Omul flămând şi pisi… cărările lui în pandemie

LocoProlog

Într-o bună dimineaţă (bună?!), într-o nu ştiu care viaţă, într-o nu ştiu care casă… ei, nu ştiu?! Acum o lună, fix pe 13 martie a început totul. Pentru mine! Pentru alţii a început 3 zile mai târziu şi totul ne-a izbit ca o LOCO… motivă.

Şi, grătarul?! Rămâne… pe altă dată. Se vede treaba (încă nu se vede, da’ o să se vadă!) că azi nu a fost să fie, fir-ar ea de viaţă!

Ca să se vadă, trebuie să deschid noi cărări.

Demenţiale!

Jurnal fooduristic în pandemie

Ce obicei prost am! Să vorbesc singură…

În fine, de aceea sunt jurnalele, ca să nu pari mai loco decât eşti. Oricum, vă avertizez că nimic din strălucirea destinului ce mi-a fost rezervat nu se vede nici azi, nu se vedea nici ieri şi nici mâine.

Cum să vă spun, eu sunt genul ăla de om care poartă un văl de nesiguranţă în general (actor independent, deh!). Din acest motiv evit să mă uit prea departe în viitor şi zăbovesc, cât timp mă lasă realitatea, mai mult în reverii. Mă înşfacă de-acolo doar foamea.

Dacă îmi amintesc că îmi e foame…

Şi fac asta şi pe timp de pandemie, şi în lipsa ei!

Bau!… Ăşa începe foamea mea: cu o sperietură. Atunci mă scarpin în creştetul capului şi îmi vine să pălmuiesc frigiderul din 5 în 5… secunde.

Nu mă agresa, nu mă agresa, îţi dau tot ce am!… (tot eu joc și rolul lui)

Şi-mi dă!

Da’ nu că s-ar justifica toate ratele la el!

Mulţumesc, drăguţă, las că mă descurc eu! 

După ce îi mulţumesc frigiderului, mă apucă o răceală în zona sacrală şi-mi amintesc, brusc, două dintre haştagurile curente: #staiacasa (suntem) #AlaturiDeTine şi, îmi mai amintesc şi că l-am dorit mult. Ce mult l-am mai dorit!

 

Pauză, că mă străfulgeră pe loc, acum, microunda paternităţii ideilor gastronomice. Niciodată cea a maternităţii, că atunci ar învăţa şi mâinile mele efortul de a găti! Sau de a merge mult pentru a găti. Dar, de ce să găteşti, când poţi învăţa de la pisică-ta cum să nu mori de foame, exemplar!?

 

Cu alte cuvinte, efortul depus pe o cale (ocale?! Nu-mi place alipirea asta, deşi am încă un blog cu numele ăsta, dacă vă vine a crede şi e un blog de călătorii)… Reiau!

Efortul depus pe o cărare ar trebui să se compenseze pe celelalte, da’ în aşa fel încât să nu crăpi înainte să vină răsplata! O vorbă înțeleaptă, cu care sper că v-am încărcat.

Dar acum mergem pe altă filieră, mai puțin filosofică.

 

Jurnalul locosmartphoneului

 

Dacă smartphone(i)ul meu (aşa îl alint eu!) ar avea voinţă proprie, v-ar arăta mai multe, da’ l-am cenzurat. Spre exemplu, v-ar spune că îmi place să mănânc la restaurant, pentru că… actor! Desigur, sunt şi actori care gătesc în timpul spectacolului, dar e doar un rol, nu vă lăsaţi păcăliţi! Nu că nu s-ar înţelege din primul film! Chiar dacă nu am venit cu explicaţii suplimentare, ca în cazul pisicii, dacă aţi fi fost atenţi, aţi fi observat două caserole mici cu sos. De pizza!  Home delivery!

Dacă ai citit vreodată romane chinezeşti, eşti la curent cu ce se întâmplă acum în lume, adică o realitate ciudată. Sau măcar un proverb. Cum ar fi, „Dacă baţi un chinez destul, o să vorbească tibetana!” 

Eu nu am participat la bătaie, nu o luaţi la modul dur. Dar, fiindcă zilele astea mulţi ar bate un chinez, s-a strecurat în capul meu doar proverbu’ ăsta.

Nu ştiu ce-am în cap, câteodată! Poate numai suflet?! Hm…. Oricum, e jurnalul telefonului, pot să zic orice! E doar un telefon, de unde atâta eleganţă?!

Realitatea mai sus menţionată, în afară că produce paradoxuri, pe care nu o să le pomenesc aici, că poate ţi-o fi foame, vrea atât de mult să mă întâlnesc cu tine! Din câte dorinţe ai acum, pe timp de pandemie, cine să ţi le împlinească pe toate?!… Hai, că ştii!

Diferite site-uri! Că #stai!

Dintre care, lesne de ghicit, unul e musai să te ducă pe căile alea bune înspre restaurantele de lângă tine/din proximitate.

Dacă ai poftă să vezi, mai stai în casa mea! Dacă n-ai, poţi să rămâi cu pofta de ciORBă… De orb ce eşti!

Un alt proverb chinezesc zice ceva de o lumânare, pe care s-o aprinzi dacă e întuneric. Dacă nu eşti genul care ţi-ai făcut provizii de făină şi drojdie, lasă-ţi minţile aici, că urmează ceva…

 

WHAT IF GOD WAS ONE OF US?

 

Dumnezeiesc, exact! Acum, în timp de pandemie!

Am câteva variante mai întortocheate să rezolv misterul, dar o să aleg o cale (iar???) ceva mai simplă.

Dacă Dumnezeu ar fi unul de-al nostru, n-ar avea voie să zboare sau să plutească pe un nor decât două ore pe zi, că e trecut de 65 de ani… Deci, n-ar putea să mănânce ce vor muşchii lui …. dumnezeieşti!

La Paris sau pe unde mai mănâncă el. Atunci ar comanda mâncarea preferată de la un restaurant din proximitate. Cum el e peste tot, n-are proximitate, deci soluţia e loco… Pardon!

LOKOFOOD, o nouă dinamică a pieţei HoReCa, inițiativă 100% românească. Căci, God susţine industria HoReCa, adică industria ospitalităţii (din România!) (Acum God e în România, că eu i-am dat calea asta, deci unde să fie în altă parte, nu cârcotiți!)

Ce ar vedea God al nostru, intrând pe noua platformă a companiei dezvoltatoare Expressoft?

 

Indicatoarele:

1. Caută restaurantele din apropiere – introdu în câmpul search adresa ta pentru a vedea toate restaurantele care livrează în zonă
2. Alege restaurantul, deschide meniul și selectează ce îți dorești;
3. Alege modalitatea de plată – poți achita online sau cash.

Da’ ar ști Dumnezeu să se descurce cu tehnologia noastră?!

Te aud!

LocoRealitate

Dumnezeu să mă ierte că intervin, da’ mai uşor (soft) şi mai expres  de-atâta nu se putea! Ne-am adaptat cu toţii la o altă lume ( de o lună eu, tu de mai puţin!), în care încercăm să ajutăm fiecare cum putem, ce putem şi pe cine putem.

Cumva, de-asta l-am şi îmbrăcat pe Dumnezeu în haine de om, ca să se adapteze la noua noastră viaţă mai repede, în timp ce noi trebuie să devenim cu toţii nişte pui, puişori, puiuţi de dumnezeu şi să dăm ce putem, unde putem şi cum putem şi altuia din ce avem sau ştim.

Uite ce e! Trăim astăzi un popas, poate, în suflete, ca să observăm unde am ajuns, la ce etaj suntem şi dacă ştim cum să mai urcăm sau să mai coborâm. Totul se insinuează în alb şi negru, şi, fiecare, căutăm noi paternuri de identificare, cu jaluzelele ridicate. În căutarea culorilor sau a acelui alb aducător de învăţăminte, zăcăminte sufleteşti, energii… Dar… Ce ni se întâmplă e încă un mod al planetei de circulare a substanţei, nu-i aşa? La urma urmei, lumea a început cu o ghicitoare: ce e viaţa?!

Tu ştii ce e viaţa, omule!? Chiar dacă, de cele mai multe ori uităm că aceleaşi cuvinte pot însemna altceva mâine. Ştii că o lămâie e acră, dar mai ştii şi că poţi scrie un poem despre ceaiul de lămâie. Sau despre limonadă.

Pe care, în viitor, o s-o bei iar în restaurantul tău preferat.

Până atunci, hai să sprijinim COMUNITATEA în care ne ducem veacul şi în care ne purtam înainte paşii, vrei?

Dacă eşti ca mine (de veselă) sau tot ca mine (tristă, în anumite circumstanţe), poţi ajuta comunitatea de Acasă.

#staiacasă şi comandă mâncarea preferată pe LOKOFOOD!

Ştiu că te întrebi de ce ţin pantofii în dormitor şi-o să-ţi zic. Pantofii mei se odihnesc acum pentru când or porni iarăşi la drum…. Pantofii mei dorm, pentru că şi pantofii dor(m) câteodată!

---

Proba nr.17 (ultima probă) SpringSuperBlog 2020, sponsor:

 

Hore, ca…

Vino! Vino, vino, vino… 

Limba mai ascunde, din când în când, adevărul, chiar şi urechile, dar ochii sunt mai greu de păcălit. Nu venea absolut nimeni! O ploaie rece, de toamnă, şfichiuia geamurile. Focul din sobă ardea, era cald şi bine, dar în cele câteva ore bune de când deschisese uşa de la intrare a visului său de-o viaţă şi tăiase panglica, nu intră absolut nimeni. Tăiase panglica singur, fiindcă ceasul de pe perete părea stricat. Înţelegea de-acum limpede că ceea ce presimţise de dimineaţă, tocmai se întâmpla, dar nu înţelegea şi de ce.

Trase la o parte draperiile uneia dintre ferestre şi se aşeză într-o rână, pe pervazul ei. Tocmai în acel moment auzi, ca venind dinspre celelalte ferestre, ceva zgâriind geamul. Devenind mai atent, se ridică şi trase draperiile pe rând, una câte una, ca şi cum după ele s-ar fi ascuns cineva şi, în dreptul ultimei ferestre zări un om ascuns după umbrela sa, care se holba de sub ea, în interior, cu faţa lipită de geam, muruind-o, fără să-i pese că tocmai fusese surprins.

Îi bătu uşor în fereastră şi îi făcu semn, unul cât se poate de ospitalier, să intre, dar degeaba, insul cu umbrelă continuă să se holbeze în interiorul încăperii, căutând cu privirea ceva ce l-ar fi interesat. Cum nu găsi, de parcă vântul îi umflă intenţionat umbrela, o tuli aşa cum veni.

Ce naiba?! Bravo, Hore, ai născocit ceva ce nu stă în picioare! Ce-o să mai facă haz lumea de tine.

În clipa aceea, apăru din dreapta… sau din stânga?!.. o rândunică. Ba nu, o vrăbiuţă! Uscată! Hore, puţin dezorientat, nu a înţeles nici el de unde-a apărut înăuntru… rându… vrăbi… pasărea. Poate vrabia (!) plănuise să-şi facă cuib acolo mai demult, când era totul în construcţie. Sau poate-a rămas de-atunci, căci de intrat, nu prea avea pe unde să intre.

– Ce-ar fi să-mi dai drumul, Hore?

Eşti deja înăuntru, vru să îi răspundă vrabiei, dar dacă ar fi dat ghes acestui început, indescriptibil, nu ar fi ştiut cum să dea înapoi. Se scuză, oarecum în sens politicos, privind în altă parte, ca şi cum nici nu o văzu, nici nu o auzi, sperând ca, vedenia, odată ignorată, să plece. Cumva, era şi un picuţ supărat, fiindcă unii inventează tot felul de chestii sofisticate ca să treacă timpul, iar el, Hore, tocmai inventase o vrabie. Oricum, niciodată nu ştiuse să facă diferenţa dintre o vrabie şi o rândunică, aşa încât nu ştia prea exact ce inventase.

– Aşadar? insistă vrăbiuţa, cu glas încet, de vrăbiuţă. dar ferm, ca un marcaj mobil, care elimină toate erorile comunicării.

Vrăbiuţa se comporta precum o aplicaţie intuitivă, stabilă şi robustă, dar Hore al nostru nu ştia încă de ea. Cum nu ştia nimic nici despre vrabie… Hore nu-şi putea explica nici gândul fugar, nici ce-i era dat să audă. Şi, parcă şi vedea ceva?!…

 Timp de 2 minute şi 6 secunde, de parcă căzuse de acord cu Necunoscutul, absentă.

– Hei, se apropie cineva! Ştiu că ne-am cam luat cu vorba, dar trebuie să continuăm.

Scos ca din transă, gândi: „Ne-am cam luat cu vorba?” Ei, asta-i bună! De câteva minute bune numa’ vrabia vorbeşte, da’ „ne-am luat cu vorba” împreună… Are strategie zburătoarea, nu glumă!

Din nou se auzi ceva zgâriind geamul. Acelaşi om cu umbrelă, cu faţa la fel de lipită de geam, privea insistent înăuntru.

Asta-i bună! Ăsta mai lipsea! Iar! De parcă cineva tocmai se apucase să ticluiască o poveste şi…

–  Exact, exact!

Omul cu umbrela dispăru la fel de exact ca prima dată, adică repede. Modalitatea prin care dispăru era, totuşi diferită. Ploaia se oprise, apa ajunsese până la jumătatea ferestrelor, aşa încât, omul nostru (misterios) se cuibări în umbrelă şi o şterse cu ea, pe post de barcă. Un plan de salvare ingenios!

De un plan ingenios avea nevoie şi Hore, de POS restaurant, adică, dar nici acest fapt (divers!) nu îl cunoştea încă. Vrabia se aşezase lângă el, pe pervaz şi aştepta plictisită să se întâmple ceva, ca-n orice poveste activă, numai că aici, cu Hore, părea o misiune absolut imposibilă.

– Să-mi fie iertat că îţi vorbesc, totuşi, dar cine crezi tu, vrabio, că îndrumă vieţile oamenilor, aici, pe pământ?

– Ai un plan?! Se hotărî vrăbiuţa să fie cu mult mai directă!

– De evacu…?

-Nţ! Nţ! Nu la asta mă refeream! obiectivă vrăbiuţa, onomatopeic, cât se poate de inovator pentru o vrăbiuţă.

La auzul acestor onomatopee, Hore se auzi pe sine chicotind foarte ciudat. De parcă îi şi ardea să râdă. Aşa că îşi drese râsul cu seriozitate:

– Am un plan pentru în seara asta! Când o să închid. Deşi aş putea să fac asta şi acum, o să trec pe strada Cărămidei, poate îmi cade o cărămidă în cap. De fapt, de ce să mai plec undeva? Se surpă tot ce am construit chiar aici, acum!

– Stai liniştit, o să mori de o cu totul altă moarte!

Hore se ridică uşor neliniştit şi se întoarse cu spatele către ferestre. O discuţie despre un adevăr care nu iartă pe nimeni e cam stupidă, aşa încât, vrăbiuţa îşi luă zborul de pe pervaz, se postă în faţa uşii şi îl întrebă cum se numeşte.

Am inventat o vrabie care nici măcar nu ştie cum mă cheamă! gândi. 

– Hore!

– Ai spus tot numele?

– L-am spus pe tot, dar H-ul se tot rostogoleşte când mi-l spun eu.

– Hore, ca în HoReCa?

Hore înţelegea că, odată intrat în hora asta a dialogului cu o pasăre, era ca măgarul în ceaţă, dar de ce naiba îi trebuia vrabiei numele lui, nu prea putea să înţeleagă.

– Pentru ce-ţi trebuie numele meu, mă rog?

– Hore, nu fi suspicios, îmi trebuie ca să i-l spun prietenului meu.

Dacă vrabia are un prieten, atunci am inventat o vrabie cu prieten şi asta, ce să zic, e o idee cât se poate de năzdrăvană! 

– Şi, prietenul tău e…

– Omul cu umbrela!

Acum se explica! Şi, deşi se explica, totul rămânea şi mai de neexplicat.

– Ce treabă ai tu cu el? continuă Hore, învârtindu-se şi mai abitir în hora nou creionată!

– Tre’ să-mi dea un fluturaş!

Ei, nu că, asta-i prea de tot! O vrabie are întâlnire cu omul cu umbrela, care trebuie să-i dea un fluturaş?! Hore rememoră totul, numai şi numai ca să nu răbufnească şi să ucidă vrabia. Deşi, el n-ar fi omorât nicio muscă, la drept vorbind.

Rectifică gândul, şi se gândi că, râbufnind, cel mult ar fi închis-o într-o colivie.  Un rău, de care ar fi fost în stare şi era mândru că îi venise de hac, pe moment. Măcar în gând!

– Hore, trece timpul! Habar n-ai cât e de preţios! Pierzi clienţi!

Vorbele vrabiei ar fi avut sens dacă ar fi avut clienţi. Dar nu avea, fiindcă era nepregătit să înceapă afacerea. Nici asta nu ştia, dar dacă s-ar fi îndreptat spre uşă şi i-ar fi dat drumul vrăbiuţei, ar fi aflat de îndată. Ceea ce şi făcu!

Omul cu umbrela albastră apăru din nou, de nicăieri. Fără umbrelă. Îi strecură vrabiei fluturaşul în cioc şi aşteptă, satisfăcut, să scoată primul cuvânt, de îndată ce vrabia i-ar fi înmânat lui Hore fluturaşul ăsta:

Fluturaşul, vezi bine, era un material publicitar. Hore văzu şi el, seara începea să capete inflexiuni mai dulci şi ea, dar tot avea nevoie de explicaţii suplimentare.

Omul cu umbrelă albastră atât aşteptă: Expressoft Technology, soluția de marcaj și gestiune potrivită afacerii tale! Suport tehnic 24/7, software marcaj restaurant, gestiune stocuri… 

– Serios? Asta e o reclamă?

Vrabia mălai visează, mai gândi Hore.

– Vrabia asta, adică eu, visează mălai, dar nu pentru sine, ci pentru tine! Dacă vrei să ai o afacere profitabilă, îţi trebuie „marcaj pe scaun”! În metoda clasică de servire se pierde întotdeauna ceva pe drum.  Însă priveşte-o pe tipa asta cu tableta în mână:

Ţi se pare că va uita să aducă felul doi? Sau desertul? Încă se mai întâmplă în zilele noastre, dar cu Expressoft Technology nu ai cum! O soluţie software e scalabilă fiindcă optimizează activitatea și profitul fiecărui tip de restaurant! Abia de-acum înainte va scrie pe restaurantul tău (RESTAURANT INTELIGENT)-MISIUNE POSIBILĂ!

Şi, apropo, arăt eu ca o vrabie?! Sunt o rândunică!

---

 

SuperBlog 2018, Proba nr.9, Sponsor: