De la orice se poate ajunge în poem!

Dacă o să fiu întrebată vreodată de ce număr,
o să răspund: pentru poezie!
Eu număr bucăți de perete,
oameni iubind,
avioane
copaci,
pisici,
aspiratoare..
Când aspir, mă gâdilă ceva în talpă.
Mi se întâmplă, cred, că număr.
Gâdilătura în talpă vine şi dintr-o magie aparte a lumii,
unde nu mai stai în gunoaie.
V-ați întrebat vreodată cât gunoi intră într-o poezie?
Ce capacitate-o fi având?
Și câți microni de praf?
Uite un om închis în odaia lui, aspirând!
Vezi cum, orice ar face el,
în dosul faptelor lui nu se vede strălucirea-i iubind?
Rămâne de-a pururi imaginea singurătății lui:
un om periind covoare,
dinți
și zbătându-se să scape de praf şi de gunoaie
căutând pentru alţii cuvinte solare.

Exponat

Din când în când îmi vizitez iubirea,

am lăsat-o într-un muzeu dezafectat.

Cât timp nu sunt acolo, nu se întâmplă mai nimic, 

eu abia de-mi amintesc de ea, 

însă, de cum ajung,

totul începe a prinde viață şi eu atunci plătesc bilet, 

ca să o contemplu fără remuşcări.

Ea insistă să mă treacă pe listă,

vizitator permanent, 

dar eu nu cedez ispitei, căci nu o pot privi tot timpul.

Mulură

Cuvintele nu sunt zâne.

Nu sunt o nuia,

nu sunt nici un ceasornic solar.

Uneori sunt obiecte.

Dacă-ți satură întâia sete, dă-le drumul!

Dacă-ți satură întâia foame, dă-le drumul!

Subtitluri

În luxul toamnei,
în moalele Bucureştiului,
un corporatist muşcă
pliul soarelui
în aburi de lux.

Cât bem o bere

Într-un vis, eu eram câmp
şi tu un pieptene,
şi-ţi ziceam „cum ar fi să pot să sun
o parte a conştiinţei tale?”, iar
tu atunci adunai în dinţi pietre de pe inimă
şi le aruncai în bălţi:
„Fiecare oraş are mincinoşii lui, vindecă-te!
Nu-ţi trebuie atâtea cuvinte cât bem o bere.”

 

Manifest absența

Când scriu,
începe totul atât de abrupt,
deja sunt călare pe un cal și trec zile,
uneori și nopți până mă dau jos de pe el,
nu e cert anotimpul,
însă simt că sunt un bun cetățean al gândului meu,
un chiriaș cu taxele la zi,
cu umbrelă,
în caz că plouă
(pe cal???),
dar la sfârșitul călătoriei văd, totuși,
că aș fi vrut să citesc cum m-am urcat pe cal,
unde eram.
Ce caut eu pe un cal?
Am făcut sex înainte să mă uc pe el?
Ce oi fi fumat?
Și de ce atâta prudență?
Manifest absența,
mai mult decât prezența,
dar mă bucur că ajung totuși undeva,
deși nu știu exact încotro.
Deși
ajung într-un loc acceptat,
de cunoscut ce îmi e.
La un moment dat, calul e epuizat,
cade,
eu îl împușc în cap ca să-i curm suferința
și pătimesc,
n-aș împușca un cal al altcuiva nicicând,
dar în poezie i-aș scoate și măruntaiele ăstuia,
fiindcă nu îi înțeleg devotamentul:
de fiecare dată când plec într-o poezie,
el apare sub mine viu și nevătămat.

Părăsitoarea

De câte ori nu mi-am luat adio în aer, în ape, de la nimic?! Coboram cu nasul pe sus câteva trepte drepte și, respirând, inhalam aerul libertății veșnice, bucurându-mă de semne: soarele arunca și mai multe raze înspre pământ, iar ciripitul păsărilor nu era altceva decât cântec întru bucurie.

E plăcut sentimentul părăsirii, atunci când nu ești tu cel părăsit. Desigur, oricât ți-ai prelungi de mult starea aceasta, libertatea nu e veșnică, iar bucuria nu e pentru totdeauna. La primul colț, când ești suficient de departe de locul sau de un alt suflet părăsit, păsările nu le mai auzi deloc, soarele se ascunde după primul nor călător și, iată-te, părăsitoareo — încuiată în altă odaie, cu mai multe ferestre și mai multe uși, alipită unei lumi care nici măcar nu ar exista, dacă n-ar fi iubirea —, proiectând deja o nouă părăsire!

Dacă viața ar fi corectă, n-ai putea să mai râzi imediat ce ai întristat un alt suflet.

Așadar, pe 2016 vă doresc un râs și-un plâns din toată inima! (Atenție, nu citiți virgula acolo unde nu e!) De restul se ocupă încuietoarea dintre oameni!

PS: Probabil că aceasta va fi ultima postare aici, căci…

Cerul a plecat

Eu îmi simțeam carnea cum se smiorcăie
și m-am gândit aproape imediat la o reformă.
Ce-i cu atâtea retrageri în sine?
Mai bine mă uit sus!
Nimeni nu încearcă cerul cu degetul,
lumea încearcă numai marea.

O visătoare într-un elefant de piatră

Din spate vor să pornească mâinile,
vor să întoarcă arcul înspre cel ce l-a pornit.
Corpul se caută acum de uși și ferestre,
ca avântul creației înspre sublim.
Cândva am luat zânele din păduri și le-am ascuns
într-un buzunar cu fermoar
ca să ne închipuim că trăim într-o lume fantastică.
Cândva ne nășteam din iubire,
dar astăzi o sculptăm.
Cândva o să colorăm deșertul.
Care-o fi rostul inimii în război?

Și pentru tine, suflete!

De față

Mi-am șters chipul
și mi-am pus altele.
Pe rând.
Nu de tot, temporar!
Unele încă mai plângeau
dar altele își pierduseră glasul,
nu știau de unde să înceapă în tăcere.
Luaseră cu ele și amintirea lor,
ca pe niște flori de chiciură,
din care lumea extrăgea minuscule fire de aur,
croșetând zdrențe,
apoi le dădea pe datorie,
cu o camătă nemiloasă.
Câțiva învățăcei de-ai Domnului își întinseră și ei năvoadele,
în care eu însămi era să mă prind.
Doar lacrimilor lor le-am dat drumul să treacă prin mine,
nu voiam să mă înșele, din nou, patima.

„Te-ai grăbit
cu roua sufletului” îmi ziceau chipurile,
„ca să stingi deșertul
îți trebuie mai mult de-atât.
Lasă-le pe toate,
așa cum se întâmplă ele!
Nu e altfel chip!”

Mi-am redat fața,
dar am înlocuit-o cu un pătrat negru
și mi-am retras temporar și sufletul.
În fond, cine se lasă pe sine?
„De ce-o fi în stare un suflet curat?” ,
mă dojeneam tot eu.
Azi e incendiu la ușa raiului
„și lumea asta mare e tot mică,
vom afla cu toții în cele din urmă.”