alma nahe

Archive for the ‘Superblog2012’ Category

Almanahe la SuperBlog

In rapid! personal şi accelerat..., Superblog2012 on Decembrie 5, 2012 at 2:40 PM

A. Catalog SuperBlog:

28. Pe semne, trebuinţă :79

27. Crist alin: 82(-10 penalizare întârziere)- 72

26. Real…itate :82

25. Ablaţia încrustaţiilor :100

24. Pick-up: 90

23. Al cincilea anotimp :90

22.Ziua Retragerii: 100

21. Unde :90

20. Stepper: 91

19. Cale-n dar… :95

18. Busolă: 85

17. La Manechin :100

16. Mesajul ascuns:90

15. Iubire etc.: 85

14. Fereastra :90

13. Drumul gândurilor…NH&eu :92

12. Îmbogăţeşte& elimină :82

11. Boreală :78

10. Zăbala :77

9. Padele şi pagăi…O altă călătorie-n regatul de hârtie :72

8. Regele Şopârlă. Blânda paradă… :60

7. Pe dealul Roţii :92

6. Zor.ro :82

5. Unplugged Storiette (o poveste de Crăciun) :99

4. Trei luni, cu rotundu-ntreg : 90

3. Sistemul OKtal sau Omul-dar: 75

2. mmMix&Match: 96

1. Avensis: 80

L.  Acum, la finalul SuperBlog 2012, ce parere ai despre competitie?

Un concurs! Concurs, de la „ne-am dat concursul”… Nu o luptă, nu o întrecere.

M. Ce ti-a placut, ce nu ti-a placut si de ce?

Mi-a plăcut intenţia din cuvânt. Nu mi-a plăcut aplicarea ei, dar fireşte, sunt subiectivă. Mi-a plăcut prezenţa cuvântului „creativ”, cu derivatele lui. Nu mi-a plăcut cum a fost susţinut prin punctaje acordate unora care-şi exersau „pupăturile” deloc creative.  Notarea articolelor mele(şi nu numai) dovedeşte că se poate şi fără. Evident, cu câteva puncte scăzute acolo unde nu a existat logo-ul firmei, pe care l-am pus doar dacă era una dintre cerinţele probei.

A. Cum ti-au parut temele? Care tema ti-a placut cel mai mult?

Temele, cum să fie, şi ele ca temele. Înţelege fiecare ce înţelege şi de-aici puncte de pornire, puncte de oprire. Şi, cel mai important, punctul de jurizare. Care, de cele mai multe ori, n-a coincis cu cerinţa. Unde-a coincis, laudă! Cel mai mult mi-au plăcut temele de la Luxury Gifts şi urmărirea punctuală a implicării participantului. Unde nu, revizuire! Dacă ştii ce-ai cerut, dragă juriu, arată! Fii ferm, nu bălăci apele cu reacţii de om, dar cu pretenţii de supraom atoateştiutor. Eu am înţelegere pentru cei ce nu înţeleg tot, sau care, organic, nu suportă un anumit gen de manifestare prin scris. O am, fiindcă ce nu-mi place, nu citesc şi pot înţelege asta şi la ceilalţi. Dar pe mine nu mă obligă nimic. Pe juriu, însă…

N. Ce sugestii ai pentru imbunatatirea competitiei in editiile viitoare? Ce ai face altfel sau, dimpotriva, ce ai dori neaparat sa ramana la fel ca in acest an?

Ca să vă rămână acelaşi număr de concurenţi, e de lucru. Poate că pe ei ar trebui să-i întrebaţi mai întâi de ce n-au rămas. Eu am rămas numai şi numai fiindcă îmi place să merg până la capăt şi fiindcă mi-a plăcut Claudia Pătraşcu, prin implicarea ei, ca şi organizator. Am câteva sugestii, dar n-o să le fac publice, le voi discuta în particular cu organizatorii, dacă vor dori, fireşte. Sunt de evitat unele afirmaţii, sunt de punctat altele. Şi se poate în manieră elegantă, fără trimiteri şi porniri războinice. Sunt foarte curioasă cum s-a văzut, sau ce s-a văzut din afara acestui concurs. Din perpectiva celor ce citesc pe-aici. S-a modificat Almanahe? A luat-o razna? Aşteaptă cineva „să redevin”? Din interior, prin implicarea-mi, am urmărit potenţialul meu de-a merge pe o cărare propusă de alţii. Voi, organizatori SuperBlog, vă declaraţi mulţumiţi? V-au ieşit „ploile” prin participarea-mi? 🙂

AIn ceea ce priveste sponsorii si jurizarea, care este preferatul tau si de ce?

Am avut dreptul la 3 contestaţii, nu mi l-am exercitat. „Juriul”  e de fapt un om. Cu gusturi de cititor şi atât. Mie mi-a plăcut cititorul Diana, de la Luxury Gifts. Articolele care-au fost notate cu note maxime la probele(3 la număr)Luxury, au avut şi comentariul juriului la postare. Şi nu banalul „mi-a plăcut”, ci explozie de sentimente, stări. Dacă aş avea 100 de puncte(fie ele şi de vedere) le-aş dărui ei. Dăruirii vizibile i se cuvine dar.

H. Ce alti sponsori ai dori sa sustina aceasta competitie?

N-am preferinţe. În fond, contează implicarea celui delegat să noteze articolele, mai puţin firma. Aş adăuga că şi pregătirea celui ce jurizează. 🙂

E.Ce aranjament floral ai dori sa-i daruim sponsorului tau preferat?

Diana, pentru tine, flori!

ALMANAHE mai zice despre SuperBlog atât: Felicitări tuturor participanţilor!

Anunțuri

Pe semne, trebuinţă

In Superblog2012 on Decembrie 1, 2012 at 9:11 PM
Reacţie domoală,
spre îndreptare când e trebuinţă,
căci neatingerea e adăpost.
Pesemne lesnicioasă-aprecierea.
Eu n-o să dau în clocot,
aleg joacă în cuvinte, rebus de îndrăgostit.
Căci, ce înseamnă verticalitate?
Nu cumva e-un palimpsest?
 

1. Îndoiala întâiului şi ultimului motiv.

Realitate: fost realizator de matinal la radiodada.

Ficţiune: realizator de matinal la radiolynx.

Cum aş promova Superblog?

Fiind tot eu, Almanahe. Aşa cum am şi făcut, de altfel. Poate că poezia nu vinde, dar, hehe, fură. Fură privirea câtorva. Şi urechile.

Uite! Aşa începe. Cortina, vă rog!

Şi de-aici încolo liberă ascultare… Cum? Nu se-aude nimic?

Uite, asta e vocea mea. Şi asta tot vocea mea e.

Reacţie(ascultător)

la început era doar un cuvânt
coborât pe pereţii caselor,
mirare!
tu desenai pe o scenă goală
decoruri, castele,
legendele coborau din rastel
într-o matematică booleană.
ceilalţi priveam cuminţi,
se aşezase o linişte nouă,
somnul creativităţii,
apoi s-au rostogolit către noi
celelalte cuvinte:
înainte, înainte!
să ne scriem propriile cuvinte,
propriile imagini
pe pereţii atât de goi,
să ne arătăm inimile dintre coastele albe,
inimi cristal,
inimi clepsidre,
inimi cuvânt.
cuvintele devin muzică,
note rotunde, mărgele,
creativitatea te sărută pe furiş,
pe tâmplă,
tu desenezi mai departe!
înainte, înainte,
spre o lume de cuvinte,
născută dintr-un singur gând.(C.S.)

2. Imaculata (ne)ştire.

Realitate: Almanahe

Ficţiune: Almanahe, redactor la un Almanah e.

De fapt, aici, realitatea e că ficţiunea e realitate, căci sunt deja redactor al Almanah-eului.

Cum aş promova SuperBlog?

Păi, cum altfel decât aşa?

27. Crist alin

26. Real…itate

25. Ablaţia încrustaţiilor

24. Pick-up

23. Al cincilea anotimp

22.Ziua Retragerii

21. Unde

20. Stepper

19. Cale-n dar…

18. Busolă

17. La Manechin

16. Mesajul ascuns

15. Iubire etc.

14. Fereastra

13. Drumul gândurilor…NH&eu

12. Îmbogăţeşte& elimină

11. Boreală

10. Zăbala

9. Padele şi pagăi…O altă călătorie-n regatul de hârtie

8. Regele Şopârlă. Blânda paradă…

7. Pe dealul Roţii

6. Zor.ro

5. Unplugged Storiette (o poveste de Crăciun)

4. Trei luni, cu rotundu-ntreg

3. Sistemul OKtal sau Omul-dar

2. mmMix&Match

1. Avensis

Reacţie(cititor)

ea foşnea ruşinată de prea mult alb,
ascunsă între suratele ei,
strâns lipită de tăcere.
– cam miroase a plumb! – foşni alta,
mai curioasă,
mai curajoasă,
încercând o ieşire pe laterală
din care se întoarse
uşor înnegrită.
zbang!
mirosea în jur, dintr-o dată, a cuvânt ud:
unul, două, nouă,
palimpsest!
ştergere, scriere,
scriere, ştergere,
nimic transparent de data aceasta,
freamăt,
foşnet.
– un blo(c)g de hârtie! – se miră ea,
se întunecă,
se aprinse!
foaia tremura în mâinile tale,
tu mă priveai.
ne prinse o îmbrăţişare
de cerneală. (C.S.)

*

Eu sunt actriţă, cei mai mulţi ştiu deja asta. O spun, nu pentru ca să mă repet. Ştiţi cum se zice la noi în teatru când sala e goală? Joci şi pentru unul, dacă e acolo,  în sală, căci şi-a cumpărat bilet. Mulţumesc Cameliei că a intrat în jocul meu.  În rolul de ascultător şi-n cel de cititor. Mie una nu-mi place să mă joc singură.

**

Aceasta a fost ultima postare în cadrul concursului SuperBlog. Va mai fi o postare cu eticheta asta, dar în afara concursului, mâine, poimâine…

https://almanahe.files.wordpress.com/2008/11/00182.gif?w=494&h=6&h=6

Text îscris şi la Duzina de Cuvinte. Duzinari: psi©,

1. dordefemeie 2. Vero
3. Scorpio 4. carmen pricop
5. Dia na 6. Dictatura Justitiei

Crist alin

In Superblog2012 on Noiembrie 29, 2012 at 11:58 PM

Fiecare dintre noi în lumină, mnezici,

nu trăim doar prezentul clipei

stocat în tehnologia cristalină.

Tărâmurile cristaline,

esenţa adamantină,

momentul Acum

sunt forţe care se schimbă,

ca şi limba,

cu care nu vii, o înveţi,

care schimbă mase de oameni, neinstruite, ale omenirii.

Influenţa gândului exact

nu e un sentiment magic, ci

ştiinţa puterii minţii asupra materiei.

10 la puterea plus, minus n

găuri negre,

găuri albe,

zero,

unu,

minus unu,

zero.

Lucrurile, când nu mai servesc, sfârşesc

în epoci, ere,

civilizaţii întregi de licăriri:

imagini vizuale,

pachete de informaţii,

descărcări,

holograme,

reţeaua conştiinţei.

În timp, timpul dispare ca născător de vieţi,

experienţa curentă e născătoare de realităţi,

exterioare, interiore,

cultul animal,

natura cristă

vibraţie amplificând,

transformând lumina.

Deocamdată ne depozităm în nori,

dacă avem conexiunea potrivită,

deocamdată ne pierdem

programaţi ca un computer,

depozitând istoria lumii,

bănuind,

interpretând din poziţia receptorului individual.

Va veni însă momentul când  ne vom stoca informaţiile,

ca un crist alin,

ca un alint,

în cristale,

fără linii temporale,

ci puncte armonice.

Real…itate

In Superblog2012 on Noiembrie 27, 2012 at 10:51 PM

Cobor, urc, merg, alerg, aleg,
 
îmi împart sărăcia în prioritaţi.
 
Trăiesc ca şi cum n-aş avea o experienţă anterioară atunci când aleg.
 
N-am să cunosc niciodată în detaliu efectul alegerilor mele.
 
Ca şi gusturile, care se modifică.
 
Se modifică tot, totul se transformă
 
şi cu toate astea poate şi copiii,
 
sau nepoţii mei vor repeta aceleaşi cuvinte.
 
Capătul, unde-o fi? O fi?
 
Până să-mi răspund mă aflu la o distanţă prudentă.
 
Eu fac parte din rândul acelora care cred că planeta asta e o Grădină a Miracolelor,
 
iar România o sucursală mai mică.
 
I-adevărat, aici nu stau sumedenie de cloşti pe ouă de aur,
 
dar nu la asta mă refer.
 
Trăiesc într-o lume bătrână, sunt conştientă,
 
s-au dus tinereţile ei şi izvoarele-i.
 
Trăiesc într-o lume cu standarde,
 
dar la noi, românii, nu plouă când trebuie,
 
aspiraţiile s-au instalat într-un hotel modest,
 
fructele, legumele se coc forţat în camioane.
 
Dacă aş avea un băţ fermecat în mână (nu o jordie),
 
i-aş mâna pe toţi înapoi către sate.
 
Ieri mi-am urcat în podul blocului covoarele persane,
 
le-am înlocuit cu unele româneşti,
 
cusute de bunica la lumina lămbii,
 
şi mâine o să-mi înlocuiesc dulapul cu o ladă de zestre
 
veche de o sută de ani, tot de la ea.
 
Mut satul la bloc, cum s-ar zice,
 
în balcon mă gândesc să-mi cultiv zarzavaturi,
 
legume şi ce-o mai încăpea,
 
o să devin un cultivator local,
 
sper să mă încurajeze şi vecinii.
 
Nu vă miraţi,
 
vreau să creez amintiri în conştiinţa locală!
 
Vreau să rămân român!
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

Ablaţia încrustaţiilor

In Ciné m-a visat, Superblog2012 on Noiembrie 25, 2012 at 9:07 AM

Cu patimă soarele-mprăştie raze fierbinţi în secret
peste câmpuri, cât vezi cu ochii rapsodie de lavandă în floare.
Val violet zguduie centrul fiinţei, caşetic, discret
apoi îmbrăţişează puternic pământul întru împreunare.
 
Au trecut orele, a venit noaptea nespus de senină.
Apoi, s-a născut o altă zi greu, încet, cu parcimonie.
Acum merg şi n-o ştiu, peregrin obosit căutând clipe-lumină,
eu şi sufletul meu, feminin, adâncimi insondabile, ablaţie căutând armonie.
 
Drumul urcă, coboară, iar urcă, se lasă în jos,
pe Drumul Lavandei tăcerea se-aude ca un canon.
Trei păsărele rescriu vocabularul iubirii pe-un butuc de vie vânjos,
vinul de Jura se odihneşte în clavelin, în Castelul Chalon.
 
Ca o ancoră veche, simt multă frustrare şi cearcăne-asemeni,
odaliscăsperând într-un miracolfugind de trecut, pe-acest drum, în cuvinte.
Există un început pentru lucruri, dar şi pentru oameni,
tot ce urmează să înceapă acum, prins c-o broşă pe cer, a-nceput dinainte.

Ochii se uită şi văzând atât de puţin câteodat’ , ei mai caută.
De-acomodare sunt întotdeauna bune cuvintele când încep.
Mult mai clare decât bunele lecţii, pildele rele strănută,
expirare bruscă, sar cât colo, legende. Astăzi curge-n pahare doar una, pun butoiului cep.
 
Aşadar, o slujnică, mergând, călătoare furată de desăvârşire, şi minunată,
o dată dormind sub clar de lună, obosită de forfota din castel,
mod emfatic de a răspunde la îndoieli în iubire, vrând să le facă să tacă,
puse capul pe-o pernă de flori. Sentimente, la fel, adunate mănunchi, în pastel.
 
Nu se ştie cât a dormit, poate-o noapte sau două, ori nouăş’nouă, dar când s-a trezit
s-a uitat pe cer, a căutat în sine fără dureri – enigmă care sfidează ştiinţa,
şi-ntr-o străfulgerare a clipei s-a luminat, s-a ridicat. Ce s-a-ntâmplat
e că după un somn bun, metempsihoză, ori altceva, i s-a ascuns umilinţa.
 
Cu mâinile goale, aspre de sare, dând importanţă călătoriei din vis făcute,
cu inima cât un purice în curând avea să pornească la vânătoare,
să urce pe munte-ntr-un loc, numai de munte ştiut, dar arătat în vis, să găsească trei păsări mute,
indicaţie de pe tărâmul cu pauze şi neatenţii aparente, întâmplătoare.

În vremea asta la castel, prinţul, slăbit, ca tras printr-un inel, unghiile şi le rodea,
pe treptele cetăţii stătea, şi deşi îi era ziua nunţii, nu găsea motiv de bucurie.
Gândul său cobora, urca, cobora, iar urca, fremătând şi adânc tot ofta, suspina.
Pe locul unde lacrima îi cădea, creştea absurd câte-o floare liliachie.
 
La fel de absurdă e şi povestea asta şi doar Dumnezeu ştie cu câte lupte.
A spus Ain(aşa o chema pe slujnică) într-o zi noapte bună, pe mâine şi în ultima clipă
s-a răsucit pe-un picior, s-a-nălţat pe vârfuri şi din gama gesturilor abrupte,
nepotrivite, l-a sărutat pe buze prelung, apoi a fugit în a castelului stângă aripă.
 
A fost de-ajuns această simplă alipire,
răsfrângere din paradis, izvor de apă caldă, suavă pornire în taina nopţii,
ca prinţul să-şi deie seama că fusese lovit ca un fulger de iubire,
dar din păcate, o nepotrivire în rang şi-o ticluire crudă a sorţii.
 
Prinţul, Jacques pe-al său nume, Păsării Furtunii ( Prinţesa Man o ‘War) era dat.
Dar dacă, din inima muntelui Jura vreodat’, o fată simplă ar fi prins trei păsări mute
şi le-ar fi făcut să cânte, Jacques ar fi fost liber de-acest blestem înciudat
puternic legat de trei vrăjitoare bătrâne şi hâde.
 
Însă Jacques nu ştia şi-astfel în ziua nunţii cu Man o’ War pe treptele reci se perpelea.
De Ain-ncotro se duse, habar n-avea de săptămâni.
Cum apa se duce la vale, făr’ să se-ntoarcă,  aşa, fără de urmă-i şi ea.
Îngrijorat, el puse s-o caute mai întâi în fântâni.
 
Dar drojdia răului nu se-aşază pe fund, în dragoste, limpezind căutarea.
De unde să ştie că Ain spre vârful Crêt de la Neige din dragoste se-ncumetase?
Nici nu va şti, căci astfel de lucruri rămân taina celui aflat la înălţimi cu zarea.
Ain, avea să urce, să prindă cele trei păsări rare, cum visarea-i dictase,
 
dar obosită, avea să cadă şi în cădere se prefăcu într-un râu, râul Ain şi scăldându-se-n apa lui, apa tristeţii,
păsărilor le reveni graiul ce străbătea înaltul văzduh, iar prinţul, de pe treptele unde şedea, le auzi cântecul:
„Căci uneori numai să dormi mult şi bine şi-i destul ca să schimbi cursul vieţii,
Jacques, Jacques, Jacques, auzi-ne şi găsindu-ne-ţi vei găsi leacul.”
 
Auzind a văzduhului chemare, prinţul purtat de cântec şi jale
alergă într-un suflet înspre locul de unde-auzise strania chemare
şi când a ajuns a văzut că nu-i erau decât pietre şi apă în cale,
nici urmă de Ain, niciun pas de om pe cărare.
 
Dar ce să vezi, disperat, uitându-se când în amonte, când în aval,
şi zicându-şi în sine ca de-acum să nu se mai încreadă în a delirului fantezie,
i se năzări că merge pe apă. O, Doamne, câte mai pot închipuirile! Şi-n acest interval
de visare, a vrut să se lase vlăguit pe-o stâncă, care-ndată se căscă şi în miezul ei zări o bijuterie.
 
Prinţul pentru o clipă s-a temut, căci deasupra stâncii se ridicase o lucire fără scântei,
o lumină care numai din cuvinte nu se poate alcătui, dar spaima-i imediat îi trecu
când întinse mâna şi simţi în palmă bijuteria, simţi şi împlinirea  ursitei.
Bijuteria era o broşă şi Jacques prinzând-o în piept, în dreptul inimii, ceva nemaipomenit se petrecu.
 
O arătare luminoasă, imaculată i se prelinse în braţe,
atmosfera era de adâncă tulburare de apă şi spirit.
Era Ain, iar Jacques, înţelese fără cuvinte, că soarta-i nu stătuse în aţe
ci în sacrificiul iubitei şi-n ochii săi trei păsări mute au licărit.
 
Disperarea, zicem noi cu toţii, e omenească
e ca un fir de plumb, pendulat în zboru-i de Pasărea Furtunii.
Înarmaţi cu fior, trebuie să  luptăm ca visele să ne fericească,
dar vocabularul dragostei e neîngăduit de puţin şi de scurt pentru unii.
 
Prinţul, întors la castel găsi totul, deşi nimic, într-o linişte usturătoare,
dispăruseră toate gătelile de nuntă, în aer plutea o pace absurdă.
Şi, fireşte, poate că v-aţi fi aşteptat, ca Ain să fi înviat şi pregătelile de însurătoare
să se potrivească până la urmă pentru el şi slujnică, căci imaginaţia omului zburdă.
 
Dar nu e aşa! Apa rămâne apă, sânge nu se mai face.
Şi oricât am invoca cerurile ce e dus nu se mai întoarce.
A rămas doar sărutul lor de poveste, şi-aţi văzut, un sărut poate blestemul desface
şi legenda aceasta…cui nu i-a plăcut, la drum să pornească şi alta şi mai gogonată se coace!

Textul participă şi la Duzina de cuvinte. Duzinari: psi©,

1. dordefemeie 2. Irealia
3. Dictatura Justitiei 4. Scorpio
5. Arcon 6. Vant de toamna

Pick-up

In Superblog2012 on Noiembrie 22, 2012 at 1:55 PM

Străvechi şi cumva inocenţi călători
am văzut în drumurile noastre mulţi copaci,
multe flori, multe buruieni,
multe acoperişuri de case,
câmpuri lungi, păduri,
stânci înalte ale munţilor,
mlaştini, nisipuri mişcătoare,
drumuri cu hartă, fără hartă,
ninsori, soare, ori ploi
pe care le-am adunat în noi,
la întâmplare,
ori îndrumaţi atent,
cu meticulozitate,
de către simţul nostru artistic,
sau sensibilitatea noastră,
cu tâlc,
de care întotdeauna ne îngrijim la final.
Ori, care-i scopul unei călătorii?
E altul decât acela de-a se sfârşi la un moment dat
drumul, cărările bătătorite,
călătoria?
Acum eu sunt pe drumul ăsta,
în staţionare,
nici câmpie, nici deal,
încă pădure, încă luminiş.
Habar n-am ce m-a adus aici,
poate cunoscută, poate parţial cunoscută
de cei ce m-au urmat până aici simplu,
încrezându-se în cuvântul meu,
ori în felul meu de-a fi,
ori poate că m-am ţinut eu după ei,
fără bariere, fără limite.
Câteodată mă înnămolesc ape umflate,
calc pe pietre ascuţite, dar pe care nu le simt,
alteori sub picioare simt humus moale şi cald,
şi sălbatică, îl las să mă îmbrace.
Oi fi făcut ce trebuie, n-oi fi făcut, mă întreb,
în timp ce nu-mi modific călcătura,
ci doar o adaptez condiţiilor,
când obişnuite, când extreme,
de parcă aş fi purtată de un papuc fermecat.
Pick-up, îmi ridic  încurajator înţelesul,
îl culeg 4X4,
căci dacă am ajuns până aici e cu siguranţă aventura vieţii mele,
într-o adunare, într-o sumă a timpului meu liber
plus cel ocupat,
nemaipunând la socoteală timpul suspendat,
acela când chiar şi liniştea amuţeşte,
când briza îmi intră prin podul palmei
şi-mi iese prin călcâie,
iar ochii fixează ca nişte ferestre de automobil, aflat în mişcare,
puncte de reper.
Cine-oi fi, încă nu ştiu cu precizie,
poate că sunt numele pe care-l port,
dar la fel de bine numele poate să-mi fie Hilux,
fiindcă sunt de neoprit.
Hai, (ne)cunoscuţilor, vă poftesc să intraţi în mine, habitaclul mi-e încăpător,
fiţi primitivi, ori evoluaţi,
dar oricum aţi fi, sunteţi bineveniţi la bord!
Mergem încotro ne-o duce aventura,
cu descărcarea unui visător,
camuflând împreună tristeţile şi confuziile,
puteţi să mă şi răsturnaţi,
încărcaţi-mă cu ce vreţi,
încărcaţi-mă cu nuci de cocos,
am garda la sol cea mai potrivită,
8 airbag-uri,
dar am o rugăminte,
nu mă încărcaţi cu cuvintele voastre,
cuvintele nu sunt niciodată la înălţimea marilor clipe!

 

Al cincilea anotimp

In Superblog2012 on Noiembrie 20, 2012 at 2:10 PM

Înainte să înceapă al cincilea anotimp, mă recompuneam din peticele de hârtie, pe care le ascundeam în întunericul unui mic cufăr de lemn. Aşa îmi aruncam eu ideile. De fapt, nu le aruncam, le împătuream frumos. Şi tot scoţându-le şi împăturindu-le la loc – căci deveniseră un fel de memorii personale, un fel de (re)surse pe baza cărora construiam noi lumi interioare în sufletu-mi, pentru un mai departe care să ţină cont de trecut– ele se rupeau, aşa că după un timp am început să cos muchiile peticelor cu aţă colorată. Singurul criteriu în funcţie de care înlocuiam culoarea aţei era că firul rupt era potrivit de lung, niciodată egal cu cel de dinainte, mai lung, ori mai scurt, după cum se nimerea. Şi, fireşte că se termina.

Le păstram, fiindcă aveam de gând ca la un moment dat să cos o tolbă din piele, să le vâr în ea, s-o atârn de gâtul unui indian-păpuşă şi apoi s-o dăuiesc cadou cuiva drag, care aştepta acele rânduri, emoţie strecurată printre momentele de rutină.

Pe vremea aceea năzuiam că mă voi alătura primei caravane care-mi va ieşi în cale şi apoi, fără să-i ştiu destinaţia, îmi imaginam că o să mă las dusă într-o direcţie neştiută, neghicită. Nu-mi doream să am la mine decât câteva petice de hârtie, ascuţitori şi câteva creioane colorate, ca să-mi notez senzaţiile surprinse în acea călătorie. Voiam să las la o parte istoria mea, care reieşea din abundenţa de lucruri nefolositoare, dar care-mi decorau cele două camere ale apartamentului în care locuiam şi-mi făceau viaţa mai colorată. Cumva, voiam ca eu să merg în direcţia viitorului, nu să vină el spre mine, să-l uimesc eu pe el, să nu mă mai găsească în locul unde prezentul mă ţintuise. Fără calcule, fără maşinării dispuse printr-o simplă apăsare de buton să mă înlocuiască.

În locurile în care aş fi ajuns, le-aş fi vorbit oamenilor despre importanţa lor şi a locului unde se află, deşi ar fi părut ciudat ca toate explicaţiile să le vină de la cineva în mişcare, precum aş fi fost eu, ca neaparţinând niciunui loc. Dar sunt convinsă că s-ar fi creat în juru-mi mult mister, iar oamenii, iubitori de mister, ar fi acceptat vorbele-mi, fără să mă judece.

Aş fi cântat, aş fi dansat, aş fi jucat teatru, dar unul trăit cu fiecare secundă în uimire faţă de mine însămi şi, dacă vreodată m-aş fi întors înapoi, în cutia în care-mi duceam traiul, mi-aş fi dorit ca acolo să mă fi aşteptat în prag, cu exaltarea celui care a piedut ceva drag, dar a regăsit, prietenul acela drag, căruia spuneam la începutul acestui caier în depănare, că i-aş fi dăruit indianul-păpuşă cu toate gândurile mele spre el, aşternute pe peticele acelea cusute cu fir colorat.

A venit însă, pe neaşteptate, înainte să fac vreun pas în direcţia visată, al cincilea anotimp, cu componentele lui nebănuite, cu alte surse şi cu alte memorii(capacitate mare!) şi de-aici înainte aveau să încapă în conştiinţa tuturor marile transformări, pentru care nu erau toţi pregătiţi.  Mie nu mi-a fost frică, până atunci ştiam câte ceva despre lumea în care trăiam, informaţii din cărţi împrumutate de la bibliotecă. Mai ales cele SF erau pregătitoare pentru ce avea să vină, un viitor în care 0(zero) şi 1(unu) erau totul, dar citindu-le nu credeai că are să fie posibil vreodată să ajungi să le atingi, sau să le priveşti altfel decât cu ochii minţii. Ce m-a speriat însă la un moment dat era ritmul cu care informaţia se răspândea, dar ulterior m-am adaptat şi asta destul de repede, uitând ritmul vechi şi înţelegând acum cât era de obositor.

Însă ceea ce m-a fascinat cu adevărat, era că dacă voiam să călătoresc, nu aveam decât să scriu „Bagdad”, spre exemplu, într-o căsuţă destinată special căutărilor şi apăsând cu săgeata mouse-ului pe  intră, gata, ca prin farmec, eram acolo pe scena poveștilor, poate chiar Şeherezada, amânându-şi sfârşitul prin cuvânt.

O viaţă nouă, suntem binecuvântaţi, îmi ziceam şi nu-mi puteam stăpâni bucuria. Ori dacă bucuria ţi-e însoţitor, probabil că eşti pe calea cea bună, şi cu acest gând n-am mai refuzat viitorul, m-am străduit să merg în pasu-i de uriaş.

Sursele şi memoriile le cumpărăm acum din magazine virtuale. Dacă înainte credeam că drumul de urmat era cel al naturii, acum am devenit o leneşă visătoare, cu ochii ţintuiţi în albul luminos al desktop-ului şi de-acolo urmăresc cum e condusă lumea. Până şi iubirea intră şi iese prin ecranul laptopului meu, expusă la vedere, celor care ajung în Almanahele meu.

Aş fi o ipocrită să gândesc că aş putea trăi fără ceea ce ştiu acum, când componentele pc conduc lumea, ba chiar refuz să îmi imaginez o lună departe de toate astea, fiindcă am mai trăit asta, şi nu m-aş întoarce înapoi, dovadă cufărul cu memorii, acele peticele de hârtie cusute cu aţă colorată, pe care încă îl păstrez, ca obiect de decor, dar şi ca amintire a acelor vremuri. Sigur că pe undeva tânjesc încă după călătoria aceea a mea, înspre nicăieri, purtată de curenţii prezentului, înspre un altfel de viitor, dar de data aceasta aş lua după mine şi laptopul meu drag, ca să pot povesti şi altora tot ce am întâlnit în calea-mi, minunăţii nebănuite, la sfârşitul cărora îmi doresc să pot zice mulţumită că viaţa mea a fost interesantă, că nu m-a ucis rutina.

Suntem încă reticenţi la noul ăsta virtual al lui 2012, căci avem senzaţia că maşinăriile ne vor ucide dramul ăsta de umanitate (pe care încă îl mai avem în noi, slavă Domnului!). Aşa credeam şi eu până în urmă cu 22 de ani, recunosc, atunci când pentru a bate ouăle, spre exemplu, pentru un chec, s-a înlocuit telul cu mixerul. Unii dintre noi ne şi vedem conduşi de roboţi(şi nu mă refer aici la roboţii de bucătărie)  în viitorul apropiat, dar de fapt, singurii răspunzători de acest scenariu pe cât se poate de posibil, suntem noi, căci ne sufocăm simţurile unii altora, în goana  noastră  nu după informaţie trebuincioasă, care să ne satisfacă întrebările cu privire la existenţa-ne, ci în goana după avuţie.

Sper să ne convingem cândva că ideile noastre, şi mai ales ale oamenilor care fac să înflorească noi tehnologii, deschizând noi direcţii, până la urmă, caută să definească lumea, nu să-i ucidă misterul. Îmi doresc un cândva, care să se deschidă ca un al şaselea anotimp, unul al înţelegerii, al dragostei de om pentru om, şi-al înţelepciunii, fără de care, mersul înainte e un chin, chiar şi-aşa, ajutaţi de maşinile care ne poartă mai repede spre viitor.

Textul participă şi la psiluneli (tema noastră mereu alta, cea de toate lunile). Pe aceeaşi temă, „al cincilea anotimp”,  au mai scris : psi©, precum şi 

1. Some Words 2. dordefemeie
3. Scorpio 4. Raftul cu ganduri
5. carmen pricop 6. Mariana
7. cammely 8. Dictatura Justitiei

Ziua Retragerii

In Rece-n zi e, Superblog2012 on Noiembrie 17, 2012 at 11:48 PM
Vrei să te gândeşti la noapte,
sau la ce vei spune mâine,
dar ştii deja că sunt şi zile imposibile,
deghizate în pisici blânde,
spui mulţumesc, sfinte Zăduf, că nimeni nu mă hăituieşte,
şi măcar sunt în adăpost, în cel mai sigur dintre adăposturile noastre,
iar antidotul e Floarea de Loldilal,
dar de data asta frazele din carte trec, se rotesc din cuvinte în privire,
Îţi pipăi culcuşul,
ceafa e asudată,
cum frigu’, că în calorifere nu e apă caldă de o săptămână?
Dar aşa suntem NOI, ne obişnuim repede,
e lumea NOASTRĂ,
iar eu şi Jora, în momente dintr-astea
îngenunchem cu faţa spre soare-răsare
şi ne ia cu Febra Plecării,
iar Fiii Frigului se perpelesc sub Zăduful nostru.
Sfinte Zăduf, fă să fie Ziua Retragerii, psalmodiază ea,
(în)torcând clipele de agitaţie, care niciodată nu anunţă când sosesc. 
În momentele de linişte de sfârşit de toamnă, ori început de iarnă
când pământul tremură şi el de frig,
îmi las pisica să-mi aleagă cărţile. 
Mai întâi îi trec mâna pe spinare – a hotărî nu înseamnă a rosti da sau nu, cu curaj pisică
ştie să comunice atât de simplu, nu e niciun risc să aleagă prost.
O fac cu gândul la unul dintre Domestici, unul al meu,
pe care vreau să-l stârnesc să-şi lepede în mine sămânţa preţioasă
(e şi asta o datină), datorată dintru începuturi,
însă lui nu-i este lăsat să vadă femeia încă,
reflexe metalice de crisalidă,
arată-i-o!
Ei bine, am să mă arăt, Sfinte Zăduf,
dăruieşte-mi noroc şi putere,
Jora se apropie de carte şi deschide pagina:
“ÎN ZORII ZILEI RETRAGERII SE ÎNCHEIE SEZONUL DE VÂNĂTOARE!”, aşa e,
ca să adormi e nevoie de trezirea unor încastrări,
altminteri, ne vom descurca noi cumva, 
la nevoie furăm!
 
 Text înscris şi la Duzina de Cuvinte. Duzinari:
1. Carmen Pricop 2. dordefemeie
3. virusverbalis 4. Scorpio
5. vavaly 6. Dictatura Justitiei
7. Irealia 8. psi
9. Vero 10. incognito

11. cuvânticel de toamnă.

12. simona R

 
 
 

Unde

In Superblog2012 on Noiembrie 16, 2012 at 9:43 AM

Prin sunetul cuvântului se ajunge la înţelesul său, prin conţinător la conţinut, de la formă, la esenţă, amuţindu-ne, proprie, imaginaţia.

Aşadar, la capătul străduţei, care se îngustează, poate fi orice, iar timpul în care se desfăşoară acţiunea – mersul relaxat al bărbatului în costum, sprijinindu-se-n umbrela, folosită pe post de baston – poate fi un timp al unui nou început, sau chiar momentul acela de timp în pregătirea altuia, cu mult mai sonor.

Bărbatul poate că are o destinaţie fixă, sprâncenele lui se prea poate să fie negre, linia nasului dreaptă, iar ochii lui poate că-s căprui şi până aici, nimic deosebit, trăsături comune, dar cu certitudine, mai multe despre el vom afla numai când se va întoarce cu faţa înspre noi. Un lucru e cert, însă! E pregătit, mai ales dacă va începe să plouă.

Doar mai târziu poate că se va ridica pe cer luna, ferestrele se vor lumina şi dinspre interiorul lor intim se vor auzi voci, unele fixate în linearitatea aceea de crainic de radio. Asta înseamnă că ne aflăm, în orice caz, după anul 1906, când poate că asistăm părtaşi ai primei emisiuni de radio, în pregătire, dincolo de orice zid.

Atmosfera încă opune rezistenţă, voinţa e asemănătoare cu cea dintr-un vis, care porunceşte să fugi departe, undeva într-un alt timp, sau în alt spaţiu, spre înainte. Un înainte, sperăm noi, mai animat, un înainte cu o forţă nebănuită, necunoscută, care ar veni cine ştie de unde, aidoma atmosferei din cărţi, când personajele, peisajul, acţiunea iau naştere lipind cu înţeles, cu sens, literă cu literă.  Imagine intrând pe uşă, ori trecând prin perete şi intrându-ne în case, cristale de lumină, iar fiecare cuvânt e în aşteptarea, în căutarea celuilalt şi ţi-ar plăcea să surprinzi asta, dintotdeauna ţi-ai dorit să surprinzi îngheţând momentul, dar n-ai încă aparatul foto potrivit. Va apărea însă, mai încolo, dincolo de camera obscură, şi ştii deja asta.

Ca o bură diafană, când ştiinţa nu ne mai ajunge, suntem în căutare de personaje, locuri şi obiecte imaginare, sărind peste ax, peste timp. Ce-om face mâine, ne întrebăm, ce iz umed, ne vorbeşte încăperea, şi ca un trecător matinal prin dreptul altor ferestre decât cele ale noastre, acum dotaţi cu antene şitelevizoare LCD (altădată televizoare alb negru, în faţa cărora, cei creativi, ataşau filtre colorate, în câte două, trei culori, printre care şi unchiul meu, şmecherie colorându-ne filmele şi viaţa, şi pe care am împrumutat-o ulterior) recepţionăm mesaje, pe faţă, ori subliminale, nuanţe, culori, căzute din cer, fiindcă o istorioară, spusă bine, trage alta cu sine, scânteieri electrice, răspândindu-se în toate direcţiile, pe deasupra acoperişurilor. Călători, cu bagajul de păsări în spinare, anumite lucruri ne scapă, dar ne rămân senzaţiile de deja văzut, cu (in)diferenţa noastră, prin lumile noastre, iar lucruri pe care ni le-am închipuit, capătă noi forme, noi dimensiuni, mai ample, dar din ce în ce mai mici, ca formă, lucruri portabile, pe care omul le vede cu puterea minţii, apoi le pune un nume, condiţia existenţei, uneori strălucire de scurtă durată, din delăsare, ori goană.

Că probabil omul va mai ajunge să plângă, ori să se bucure, cu capul pe umărul, sau în îmbrăţişarea altui om, dincolo de receptorul unuitelefon mobil, nu e doar un gând, e o certitudine, fiindcă cu cât înaintăm înspre viitorul plin cu promisiuni neîndoios excesive în uşurarea trebuinţelor, cu atât mai mult devenim mai nostalgici după trecutul îngreunărilor noastre – încă aud zgomotul discului unde îmi vâram degetul arătător, pentru a forma un număr de telefon, încă văd clămiţa aceea de metal, în care mi se oprea degetul care-l ordona pe 0(zero), în aşteptare prelungă, apoi restul cifrelor, de la 9 la 1, într-o aşteptare descrescătoare – şi nu e de mirare, căci ne stă în firea-ne, umană, această natură de uriaş în care ne ascundem piticii. Dacă stingem lumina şi închidem ochii în aşteptarea somnului avem parte în întunericul acela, pentru unii înfricoşător, de plimbări instructive, presimţind plăcerea noului ce va să vină, iluminarea noii zile şi printr-un instinct înţelept, păstrăm efectul psihologic, uneori în chip miraculos, zarvă cu excavări şi descoperiri.

O declaraţie superfluă pentru unii care nu pot pătrunde dincolo de globul de sticlă, incapabili să-şi asculte unde-le.

Peste o oră, dacă nu intervine nimic neprevăzut, o vom lua pe alte drumuri, ceea ce nu avem aici, poate că e la o curbă a drumului, iat-o, vei exclama,  şi chiar dacă nu e acelaşi lucru de-altădată, iar paralela pe care-o vei face între ce-a fost şi este, te va întrista într-o oarecare măsură, ea îţi va releva importanţa trecerii tale de la una la alta, culmea, într-un echilibru de necontestat. Aşa cum ni s-a întâmplat în urmă cu 22 de ani, când de la o singură emisiune TV, numită Telejurnal ( şi câteva cuvinte învăţate şi pronunţate, într-o rusă stricată), am putut opta la una, dintre mai multe, graţie curajului, inovaţiei şi revoluţiei.

La vremea potrivită, ceea ce n-are explicaţie acum, va putea fi explicat, fiindcă la capătul unei idei stă un fitil aprins, gata oricând să explodeze.  Chiar şi pentru bunică-mea, deşi în viaţă, în vârstă de 87 de ani,  pentru care nimic mai departe de telefonul fix, radio sau televizor pare că n-a înaintat. Dar e receptivă atunci când îi explic şi îi povestesc despre sateliţi, iar ea, la schimb, îmi povesteşte cum se-ascundea în podul casei de soldaţii ruşi,  în timpul celui de-al doilea război mondial, ca să scape fată mare, cu cinstea nepătată, sau cum se plimbau fetele din sat, cu soldaţii germani de mână pe uliţele înguste, mânjite de ciocolată nemţească pe la gură, uitând de ruşinea pe care ar fi trebuit s-o afişeze, conformă cu timpurile, în care comunicarea se făcea pe ascuns, ciocănind în podele, ori în tavane, cu frică, prin linii şi puncte.

Intrăm pe-aici, poate fi o o bifurcaţie de drumuri, unul către o şosea circulabilă, iar alta către una pustie, dar merită să verificăm personal adevărul informaţiilor. Dacă mergem pe straduţa îngustă de la începutul acestei peioraţii, şi la capătul ei nu ne-aşteptăm la nimic, ca nişte copii cuminţi, şi dacă nu vom dărâma niciun zid, scobindu-l măcar, dându-i câteva cărămizi la o parte, nu vom reuşi niciodată să ne apropiem. Previi ca să nu fii nevoit să remediezi, ştiu! Nu dărâmi, ca să nu fii certat! Dar… în tihna umbrei care eşti, tu, orice om,  animând cu emoţie orice obiect, orice idee, mergând până la acel capăt al fiecăruia, şi el obiectul, şi ea, ideea, te vor servi, omule, oriunde le duci, cu orice risc şi ăsta e unul din efectele trecerii timpului şi călătoriei cu ajutorul lui.

Despre faptul că nu cred, de aici, din timpul ăsta prezent, în care mă caut şi mă aflu, că necesitatea e mama invenţiei, deşi pare că e concluzia unanimă a lumii, nu ştiu ce să cred.

Poate că e  Tatăl, şi nimic altceva, mai ştii?

Stepper

In cinema fabulat, Superblog2012 on Noiembrie 15, 2012 at 3:01 PM

Ca un efect al nopţii prost sfătuitoare şi cu febră musculară în ciolane
culcându-mă, eu am visat un sit arheologic cu vestigii bărbăteşti, umane.
(Eu nu ştiu dacă voi aţi observat, da’ antropologii când găsesc schelete antice,
sunt numai de bărbat:
Omul din Pekin, Omul din Java, Omul din Swancombe,
Omul din Heidelberg, Omul din Steinhein, Omul din Neanderthal şi
Omul Cro-Magnon şi nicidecum Femeia. Şi nu c-aş fi antropolog de meserie
şi nici vreo feministă, decât poate la mânie, dar,
ori pe vremea ceea nu erau femei, ori, de slabe ce erau,
nici osişoarele nu li se mai vedeau!)
Şi-acuma, ce să vezi, că-n somn, dovezi fosile
eu căutam, cum că femeile erau utile
şi răscolind trecutul în pacea sa, neliniştită,
am găsit un…mini stepper?! Şi, fireşte, m-am trezit cu faţa împietrită
de mirare, urcându-mă pe el. Cu grijă, să nu-l sfărm!
O fi real?  Şi-ndată m-am trezit în altă parte, pe un ţărm.
Mă lustruisem, mă lustruisem, mă lustruisem pe bombeu.
Păşeam atent, păşeam atent, păşeam atent să nu mă sfărm.
Mişcându-mă, mişcându-mă, mişcându-mă destul de greu.
Peste răbdări şi aşteptări, de nicăieri, pasărea Colibri
se deplasa în zbor, spre înapoi, cu pectoralii ei puternici pe cerul, care se-adumbri:
Ah, ploaia care va veni,
Le va potopi pe toate
!
mai apucai să zic, şi tot mergând pe stepper, am ajuns într-o cetate
şi-acolo sute de femei, în aer liber, se antrenau pe steppere, şi fiecare asudată
avea unul aidoma cu-al meu – agent hipnotic –, hipnoză omogenizată.
Dând gândului glas fremătând de bucurie,
că am descoperit femei ce n-apelau la bisturie,
le-am strigat: Ce minte sănătoasă-n corp sănătos aveţi
şi ce picioare, abdomen şi fese! O, ce frumuseţi!

Iar ele, mi-au zâmbit, apoi, prin farmec, oale şi…ulcele au devenit.
Şi-atuncea m-am trezit…
şi-am înţeles de ce oscior, ca mărturie-n timp, nu s-a găsit:
expuse-n forme, strălucitoare şi de preţ
puse-n vitrine în muzee, le stătea mai bine. Un destin măreţ!

Morala:
Că minte sănătoasă am, nu vă-ndoiţi!
Mai bine iute, vă urcaţi cei ce citiţi,
pe-un aparat, oricare!
Iar eu, pe-o masă îndată o să sui,
mişcare-a orişicui
(pas cu pas) pentru răsfăţ,
alte idei s-agăţ
(pas…manterii),
iară masajul e antrenament benefic pentru visul dada, surreal.