alma nahe

Posts Tagged ‘Struguri’

Unui infinit „te iubesc”, într-o coală albă

In Cartea în care se tace on Noiembrie 11, 2013 at 4:29 AM
image
Nu știu cine plânge când plânge…
Poate ochiul ori
poate marea sărată din el,
izbind cu valul ei cel mai înalt malul încercănat al genelor
și uscându-se în plaja gurii.
Nu știu cine iubește când iubește…
Poate ochiul ori
poate nisipul din el,
care iese pe nari, șlefuind în cioburi de sticlă colorată forma
unui infinit „te iubesc” într-o coală albă…
Și nu știu multe,
nu știu câte știe ochiul și
nici câți pescăruși îi omoară furtuna din suflete,
dar
cel mai mult și mai mult
nu știu cine ești acum,
când îți sunt…

Proprietăreasa de cuvinte

In Cartea în care se tace on August 3, 2013 at 6:54 AM

A fost odată o insulă,
ca o fisură în spaţiu,
și-o proprietăreasă de cuvinte — care nu locuia acolo,
dar aşa încep toate,
fără nicio legătură,
și uneori, așa și sfârșesc —, iar toate s-au întâmplat
pe când iarba era crudă,
iar literele erau furnici pe un buştean.
Într-o zi, plimbându-și cei doi bichoni,
a găsit o funie,
a legat-o de un arbore de cafea,
şi de celălalt capăt ţinea ea,
şi în loc să se spânzure
a făcut-o barieră.
Avea şi acte în regulă pentru cuvinte,
şi reduceri
la absurd,
însă nu oferea nicio garanţie că
odată eliberate de sub proprietatea-i intelectuală,
morală,
ar fi folosit cuiva la ceva,
așa că le vindea cui se nimerea trecător
prin fisura aceea de timp.
Zgomotul monedelor era puternic,
buzunarele îi erau doldora
şi cu fiece lingou rotund care dădea pe-afară
mai ucidea câte un paragraf de furnici
şi nimic nu putea salva această irosire perpetuă.
Noroc că sămânţa lor gratuită era de dincolo de buştean,
şi acolo şi avea să rămână.
Iar ea, proprietăreasa,
insulară ca o vie
aşteptându-şi strugurii,
își plimba mai departe bichonii,
până în ziua de apoi.