi care îmi împărtăşesc, în parte, libertăţile astea pe care mi le permit. Și, ca să fiu sinceră până la capăt, nu îmi place nici muzica de petrecere. Care se asortează „perfect” cu ținutele elegante, desigur!

Singurele evenimente la care ajung de vreo câțiva ani încoace sunt câteva concerte  sau festivaluri de rock alternativ, indie, blues sau jazz. O fi de vină urechea mea! Şi altele.

— Și te mai întrebi de ce am apărut? Sunt aici să te acopăr…
— Nu acoperi nimic! Nu mă prinde pe mine acest fel de-a fi, dar nu văd ce e rău în asta. E stilul meu și e unul asumat. Un stil de actriță, ar spune unii! Uite, rochia pe care mi-ai sugerat-o, chiar îmi place! Numai că eu aș purta-o cu un pantalon sau cu un dres gros, colorat, kaki sau maron, la care aș adăuga o eșarfă colorată în mai multe nuanțe de toamnă. Și o pereche de ghete grena. Și o vestă de catifea verde, cu broderie.
— Îți place toamna?
— Se asortează cu părul meu roșcat.
— Dar moda?
— Cred că îmi place pentru spectacolul pe care îl oferă. Crezi că am ales-o întâmplător pe Vivienne și pe soțul ei? Auzi, dar de ce tocmai un moș?
— Eu? De ce, voiai să fiu mai tânăr?
— Nu. Nu e o poveste de dragoste! E despre stil, oarecum. Un răspuns! Pentru cine caută. Și personajul tău e mai potrivit, are ceva… De ajutor! E un personaj cu răspunsurile la el. Nu știu de ce am întrebat. Unde o să te duci de-aici?
— Secret!
— Eu te-am inventat?
— Nu îți spun!

00181

Superblog 2016, Proba 1. Sponsor:answear-patrat

Această prezentare necesită JavaScript.

Sursă foto: Vivienne Westwood, answear.ro și arhiva personală (nu se vede prea mult, dar se simte atitudinea! 🙂 )