Lui Emil Brumaru
„Singurătatea mea de cursă lungă,
Vai! Niciodată pîn’la capăt n-o s-ajungă.”
Ştiu că mi-e dată, ştiu că e a mea,
dar fundul ei nu-i domolit de mine, e-o cişmea.
Şi parcă şi-l tot umflă-n văzu’ ăla care
nu iartă nici candoare, nici pudoare.
Şi-l freacă de-amintiri, ca de o bară,
îşi execută lubric şi aprins program de seară
apoi, aşa se culcă, Obosită Încălţată-n patul meu…
Atunci o vreau, şi-o sui pe un genunchi s-o simt femeie, şi-aoleu,
să mă răsfeţe, să-i muşc buza, derbedeu.
Ea-mi pune tocu’ într-o mână: ai tupeu!
Şi-aşa adoarme, în cearceaful meu lungă şi scursă,
eu treaz rămân, cu tocu’n mână, iară prins în cursă.
„Singurătatea mea de cursă lungă,
Vai! Niciodată pîn’la capăt n-o s-ajungă.”(Facebook- 16 iunie 2013)
Notă: Ce e între ghilimele îi aparţine lui Emil Brumaru. Şi singurătatea-i…fireşte!
Alma Nahe(r) 