alma nahe

Posts Tagged ‘ploaie’

Tractatus

In cap umplut on Septembrie 21, 2012 at 4:19 PM

   

Fiinţa însăşi va fi vîndută la colţ de stradă

în chip de alegorie.

Ea-i pe un pod.

Se ascultă, glisadă

întrebând cablul rupt de ce să se mai agaţe,

cascadorie.

A plecat de-acasă crescând

umbre tăcute,

nu înainte să-şi treacă tăcerea pe foi colorate:

marea-n amurg şi

culmile munţilor îmbrăţişate de aburi,

împurpurate.

Şi-n această dimineaţă piatra are propriul ei alfabet,

pulberea ei, acelaşi alb contur, desuet.

Pe alei, mai devreme, se plimbase iar, miel.

Prin ploaie, pe sub umbrelă…

un melc.

Zuviel!

Nu e de mirare că se mişca încet,

cineva încerca s-o scrie, ascet.

Încă imaculată şi-uscată se gândi

să-şi recreeze limba pe-un nufăr şi

toată, inalterabilă

pe petalele lui, o imagine simplă,

dar imponderabilă.

Îşi iubea cuvintele, tribut goliciunii

le făcea mereu diapozitiv în lumina lunii,

dar le refuza abrevierea-n oral.

Abisul e un miraj rănit! magistral

îi spune ea deodat’ celeilalte,

imaginea răsturnată în ape,

tulburându-şi tăcerea, teatral.

Apa se rostogoleşte în neted şi rece

ca o anestezie, conjunctural.

Disperarea-i se-aruncă

în apă, în locu-i, calup de nimic, zdrobind rod.

Pe bulevardul de lună,

negru de fum

despicăm  — mai multe, împreună — un pod,

 mirese ale lui Frankenstein, rostim toate în cor :

limitele lumii mele sunt limitele limbii mele, 

din Tractatusul lui  Wittgenstein,

şi-apoi privim spre ochiul Mizar şi Alcor.

 

Anunțuri

Indiferent…

In cinema scuipat, trupa mea. grupies-ul meu on Aprilie 7, 2012 at 10:49 PM

Afară ploua. Îşi plimba bomboana pe buze în acelaşi ritm în care afară ploua.

N-o sugea pe toată, pe la jumătate o scuipa într-o bucăţică din ziarul de azi, apoi o împacheta în ea.

Sugea. Un cuvânt atât de elastic…

Fix la jumătate scuipa cu repeziciune, ca şi cum i-ar fi venit o idee nouă, un nou gând mângâietor. Ştia exact unde să se oprească înainte de-a scuipa, după aromă, poate, ori fiindcă calcula exact cantitatea de salivă produsă şi înghiţită având un simţ aparte, cine ştie. N-o întrebase nimeni până acum, când iarăşi n-o întreba nimeni, nici măcar ea nu-şi pusese întrebarea asta.  Şi dacă şi-ar fi răspuns  probabil că ar fi descoperit că nu e decât o altă caraghioasă îndrăgostită. Îi displăceau dulcegăriile, dar îi plăcea foarte mult să le sugă. Şi, mai ales, să le scuipe. Pe-o bucată de ziar.

Le sugea cu gândul la el, un virtuoz de pădure.

Le scuipa fiindcă spera ca măcar o dată să fie întrebată de ce face asta.

Le plimba pe buze ca să poată fi văzute. Să nu se spună că înghite în sec, că are un tic, că are mandibulă elastică, că mestecă gumă…ehei, câte nu se puteau zice!

Cu toate astea nimeni nu zicea nimic. Nici fata de la casa de marcat, deşi era convinsă că observase că-şi cumpără constant aceleaşi bomboane, ambalate în cutie metalică.

O vreme le sugea până la jumătate, apoi le ronţăia.  Dar o scotea din sărite zgomotul.

Plus că îi caria relaţiile cu cei din jur, mai ales cu cei dezinteresaţi, cu cei care o plăceau pentru ce şi cum era. Cu tot cu bomboane. Cu tot cu cutiile lor metalice.

Odată asculta văicărelile virtuozului de pădure şi-n toiul destăinuirilor, moment dramatic în exces, cranţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ,  zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ. Apoi linişte.

Virtuozul îşi blocă canalele de comunicare pe loc. Nicio lacrimă, niciun sentiment eliberat. Aştepta ca saliva ei să-şi revină la compoziţia chimică iniţială, de dinainte de bomboane. Pe care i-o cunoştea. Doar o sărutase o dată. Odată. Primul sărut. Şi ultimul.
Nici nu ştia cum să-l clasifice, cum să-l eticheteze-n ea, în regiştrii care ne menţin normali.

-Dacă n-ai fi aşa de nebună…

Mai întâi vru să-i răspundă, dar îşi dete seama că virtuozul n-o întrebase, aşa că se ridică, în metru distinct. El recunoscu adnotarea, virtuoz cum era. N-ar fi recunoscut însă niciodată că o sărutase. Asta o făcu să se ridice, de fapt.

Îi plăceau şi întrebările. Dar nimeni nu mai întreba. La drept vorbind, în vremuri ca acestea, să le zicem ploioase, de acord, nimeni nu mai întreba nimic. Ajunseseră la o aşa performanţă că toţi aveau răspunsuri fără să le caute sub umbrela întrebărilor. Puneau punct direct. El nu era diferit. Nu era nici măcar indiferent.

Nu se uită în urmă. Cutia cu bomboane îi ţinea cadenţa. Scoase una, modificând ritmul.

Trebuie să merg înainte, îşi spunea privind bomboana. Numai aşa mă pot întoarce înapoi. Apoi şi-o vârî în gură.

Merse înainte până la primul chioş cu ziare. Ceru unul la întâmplare. Oricare, numai să fie de azi. Rupse cu atenţie bucăţica pe care era trecută data, o ruptură executată cu precizie. Restul ziarului îl aruncă, civilizată, în prima pubelă.

De ce nu citiţi domnişoară ziarul, ar fi putut s-o întrebe cineva dacă i-ar fi urmărit atent mişcările. Dar nu i le urmărea nimeni.

Afară nu mai ploua.

Scuipă.

Apoi împături.

Pe urmă începu să cânte.

Apoi crescură flori…

Frec…venţe

In arena luptelor sterile on Septembrie 5, 2011 at 8:33 AM


Câteodată, mă gândesc
ca atunci când mai suntem doar noi doi,
singuri,
să nu mai vorbim despre noi.
Să ieşim afară şi
să vorbim despre vreme.
Aşa s-ar păstra şi distanţa la care (te) ţii,
cu felul ei, persuasiv, de-a mă atinge
lăsându-ne cu faţa mai aspră, poate,
atunci când vântul ne va lua pe sus,
mai răvăşiţi,
dar mai uşori, crezând că plutim,
şi cu privirea ‘nainte.
În primul rând că eu n-aş mai sta cu borcanul la ureche
ascultând fiece bătălie din inima ta,
iar tu, atunci, n-ai mai inventa, rănit, dar băţos,
linia aceea fină-n asfinţit,
care mă face să-ţi fiu, când aliat,
când inamicul, la lumina unui felinar.
Apoi am aduna, rând pe rând, toate oraşele,
toate blocurile, toate casele şi toate pătratele,
cărora, oricum nu le datorăm nimic,
deşi le tot reparăm şi văruim,
şi-am aprinde un foc nou,
cu o esenţă nouă,
poate şi-o pipă, cu o aromă nouă, neînarmaţi.
Cu un motiv nou,
fie el chiar şi-un bloc rotund…
Armele seducţiei le-am lăsa rezemate-n aşchii de poem,
şi-am asculta cântul
pe care, înserarea, cu praful ei stelar
ni l-ar desena galben pe negru, înainte de visare.
Şi, de mi s-ar înmuia genunchii,
prevăzând finalul lui, al cântului sau al visului,
aş şti cu siguranţă că ploaia ce va să vină,
o trimite toamna, cu alţi nori, mai argintii.
…sau că sesamoidele, scârţâind,
ştiu să ghicească sfârşitul de vară,
meteodependente.
Apoi, mi-ar fi foarte clar în acel moment când,
ca şi cum ţi-ai cere iertare,
ai aduce în discuţie luna plină,
sau lipsa ei,
că toate cuvintele rostite se mănâncă-ntre ele,
nu fiindcă trăim în lumi secrete,
unde ne jucăm cu toţii, de-a mama
şi de-a tata, ci pentru că
nerostitelor,
dacă nu le organizezi un marş de protest al sfinţilor,
înlăuntrul nostru nu mai scânteiază enigmatic,
nici vizibil, pe timp de zi.
Şi dacă la un moment dat (sau luat) m-ar încerca un frig,
aş jura că nu e acel ger al nepăsării,
cu care mă socoţi drept o femeie oarecare,
alunecând în ochii lor, cu gura ta,
un derdeluş.
Şi-atunci m-aş îmbrăca cu tine, ca şi cum
un pulover mi-aş trece peste cap, elastic:
(ochi)peste ochi, (nas)peste nas
(gură)peste gură, (gât)peste gât.
Mi-aş băga apoi mâinile în tine,
în locul acela special conceput pentru ele
şi, previzibil, fireşte, m-aş da mai aproape de foc.
Şi-aşa, încremeniţi unul într-altul şi-n acest „afară” născo(p)cit,
ne-am răspunde din simţiri, frecându-ne mâinile şi celelalte periferice amorţite.
Clipind doar la câte vreo rafală de vânt rece,
semn, însă, că suntem tot acolo,
ca şi cum centura scapulară, deşi incompletă, ne-ar uni,
şi nu, alunecoasă, vrerea.
Până când soarele, ridicându-se în zori,
ne-ar trimite razele-i ca pe nişte gânduri de aur,
dătătoare de văz.
Roua i-ar trezi pe tovarăşii tăi de până atunci,
soldăţeii de plumb,
care te fac să pari un general rezervat şi ursuz.
Noi am râde mai întâi de ei şi uniformele care-i fac să pară comuni.
Apoi, tu mi-ai face semn, discret, să-i organizez în batalioane
şi să-i trimit spre un alt război,
de capul lor.
Ei, obişnuiţi cu trezitul de dimineaţă,
Şi cu un singur personaj principal în viaţa lor,
ar inventa pe loc un cântec-întrebare, vesel,
de război, pentru avânt:
„De ce mama naibii, toate,
dar absolut toate,
tot încep şi
se tot termină mereu?
Nu-i prea uşor?!”
apoi s-ar arunca în ce-a mai rămas din focul, abia pâlpâind,
împrăştiind peste MINE,
acest nou „NOI„,
luminiţe verzi-albăstrui.

Mulţumesc, Angelik pentru desen! Să-i pui un nume! Sau „frecvenţe” să-i rămână, pe vecie! 🙂

Poliester Bride

In arena luptelor sterile on Iunie 4, 2009 at 1:44 PM

În imposibilitatea de a vedea direct mă uit cum se desfac linii paralele şi le ondulez.
Nimic nu vorbeşte cu mine sau despre noi, ca şi locurile în care am râs sau plâns împreună, aceste pietre de marcaj, borne în ani, albe-negre, pe lângă care am trecut în viteză, şi le-am ratat, uneori, dar, nu-i nimic grav, nu-i aşa, pentru că din câţiva în câţiva ani, încetinim şi bifăm trecerea timpului, iar unghiul de vedere se limpezeşte…
Nu lipseşte, fireşte, din această panoramare nici muzica, care zgândără glanda lacrimală cu notele-i alternativo-punkiste, fâlfâitul genelor mulge glanda, clapele pianului sunt şi ele albe şi negre, dar muzica lor se împrăştie la radio în tine, în mine, în mii de culori.
Dicolo de ploaie alt şi alt tren şuieră a dor, anunţând sosiri sau plecări; oameni pe-un peron fluturând batiste şi concediind înfrângerea cu un mic suspin, pierdut şi acela între staţii.
Vântul, sălbaticul fură respiraţiile, străzile în lumini se arcuiesc şi cântă, dragostea-mi modifică benzile paralele cu şinele şi sinele.
Eu?
Eu..mă mişc repede, vreau să încerc un truc de ultimă oră, vrând să mă conving dacă este posibil să defineşti tu, dragul meu, vagu-mi contur când praful se mută în soare.
Toate principiile dragostei contrazic privitul înapoi, aşa cum tot ce arde tot negru devine, astfel că moderez sunetele icnelilor, mă pitesc după silabe pompoase, şi cu toate că încerc marea cu degetul, cu ochii pe tine, tot mă înec.
Tocmai de-asta, de astăzi începând, sunt pentru omorârea timpului care falsifică.
…Şi pentru ploaia ideală, care spală şi nu năclăieşte.
Nu te opri, picătură de ploaie!
Chinezeşte mă omori strop cu strop, dar ce, contează?!…
Atâta timp cât, deşi mă inundă mirosul de verde pe care-l împrăştii, nu devin marţiancă, şi rămân veşnic o pământeancă aeriană, pentru mine e suficient.
perete
Într-un cadru friguros trebuie că e cineva
care-ţi rosteşte numele tău cu voce tare,
în mod constant…
numai să-ţi ciuleşti bine urechile…
și să-ți freci a bine, ochișorii.
Altfel, la ce bun, toate?

obscur

In cap umplut on Octombrie 21, 2008 at 12:47 AM

În realitate nu aspir.
Nu aspir, nu mişc degetul, nici pleoapa şi, în rest, ce fac?!…
Trimit semnale.
Sunt numai gânduri şi, cel mult, o activitate, două.
Sunt AICI de 20 de zile , dar mă trec secunde când cred că de-abia am venit şi minute când mă asudă anul. Amintirea se pierde într-acolo unde a fost şi eu mă simt în oasele tale.
Lemn, hârtie, carton, cărămizi pocnesc în mine ca-ntr-o sobă veche.
Ieri am alunecat în baie şi mi-am învinetit curul. Nu tot. Cu toate astea, nu mă doare. Şi nu l-am frecat! Mă doare însă călcâiul…
Nemţii s-au predat, Hitler e mort, iar Lenin nu mai zâmbeşte cufundat în fotoliul său alb.
Dar asta a fost mai demult.
Şi căzătura, tot mai demult a fost.
Eu ies din tragedie, din dragoste, în pofida firii.
Nici măcar nu văd asta, nu ştiu exact! Doar ghicesc.
Lumea mă cam scoate din minţi, dar nu-mi mai place soarele?… Strâng din ochi! Nu-mi mai plac zâmbetele, strâng din buze!..muşc limba…nu, nu, doar o mişc!…
Iar tu îmi ajungi aşa…la distanţa ta de pol îndepărtat.
…şi încă ceva: nu-nţeleg de ce m-am chinuit atâta timp cu clasorul de timbre pentru că acum îmi dau seama că habar n-am când l-am pierdut…
………………………………………………………………………………………………………………..
Mi s-a umflat puţin călcâiul.
Pun capăt şoselei.
…Confort!
Confort şi un vag motiv.
…şi-o vagă evoluţie…
…şi-o nouă colecţie…
Ce păcat! Gândurile nu-s ca picăturile de ploaie. Oricât de zgomotoase-ar fi, după ele, undeva ascuns, stă la pândă curcubeul.

După gânduri, undeva ascunsă, sunt EU, cu mine, hâţ, în maşină !

Infiltrări

In cap umplut on August 9, 2008 at 11:25 PM

Fiecare zi cu un rost.
Singură.
Rând pe rând.
Aidoma ferestrelor unui tren.
Tren lung-zi lungă.
Umbre la fel.
Mă strâmb, mă înconvoi.
Trenul a ajuns în staţie.
Beau un ceai fierbinte de ierburi.
Nu cred în ceaiuri, deci o să rătăcesc prin pădure!
Copacii desfrunziţi îmi lovesc ferestrele trenului.
În tăcere un păsăroi îşi priveşte căderea în iarbă ca pe un culcuş moale.
Mână în mână, o broască, cu altcineva decât ea, sar.
Se întrevede o ploaie de undeva din glumă,
Pot să retrag ploaia dacă îmi reinventez paşii.
Nod umed în gât.
Răsuflarea lor mă usucă..
Ziua e pe terminate şi cucii îmi invadează şapca.
Sunt spaţial potrivită pentru reflecţie.
Un câine care-şi urmează umbra.
E o noapte rece .
Ceainicul fluieră anunţând plecarea trenului spre o altă gară.
N-o să dansez în ploaie.
N-o să urlu la luna.
N-o să vorbesc cu păsările.
Doar o să fluier aiurea o melodie la întâmplare.

Să zicem că!

In cap umplut on Martie 24, 2008 at 9:39 AM

Să zicem că nu sunt boemă, că nu merg pe vârfuri ,că, ca şi melcul fac salturi uluitoare.

Să zicem că- ntr-un miiiiititel univers paralel din Piaţa Alba Iulia, copiii mici încă plâng atunci când sunt tunşi, dar sunt deschişi când vine vorba de tatuaje şi jointuri.

Să zicem că privirile tale nu asteaptă un moment ca să pot traversa Praga şi că de-asta mă pierd cu Corabia undeva pe la “am haina de mag, sunt aşa de schimbat, sunt iluzia ta, pentru vremea cea rea”(versurile aparțin formației Travka)

Să zicem că a venit timpul când gândurile tale lâncezesc laolaltă cu momentul ăla, când nici măcar despre ce parere ai despre roz, culoarea sau pantera, nu mai ştii.

Să zicem că azi n-o sa citesc”Care dintre noi doi l-a născocit pe celălalt?”fiindcă sunt în “Război cu SALAM(m)andrele”

Să zicem că am remarcat un subiect alunecos.

Azi am câteva planuri foarte vechi:

1.De scris un dialog dintre un diler si-un urs!

2.De scris despre apa de ploaie!!

3.Ah,să proiectez o umbrelă!

Ieri (metaphoric vorbind) am scris o listă cu lucruri care sar, care fug şi care păcălesc!