Aseară, neavând somn un timp, mi-a revenit obsesia:
Adică, o emisiune culturală, pe care aş fi lansat-o pe youtube (în 2013) şi în care aş fi mers pe urmele lui W. Burroughs, spre exemplu, în „Prânzul Dezgolit„. Ideea e mult mai amplă, nu o să scriu detalii aici, din motive lesne de înţeles, dar totul se rezuma la ecouri ori corespondenţe în scrierile celor mai cunoscuţi scriitori (ori poeţi), dublate de cât mai multe destinaţii speciale pentru vacanţe speciale şi, aici ar fi intrat în scenă CND Turism-Vacanţe Speciale, o agenţie de turism altfel, pe care o ştiu tot din 2013 şi care s-ar fi pliat pe itinerariul meu şi propunerile mele, cunoscut fiind faptul că agenţia poate particulariza destinaţiile, transformându-le în destinaţii speciale.
De fapt, aşa mi-a şi venit în minte realizarea emisiunii, mai exact, posibilitatea materializării ideii, fiindcă „urmele” scriitorilor le-aş fi descoperit călătorind, dincolo de regatul de hârtie al fiecăruia dintre ei (dar şi al meu), verificând, prin observaţie şi practică, în ce măsură prejudecata, încăpăţânarea, convenienţa, simplitatea, viziunea, cultura ş.a.m.d. pervertesc vederea (hogarthian, aşa…), iar la sfârşit m-aş fi ales, în afara unei vacanţe speciale, cu acel ghem de infinite trăiri învăluitoare, dincolo de închidere şi izolare în sinele-mi, pe care l-aş fi dăruit şi altora din preaplinul „semnelor” care m-ar fi condus înapoi, acasă. Cumva, prin asemănare… În emisiunea mea.
Dar pentru a fi pregătită suficient în a mă arunca în această aventură, mai întâi trebuia să-mi fac ordine: în cea a naturii (şi natura lucrurilor, dar mai ales a locurilor) şi în cea a învăţăturii. Şi, fireşte că eram tentată să încep să pornesc şi de la principiile altora, intermediate.
Timpul a făcut ce ştie el a face mai bine, a zburat şi aiurea şi cu folos, proiectul e încă în stadiul de idee şi, iată-mă în prezent, 5 ani mai târziu, din nou cu obsesia în braţe, aşa că, de cum m-am trezit, mi-am propus să o legăn (ca s-o adorm sau s-o trezesc?): am deschis chat-ul de facebook şi am abordat-o pe Sorana Bordaş, căci a dat o fugă de curând până în Maroc, înfăşcată de pasiunea-i pentru fotografie, nu înainte de a fi recitit toate câte le-a adunat în cuvinte şi-n Irealia sa.
Şi, ce-mi răspunde Irealia, rugând-o să concluzioneze?!
Desigur că ideea cu Maroc e mai veche, temerile, la fel, şi mocneşte în mine de prin 2014, când el (nu spun cine, las misterul să-şi facă jocul) s-a ascuns pe sub pături pe-acolo, prin diferite riad*-uri, căutând să se regăsească.
Căutarea asta în sine e înrădăcinată în om precum pisicile riscând dinadins să piardă prada, numai şi numai pentru a o vâna din nou.
Totuşi, spiritul, atunci când îl priveşti din perspectiva altora, nu înseamnă mai nimic, fiindcă el se vrea la cheremul propriului tău „accident” şi a chimiei lui pure, prin care ia naştere. Şi, dacă nu am stofă să devin aşa ceva? Adică, să înfirip ideea. Ei bine, gândul ăsta m-a împotmolit în sine, m-a înscăunat în ăştia 5 ani. Şi, când zic înscăunat, mă refer la sensul strict de a fi ţintuită locului, unde poate că sunt condamnată să-mi duc veacul, deloc călătoare, separându-mă de dorinţele mele.
Pentru a înţelege şi alţii demersul meu, trebuie să mărturisesc nu numai dorinţa de-a călători, ci dorinţa mea de-a călători plus inclinaţia mea pentru decăzuţi şi, asta, probabil, pentru că şi eu sunt una dintre…
Noaptea trecută, după revenirea obsesiei, chiar am visat că sunt în Maroc. Străduţe marocane, chipuri marocane, relief marocan, cumva diferite de cele surprinse atât de particular în fotografiile pe care mi le-a pus la dispoziţie Irealia (Sorana!) întru căutare.
Sigur că, în vis, era destul de… altfel, şi deşi mă târguiam într-un souks** cu negustorii (sunt vestite târguielile cu negustorii marocani, se spune că preţul corect al unui produs trebuie socotit cam la o treime din cât îţi cer ei), o făceam în limba berberă, cel mai probabil, aşa că, închipuieşte-ţi ce efort pe creierul meu să creeze locuri şi limbi pe care nu le-a văzut şi nici nu le-a auzit vreodată, deşi, să fiu sinceră, imaginaţia mea are acel pesimism specific omului mărunt!
Cum lecturile mele din ultima vreme au drept temă comună renunţarea, nu e de mirare că o simt cum abundă în mine, aşa că acum încerc să o împing foarte departe. Totuşi, am constatat că, cu cât o lectură e mai toxică, efectul ei asupra mea mă împrospătează, ca o licoare tonică.
Dacă ar fi să mă iau după cele ce visez, ar trebui să mă rezum la un demers mai sigur, adică să scriu, mai degrabă, mici povestioare fantastice, decât să înfăptuiesc o emisiune culturală, care cel mai probabil că n-ar impresiona decât un eşantion mic din publicul ţintă. Poate şi asta m-a oprit şi încă mă opreşte să dezvolt ideea şi s-o fac să devină realitate.
Adevăratele nebunii nu prea au cum să se aştearnă atât de uşor în alţii, aşa cum preoocupă în întregime şi câştigă teren, în zilele noastre, nimicurile. Dar, până la urmă, ţine de gusturi şi, mai ales de Întâlniri.
Acele întâlniri cu tine, care te fac să te pierzi în poveşti şi, din care nu te-ai mai lăsa trezit decât de smochinul berber (fructul de cactus- folosit de marocani şi ca aditiv pentru tencuielile de lut) cu gustul său de pepene. Dar, mai ales acele întâlniri cu oameni care să-ţi susţină simptomele şi, implicit proiectul.
Eu sunt de părere că istoria unei călătorii în Maroc (şi nu numai) nu poate fi redusă numai la a călca prin vestigii locale sau pe lângă kasbahuri – casele tradiționale fortificate din chirpici, care arată toate aidoma unor palate impunătoare, oferite înspre vizitare călătorului, amintiri care caută oricum, să te încarce, în scurta ta vacanţă exotică cu cât mai multe suveniruri, legende ori arome şi nu le aşază, nici nu le separă de alte trăiri, mai noi sau mai vechi, aşa cum ar trebui, amestecându-le ca într-un bazar marocan, din care abia de recunoşti câteva ingrediente.
Sau, poate că părerea mea e doar o cale prin care îmi maschez obsesii şi pe care nu e uşor şi nici comod să le povestesc şi altora, fiindcă mie îmi plac, mai ales, călătoriile într-un scop precis, cu mult mai bogat în trăiri, mult peste cel obişnuit şi atât de personal cum e relaxarea, ori cel sigur, clar, dinainte stabilit, ca cel al unei vacanţe recomandate.
Pe de altă parte, n-aş ocoli acum să pomenesc Fes-ul cu albastrul Medinei, ori chiar oraşul albastru, adică Chefchaouen ( habar n-am cum se pronunţă) , în care poţi descoperi toate nuanţele de albastru pe care le-a inventat omul vreodată şi toate tipurile de pisici şi, deşi ţinta acestei scrieri pare a fi Tangerul, doar le pomenesc pe toate, nu le cunosc încă (şi, oricâtă documentare aş face înainte, „măgarul îmi pare un cal, tradus în olandeză”***)
Dar, poate că destinul meu nu e unul deja pecetluit, căci azi, ca şi-n alte dăţi, frunzărind o carte, am dat peste faptul că pe fişa unde era internat Rimbaud****, în Marsilia şi unde a şi murit, la numai 37 de ani, scria că e negustor.
Poate că asta şi era, un negustor de gânduri şi poate că asta sunt şi eu, păstrând proporţiile, desigur.
Zice-se că Socrate, în ceasul penultim al morţii, exersa o melodie la flaut şi, întrebat la ce o să-i folosească, a răspuns simplu: „ca s-o ştiu înainte de moarte”.
Desigur, proiectul meu e nebunesc, fiindcă să pleci atât de departe, ca să înţelegi pe un altul, n-ar însemna, oare, să te uiţi un picuţ pe tine? Depinde! Asta mi-a amintit de Cioran, întrebat fiind la ce lucrează, la ce scrie, a răspuns: „la un roman despre sinucidere”. Ori, nu ai vrea să înţelegi cum a ajuns scriitorul ăsta să fie ceea ce e? Desigur, poate că un marocan n-ar fi interesat, dar eu sunt româncă şi limba asta a noastră e darnică în căutări şi sensuri.
Din această mărturisire, s-ar putea extrage că sunt atrasă de alte culturi exotice, dar nu atât de îndepărtate, prin filtrul pe care l-aş impune, fiindcă eu, fiind europeancă şi căutarea-mi ar fi tot aşa, căci, să-mi las doar ochii liberi, fiind femeie, nu e tocmai ceea ce mi s-ar potrivi. Da, din respect, m-aş înfăşura în haine tradiţionale ale locului, temporar în scopul de a-i determina să colaboreze, un fel de iscoadă, dacă vreţi, fiindcă (revenind la Maroc) înţeleg că localnicii se lasă greu fotografiaţi sau intervievaţi, ori pe foarte mulţi dirhami şi, aş evita din start perioada Ramadanului (care se decalează de la an la an, calendarul musulman având 354 de zile)
„Mâncaţi şi beţi până ce veţi putea deosebi în zori un fir alb de un fir negru.” (Coran)
Interdicţiile purifică sufletul! Spiritualitatea ocupă un loc important în evoluţia personală a fiecăruia, indiferent de religie şi, e bine de ştiut că, dacă ai un oaspete musulman în această perioadă (Ramadanul ţine o lună!), el nu poate mânca şi nici să bea apă până la apus (dar poţi să-i oferi un prosop rece, pus la frigider din timp, care-o să-l mai răcorească), când poate să-şi primească iftarul *****.
Mie nu îmi place pelteaua prea tare, nici cea culinară şi nici cea scriitoricească, aşa încât o să închei nu înainte să descătuşez un alt gând, în care o să trădez că mă interesează deznodământul gândului de la care am pornit în această călătorie, în acest regat al meu (de hârtie), dar nu ştiu cum să procedez să-l fac să rămână. Când sunt singură, mă simt ca şi cum nu aş fi (o) limitată, cum apare cineva, cum îl/o simt că mă mărgineşte. Dar ăsta nu e un motiv cu adevărat serios, ci numai un alt gând năvalnic.
Trebuie, cumva, să te desprinzi de toate, ca să le cuprinzi pe toate. Nu o să mă consider, deci, o înhămată a gândului pe care l-am mărturisit aici şi, poate, cândva, va reveni, obsesiv fiind, materializându-se. Dar eu sunt conştientă că un astfel de gând implică o echipă, pe care ar trebui s-o ai în spate şi-abia atunci aş avea cum a îndrăzni mai mult.
Până atunci, însă, aş putea să mă las furată de alte destinaţii exotice pentru vacanţe speciale, existente deja în oferta CND-Turism Vacanţe Speciale.
,
Eu sunt atrasă de orice cultură, indiferent de parcursul ei istoric, uneori mai puţin plăcut şi mai greu de digerat. De cunoaştere, mai exact! Şi, nu cred că există vreun om să nu se intereseze de traseu, mai înainte de a ajunge să-l şi parcurgă. Diferă numai scopul călătoriei şi durata, dar mai ales putinţa şi, de ce să n-o spun, nu cred că există oameni cărora nu le plac călătoriile, dar pe care îi opresc diverse motive, dintre care cel mai invocat e cel al lipsei posibilităţilor financiare.
Tot Cioran (şi sună ciudat din gura unui pesimist), spunea că dacă vrei să atingi nirvana (antipodul lumii imediate a lucrurilor schimbătoare), cea mai bună poziţie e culcat sau ghemuit şi că numai Occidentul gândeşte în picioare.
Recitind, par mai obsedată de Cioran decât de Burroughs şi nu mă mir. Când scriu, totul vine dintr-o anume zonă îndepărtată a fiinţei mele şi, cumva, ca şi el, cred că decăzuţii se pot apropia de esenţial.
Că tot veni vorba de esenţial, o vacanță ALTFEL poate însemna fie o călătorie în familie, o croazieră, un circuit, un sejur, un pelerinaj, o călătorie de afaceri, o vacanță pentru luna de miere, un program de week-end – intern sau extern sau vestitele programe Work & Travel SUA! Şi, toate acestea le puteţi înfătui, făcând cunoştinţă cu C(e)N(e)D(orim) (în/din) Turism.
În rest, orice tăcere rămâne aşa cum e o tăcere: sacră!
* casă tradițională marocană
** bazar
*** citat din Lichtenberg (scenarist german)
**** poet
***** prima masă după apusul soarelui
Spring SuperBlog 2018, Proba nr.8, 
Alma Nahe(r) 