alma nahe

Proprietăreasa de cuvinte

In Cartea în care se tace on August 3, 2013 at 6:54 AM

A fost odată o insulă,
ca o fisură în spaţiu,
și-o proprietăreasă de cuvinte — care nu locuia acolo,
dar aşa încep toate,
fără nicio legătură,
și uneori, așa și sfârșesc —, iar toate s-au întâmplat
pe când iarba era crudă,
iar literele erau furnici pe un buştean.
Într-o zi, plimbându-și cei doi bichoni,
a găsit o funie,
a legat-o de un arbore de cafea,
şi de celălalt capăt ţinea ea,
şi în loc să se spânzure
a făcut-o barieră.
Avea şi acte în regulă pentru cuvinte,
şi reduceri
la absurd,
însă nu oferea nicio garanţie că
odată eliberate de sub proprietatea-i intelectuală,
morală,
ar fi folosit cuiva la ceva,
așa că le vindea cui se nimerea trecător
prin fisura aceea de timp.
Zgomotul monedelor era puternic,
buzunarele îi erau doldora
şi cu fiece lingou rotund care dădea pe-afară
mai ucidea câte un paragraf de furnici
şi nimic nu putea salva această irosire perpetuă.
Noroc că sămânţa lor gratuită era de dincolo de buştean,
şi acolo şi avea să rămână.
Iar ea, proprietăreasa,
insulară ca o vie
aşteptându-şi strugurii,
își plimba mai departe bichonii,
până în ziua de apoi.

Anunțuri
  1. Proprietãreasa de cuvinte? Adicã unii pun stãpânire pe cuvinte şi tu rãmâi fãrã? Te pomeneşti cã de accea se spune cã unii “au cuvintele la ei” ? Şi-au fãcut abonament şi au mereu cuvinte proaspete. Bine cã am aflat, nu cã aş fi rãmas prea des fãrã cuvinte la mine dar, uneori, le simt lipsa. Are telefon proprietãreasa ta de cuvinte? Sau pot sã iau şi eu cuvinte din zona liberã de dincolo de buştean?

  2. Proprietăreasa nu-i a mea, e a lui Flavius! Eu doar i-am scris povestea, ca pe o ieşire cu bichonii la plimbare. 🙂
    Dar zona de dincolo de buştean e a oricui o vrea, nu e proprietar nimeni! Deşi, nu sunt sigură, cu vremurile astea, pfff….nimic nu mai e la liber!

  3. De la o propozitie scrisa de Flavius ai scos int-o clipita o alta poveste, o poveste ca un semnal de alarma, o poveste care ma duce (la a doua cititre) cu gandul la bloggeri, la cei care isi vand cuvintele si le banalizeaza, dar si la cei care le irosesc scriind pentru profani.

    • 🙂 Sper să n-ajung niciodată în situaţia lor! Şi nici nu cred, atâta vreme cât mai sunt oameni ca tine, care înţeleg ( într-o clipită) descifrând. Am scris-o nu într-o clipită, ci în câteva clipiri exemplare, a aducere aminte!

  4. Desi le da pe gratis (cuvintele), se pare ca lumea nu prea incalca pragul!

    • Răspuns:
      Ai scris ” in calca’.
      Dacă era „încălca”, aşa am şi făcut, le-am alăturat.
      Dacă era „îi călca”, n-am făcut nimic, am preferat alăturarea de mai sus.
      Dacă era „încălca”, pot răspunde că nu le dădea nimeni gratis, toate se plăteau. De aceea, pragul nu era trecut decât de cei care dădeau buşteanul din drum, ca să ajungă la seminţe şi ocoleau bariera de sfoară(-n ţară). 🙂
      Care barieră oricum a căzut de la sine, fiindcă era o chestie de moment, dar şi mânată fiind de bichoni, proprietăreasa noastră comună, spre ale sale.

      • Mici, pufoşi, dar sfâşietori aceşti bichoni. Am ajuns la bolul cu diacritice – „îi calcă”!

        • Tot ai ajuns undeva, cu așa bichoni. La bolul cu diacritice era ideal, și acum, că ai ajuns fără mușcături, e mai mult decât am sperat. 🙂
          Cât despre prag, era cel de sus. Poate de aceea!

  5. „Avea şi acte în regulă pentru cuvinte, şi reduceri la absurd…”. Ei da! Mie-mi e ca unii, unele chiar se cred proprietarii cuvintelor celorlalti si se poarta cu ele ca si cu bichonii din dotare! Ce-i drept bishonii pot trai macar cu iluzia ca acolo-n bratele proprietaresei sunt ocrotiti fara sa aiba habar ca oricind se pot rupe chiar si tocurile cui ale stapanei ! 😉
    Cele bune!
    P.S. – Multumesc 🙂

    • Păi, câinii sunt niște orientați, totuși! Nu mi-aș face griji! Alții ar fi lătrat la furnici, alții la tocuri… Ăștia nu latră deloc, ceea ce ar însemna că-s tratați bine.
      Dar, na, nu deținem adevărul! Nici măcar asupra însemnătății propriilor noastre cuvinte scrise. Poți să spui când anume se înșurubează dualitatea într-un cuvânt? Poți! Într-un context pe îngustă întindere. Dar despre un paragraf? Nu prea! E un pic mai greu, marja de eroare crește odată cu larghețea, fie ea și numai a unui gest. Or, gesturile largi, deși sunt cu mult mai expresive, decât cele mărunte, cu privirea ferită, sunt respinse. Se sperie unii căței, na, asta e! Iar unii nu! Sunt proprietarii propriului limbaj prin semne, dar uneori, sonor.
      Mulțumesc pentru cuvinte.
      A, și uitam! Proprietăreasa n-are toc cui. De tânără era atât de înaltă, încât nu i-ai fi ajuns la nas. Și săritura câinilor în brațele-i, dacă tocul i-ar fi fost cui, n-ar mai fi fost considerată act de drăgălășenie, ci circ.

  6. […] Na, că acuma a lăsat baltă firu’ narativ şi a aruncat undiţa după un titlu de poem, Proprietăreasa de cuvinte! N-a pus nici titlul la chestia asta de se vrea în părţi, roman. Din părţi, vă zic eu, […]

  7. […] vreți autenticitate și originalitate citiți blogul Alma Nahe, dacă vreți să cunoașteți o propietăreasă de cuvinte, o femeie înveșmântată în haine de scriitoare atunci Olimpia Săpunaru este femeia pe care […]

almanahiţi, vă rog!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: