André Kertész – „Chairs on the Champs Elysées”
În goana noastră după nimicuri-scânteie furăm cu ochiul stânga-dreapta, înapoi-înainte, căutând drumul cel mai bun, fără gropi, fără crăpături, fără prea multe obstacole, luându-ne după semne, linii de demarcație, faruri sau urmându-l instinctual, știind deja drumul, fiindcă l-am mai făcut. Dintotdeauna am fost — fie pe jos, fie călare pe cal, fie în căruță, tren ori în mașină — privitori dincolo de ochi ca printr-o fereastră în verde, ruginiu sau alb pufos, căutând în pietre, copaci, nori, dar mai ales căutând în oameni nemaivăzutul, nemaiîntâlnitul, nemaitrăitul.
Pe unii i-am păstrat în fața ochilor, dorindu-ne să ne rescrie sau să aducă un plus în povestea noastră personală, pe alții i-am mutat cu degetul dintr-o parte în alta, fiindcă am învățat între timp cum să schimbăm imaginile și mai repede, tactil, și, mai ales, variațiunile cuvântului „mobil”.
Unii ne-am încăpățânat și am rămas blocați în traficul de sentimente, al meu, al tău, al altora sau surprinși de un semafor care nu mai vrea să afișeze culoarea așteptărilor pe scaunul din stânga.
Ieșim din case la treburile noastre, unii dintre noi ne decapotăm, alții ne ambalăm mai greu, când nu ni se îneacă corăbiile, ni se îneacă motorul și uităm că poate fi periculos să nu fii atent o secundă, că orice moment de neatenție se poate converti într-un posibil accident, oricât de antrenați ne-am considera.
Între toate astea sau pe deasupra ori dedesubtul lor, ne alcătuim din sentimente-întrecere pe care le donăm rețelei de socializare, cea mai rezistentă „prefață” a vieții din ultimul deceniu, Facebook, în orice timp al zilei și, fie că mergem pe jos, fie că ne găsim în traficul urban și accelerat al orașului, deși furați de ecran, ne mai aruncăm totuși câteva ocheade, o grimasă, un scâncet, semn că nu ne-am lăsat furați de tot de cristale lichide.
Nu mai așteptăm răspunsuri de sus care să ude plăntuța speranței, ne-am mutat zeul pe pământ, iar el…el știe tot despre noi, fiindcă e tot timpul cu noi. Fiecare ceas împreună cu el e un mare eveniment. Îi atingem ecranul și, ca și cum viața noastră s-ar putea derula cu aceeași ușurință, ne prindem mâinile sub fereastră, intenționat.
Habar n-ai unde sunt, nu? De unde îți vin…Dar eu știu, am o hartă. Uite-mă, un punct înroșit în mișcare, pulsând, pulsând, pulsând…Vin către tine. Din stânga, din dreapta, de nicăieri, de oriunde. Încă îți apar sub formă de text și de-asta nu-mi simți încă răsuflarea. Dar te ajung în curând. Astăzi, doar sub formă de experiment*!
Ia-ți telefonul în mână și scrie un SMS oricui dorești și în timpul ăsta plimbă-te prin toată casa. Nu-ți ridica privirea, ai parcurs kilometri întregi dintr-o cameră într-alta de-a lungul timpului. Te-ai ridicat din scaun? Hai, curaj, șansele să te lovești sunt mici! Crezi că te-aș fi pus să faci asta dacă eu însămi n-aș fi încercat înainte?
Dintotdeauna omul, trăind între soare și lună, s-a considerat înconjurat de duhuri pentru atunci când viața se preface într-o aventură primejdioasă. Să zicem că…sunt duhul tău azi. Acum, că sunt aici, ceartă masa de care te-ai lovit ori scaunul „rău” sau atârnă de filosofia după care se călăuzește fiecare: împăcarea cu gândul că murim într-o zi.
La revedere, cailor! Zbor mai iute ca voi…
Sau nu mă asculta! Dar nu arunca încă lampa din care m-ai scăpat, frecând-o! Fiindcă te-aș mai coborî scările, etaj cu etaj și te-aș arunca în necunoscut. Te-aș urca într-o Toyota și te-aș lăsa în viață cât să urăști piatra care ți-a sărit în parbriz ori prietenul care tocmai îți dădea un like pe Facebook și peste care tu ai dat, căci am făcut (din condei) în așa fel încât să îl omori la trecerea de pietoni, fiindcă îți numărai like-urile la un selfie cu tine la volan.
Sigur, acum sunt doar covorul fermecat care te-a silit în poveste să te urci fără regrete, dar care, pe urmă te-a îngropat în ele, fiindcă n-ai știut să te oprești!
Te-ai lăsat în voia textului, nici o clipă n-ai crezut că te voi aduce aici, în acest punct. Te-am așezat pe unul din scaunele goale dintru început și aș fi putut rândui în fața ochilor tăi perechi-perechi de păsărele care să danseze în văzduh sau stele verzi, în jurul capului, iar culoarea lor să fie atât de minunată încât să-ți vină să pui mâna pe ele, să vezi dacă-s adevărate.
Prilejuri pentru a da un semnal de alarmă sunt destule. De pe lumea asta sau de pe cealaltă. Din orice idee ți-aș fi putut naște un punct culminant, pregătit minuțios, în care multe alte vietăți apar și dispar în calea ta, un exemplu ușurat în plâns sau disperare, eu fiind acum cea liberă de orice cenzură întru durere, iar tu, cel prins pe un drum fără întoarcere. Te-aș fi putut transforma într-o fantomă speriată care nu înțelege ce i s-a întâmplat și de unde i se trage și atunci aș fi apărut eu, un duh enervant, care să te mustre și să te pedepsească cu eternitatea, timp în care îți mor toți cunoscuții din pricina unui telefon mobil și a tentației de a-l folosi în trafic ca pe singura legătură din viața lor.
Dar de ce să fac asta? De ce să te transcriu ca pe un greiere prins într-o pildă de zile mari, care nu și-a ascultat furnica și-a pierdut, rând pe rând, fiecare anotimp? De ce să îți scriu(ironia sorții!) un mesaj de „la revedere” pe Facebook întru speranța că ne vom întâlni mai buni și mai atenți pe lumea cealaltă? De ce să nu îți atrag atenția încă o dată cum să pui preț pe acest ritm, mai felurit decât cel al veșnicelor simfonii, care oricum te-ar plictisi.
Pentru că eu azi nu sunt decât un duh pornit din înțelepciunea vieții și nu din negurile ei, cuprins de rânduiala împărțirii teritoriului care nu se încheie niciodată cu moartea cuiva. Trecerea hotarului nu e azi, fiindcă vreau să cred că n-ai citit acest text în timp ce erai la volan, că pământul pe care calci acum nu este o stare, ci un fapt și că cealaltă cale e aceea în care te-ai oprit pe marginea drumului când ai pătruns în lumea magiei telefonului deștept.
Că legătura dintre pricină și urmare este o realitate concretă, poate că știi sau nu știi, dar vreau să îți spun că 23% din numărul total de accidente dintr-un an sunt cauzate de utilizarea telefonului la volan.
Scaunele din imaginea de mai sus pot fi un loc de relaxare, în care poți utiliza telefonul mobil cât poftești sau până te lasă bateria. Dar pot fi și-o ilustrare (atipică poate) a unui priveghi.
Nu scrie mesaje pe telefonul mobil când conduci! Nu moare nimeni fără mesajul ăla. Dar tu poți muri, scriindu-l sau poți omorî un trecător întâmplător prin viețile noastre, ale tuturora, dar care pentru tine va deveni veșnica remușcare, veșnica pomenire.
Nu deveni un text pe o piatră mortuară! Există întotdeauna o șansă să îți continui drumul (în viață) liniștit! N-o irosi!
SuperBlog2014, proba de atenție în trafic cu 
* pe 11 iunie 2014 a avut loc un experiment, menit să atragă atenția celor care folosesc în trafic telefonul mobil, pe care-l puteți urmări integral dând click pe cuvântul „experiment” (mai sus, în text!), o campanie Toyota “Don’t Text and Drive!”
Punctaj obținut: 97(nota maxima- adică am câștigat proba) 🙂
Alma Nahe(r) 