alma nahe

Posts Tagged ‘mag’

Ciorna iubirii

In Cartea în care se tace on Noiembrie 23, 2013 at 12:54 AM

E aceeaşi pală de vânt ca acum 100 de ani,
până şi acelaşi palat,
iar eu sunt tot acelaşi palid transfer fluid
unic călător în paltoanele timpului,
fantomă palatină,
a cărei apariţie provoacă
palpitaţii,
palmele ţi se umezesc
şi de vrei să mă atingi,
nu sunt un moment palpabil.
Nu sunt nici măcar un palanchin în care să te-afunzi pierdut
răsfăţului apei scăldând paltini.
Dacă într-o zi n-o să mă mai găseşti,
tu caută-mă,
ia măsuri,
sparge clepsidra timpurilor diferite pe care le trăim
sau
scoate-mă din pălărie,
doar eşti un mag al timpului tău,
şi iubeşte-mă iar!
Iubeşte-mă ca şi cum ai degusta ceaiul pe înserat,
iubeşte-mă cât visul florilor care se-nchid numai întru visare în ochi de stea,
cât drumul gărgăriţelor către poieniţe luminoase,
purtând în aripi rugăminţi care-aşază case,
dar să ştii că cel mai mult şi mai mult
îmi place să m-ascund în gâtul chitarei,
în sunetul grav de palisandru
şi în ciorna iubirii noastre.

În ciornele iubirii(de orice)au mai scris şi: psi©AdrianaMatildaScorpiocarmen pricop, abisuri, vienelach3815h, ioanaanacondele, lili3d, Vladen, Gabriela, Maria.

Sărbătoare la Viflaim(IV)

In teatru on Decembrie 23, 2011 at 12:12 AM

SCENA IV

ScenaI, ScenaII, Scena III

Scena naşterii

BALTAZAR:  Aţi mai vǎzut aşa ceva?
MELCHIOR:  Se luminǎ pe dată cerul, ciudat.
GASPAR:  Nu e ciudat, e semn!
BALTAZAR:  Şi, parcǎ călăuza noastrǎ se-nvârtea-n loc.
MELCHIOR:  Şi parcǎ altfel lumina.
BALTAZAR: O  razǎ neştiutǎ s-a arǎtat şi drept pe staul se puse a lumina…
MELCHIOR:  (fericit) Cinstite feţe, am ajuns! Staulul ǎsta e palatul cel din vis.
GASPAR: De crezi, sau nu, pe mine mǎ  cam prind fiorii.
(heblu)

BATŞEBA: (cu copilul în braţe, adresându-se Mariei) E sǎnǎtos, se vede, mare lucru!
(Îi zǎreşte pe magi)  Of, mă tem că-n han nu mai e loc!…şi nici aici.
BALTAZAR: Nu hanu-i treaba noastrǎ, ci un prunc abia nǎscut.
BARŞEBA: Un prunc? (se retrage speriatǎ, pune pruncul jos, lângă Maria; Maria  îi face semn sǎ-i lase)
PĂSTORIŢA: (intrând în grabă) Sǎ vedeţi minune! Rana, de ştiţi cǎ al meu frate o avea, nu e!
BATŞEBA: Cum, nu e? Nu mai e?
PĂSTORIŢA: Mai mult decât atât, nici nu ne puserǎm sǎ aţipim noi bine, când ne trezirǎm cu noian de daruri in juru-ne, ca şi cum o comoarǎ uitatǎ de demult şi-ascunsǎ-n paie se ivi. Acu barbatu’-meu, cu-al femeii soţ şi cu-al meu frate, vindecat,  se puserǎ , nevoie mare,  cele daruri sǎ împartǎ prin oraş .
BATŞEBA:  O, Doamne, minune în noaptea asta sfântǎ! Tu  îmi dai, eu vǎd!
BALTAZAR: Aici ne e capǎt de drum! Tu, cea aleasǎ dintre mame, primeşte darul nostru pentru Rege. (îi dǎ tǎmâia, Melchior, pocalul şi Gaspar, smirna)
BATŞEBA:  Pentru rege? ( e mutǎ de uimire şi lacrimi o cuprind)
BALTAZAR:  Smirnǎ, aur, tǎmaie şi daruri felurite am adus. Lumină din luminǎ s-a nǎscut şi D-zeu adevarat din D-zeu.
GASPAR: Un început!…şi nu e-n lume prunc mai însemnat!
BALTAZAR: Femeie, ai fǎcut o faptǎ ce-n lume nu-i!
BATŞEBA: Mǎ duc stǎpânul sǎ-mi vestesc! Şi s-aduc miere pentru uns.
MELCHIOR: Lasǎ-l! Cel ce-a lǎsat aceastǎ mamǎ sfântǎ aici sǎ nascǎ la un loc cu vite, îşi va primi rǎsplata.
GASPAR: De v-a avea vreodat’ osândǎ, va fi s-aducǎ bucurie!
BALTAZAR: Rǎgaz sǎ n-aibǎ. Toate sǎ le dea-într-o zi şi ajutor sǎ n-aibǎ decât vite!
OLI: Ba, nu! În noapte sǎ le-mpartǎ, şi nimeni sǎ nu-l vazǎ, ca sǎ-i mulţumeascǎ, iar vitele sǎ-i fie de-ajutor, precum pre mamǎ şi pre prunc i-au încǎlzit.


TOŢI: Aşa să fie, darǎ, precum am zis, cǎci cel ce mântuieşte, în pragul lui a respirat.
(Colind)

(Batşeba îi  pune pruncul Mariei în braţe, apoi se repede sǎ ia un ţol s-o-nveleascǎ pe Maria. Fiind grǎbitǎ, se loveşte şi ţipǎ )

TOŢI: Ce e?
BATŞEBA: O mică ranǎ.  Nu-i nimica, o sǎ-mi treacǎ!
OLI:  Ce ranǎ, când vindecǎtorul lumii e aici?!

SFÂRŞIT (?)

 

Eu păşesc cu destul curaj peste ceea ce îmi aştern întru deschidere. Văd, aud, simt şi aştern în acest AL Manahe ceea ce văd, ce aud, ce simt. Poate că uneori le răsucesc prea mult şi le-nfierbânt, asemenea sticlarilor care suflă-n pastă, până văd stele verzi ori albastre, şi poate că o fac cel mai adesea, pentru ochi care nu trec dincolo de transparenţa sticlei, nu fiindcă nu vor, ci pentru că îi orbesc momentan propriile frici; alteori poate că le răcesc prea tare şi formele sunt fără un contur anume, dar le las, le aşez pe raft printre cele cu contur, căci tot eu sunt.

Semăn cu ceea ce scriu pe aici, fără îndoială, ba, mai mult, crezând că sunt eu personajele pe care le perind printr-o multitudine de stări şi aventuri mă trezesc că dintr-o dată am devenit mai îngăduitoare cu sinele.

Subiectele nu mi le porunceşte nimeni altcineva decât sinele, când cuprins de iubire, când din preaiubire; ele sunt mai mereu aceleaşi; în fapt, aceeaşi sensibilitate, uneori vizibilă, alteori ascunsă.

Însă, dincolo de umbra care sunt, sunt lumină.  Una care se vede ca şi cum s-ar prelinge uneori dintre litere şi se scurge-n jos, înspre locul acela menit comentariilor. De orice fel. Şi toate astea se văd fiindcă eu însămi sunt un semn pentru mai târziu, prin felul cum aşez: munţi, dealuri, câmpii, clivaje,  vietăţi şi plante, copaci, cuie, scânduri, sârme, arcuri, tâmplării, blocuri, tramvaie  ş.a.m.d.  la un loc,  în pagină, în mine.

Uneori sunt înfrânare, alteori  doar răbdare, cu care nu-mi mai decorez varul  de pe pereţii casei din care vin şi plec  întru aflare de nou,  căci ardoarea cu care vin aici, în spaţiul ăsta alb, mă poate conduce şi înspre orbire.

Uneori simt în mine înverşunarea şi iuţeala unui cal,  dar n-o fac fiindcă m-am deprins cu fugile, ci fiindcă cred că aş putea întruchipa bogăţia şi minunăţia şi farmecul lumii în care trăim, îngramădind-o în paragrafe, şi mi-e frică să n-o scap, nimic mai mult.

Minutul e o sumă de poveşti intercalate, spuneam cuiva mai demult. Sper să înţeleagă cândva, căci eu îmi doresc ca acel minut să-mi aducă numai una,  o singură poveste, chiar dacă numai pentru un minut. Şi poate că de-asta îi greşesc continuu, iau forma tuturor personajelor, într-o ordine aleatoare, şi-atunci  de-asta nu te mai ţii nici tu într-ale tale, mirare! Dar eu ştiu deja ce-o să fac, m-am aşezat în iubire şi o să aştept aici ori acolo, cu îndepărtarea ori cu-apropierea, la un loc.  O aşteptare activă…

În încheiere(de an, ori de poveste) vreau să mulţumesc tuturor celor care-mi trec pragul, în căutare sau în trecere; chiar şi celor care doar admiră în contemplare poarta sau doar trec nepăsători. În toate astea stă fericită ori tăcută şi îngândurată întâmplarea.

În căutare de urări cât mai aproape de suflet, mi-am căutat şi tihna-mi, şi-am zis că în loc de alte vorbe, ori pinguini(l-am înlocuit pe r cu n) să vă cuprind pe toţi cu gândul prin muzică. Ea apropie mai mult. Dar asta fiindcă are felul ei tăcut de-a aduna şi război şi pace la un loc.

Sărbătoare la Viflaim(III)

In teatru on Decembrie 22, 2011 at 1:34 AM

SCENA III

(Oli, pǎstorul, pǎstoriţa dorm aparent…se tot foiesc, n-au somn; păstoriţa aprinde o lumânare)

PĂSTORUL: Acuma chiar că nu mai pot s-adorm!

 PĂSTORIŢA:  Slobod mai eşti la gură! (către Oli)Ce spui, în zori om merge pe mai departe? Crezi că poţi?

OLI:  Pǎi, nu vorbirǎm?

PĂSTORUL:   Şi cu ce bani, mǎ rog? (păstoriţei) Sau ai uitat cǎ dragul nostru frate şi cumnat i-a dǎruit.

OLI:  De vrei sǎ ştii, simţeam c-aşa o sǎ se-ntâmple…

PĂSTORUL: Adicǎ? Cum?
OLI:  Nu ştiu sǎ zic la fel cum simţ, dar aflǎ că în timp ce caru’-o luase razna, simţeam cǎ se-ntâmpla ceva. Nu-mi puteam lua ochii de pe ei…el, simplu. Dar, ea…
PĂSTORIŢA: Ea…?
OLI: Da…cu ochii altfel şi mǎ ţintuise. Nu mai puteam mişca. Se tot uita la mine şi dupǎ grozǎvia aia mi-a luat palma în mâinile-i curate şi am simţit un nu ştiu ce. Fior sǎ-i spun sau tremur îndelung, nu-i potrivit. Şi ea, zâmbind dumnezeieşte, mi-a multumit.
PĂSTORUL: Ţi-a multumit!  Luându-ţi bani în loc sǎ-ţi deie, drept rǎsplatǎ, cǎ ea şi pruncul dintrânsa teferi au scǎpat.
OLI: În ea era un prunc ce-acum trǎieşte, nu pricepi? Asta e tot ce e de luat în seamǎ!
(Batşeba intrǎ din nou; pare încurcatǎ)
BATŞEBA: Cum e?
PĂSTORUL: Cred cǎ nu-i bine. Ori l-a cuprins pe dată fierbinţeala, ori rana a oblintit cǎ nu-i a bună…vorbeşte-ntr-una vorbe…
PĂSTORIŢA: N-are cum!  Rana se leagǎ şi e nǎclǎitǎ-n scârnǎ de mǎgar. Ce-a fost mai greu s-a dus.
BATŞEBA: Uite ce e, în han, cum ştiţi, nu mai e pic de loc, şi au venit de nu ştiu unde, doi. Ea, tânǎrǎ, frumoasǎ, grea, cu prunc. El, cǎutându-i loc sǎ-l nascǎ. S-au ostenit cam peste tot, da’ nimeni nu-i primi…şi n-am putut sǎ îi alung cu inima.
OLI: Să vină aici, atunci!
PĂSTORIŢA:  Pe noi ne-a prins odihna, şi-om pleca…
PĂSTORUL: În miez de noapte? Unde?
PĂSTORIŢA:  Aibi suflet bun, bǎrbate!
BATŞEBA: Zǎu, judecaţi, nu-i pot lǎsa afarǎ!
PĂSTORUL: Şi noi?
OLI:  Colindători!  Ne ducem noi trei alǎturi, lângǎ cai.
PĂSTORUL: Da’ eşti rǎnit, şi-acolo pute!
OLI:  Nu taci, of! (se chinuie sǎ se ridice; Batşebei)Femeie, fǎ ce-i de fǎcut!
BATŞEBA: O rugǎminte mai am.  Sǎ m-ajutaţi, de-o fi nevoie mai târziu. (iese) (din off se aude tot Batşeba) Uşor, lăsaţi catâru’-n ţarc! (intră Batşeba cu Iosif) Aici e! Îmi pare rǎu, da’ îi cald, o să vedeţi şi singuri.
PĂSTORIŢA: (către Oli)Pǎi,  ǎsta nu e…
BATŞEBA: (Mariei)Acolo e un ţol curat
OLI: Ba, el e! Ce potriveală! Hai sǎ ieşim şi-om merge noi la cai. (lui Iosif) Mǎ bucur tare cǎ ne vedem din nou. (Iosif zâmbeşte)
De vrei ceva, să spui! Suntem aici alǎturi. (iese)
PĂSTORIŢA:  Miroase-a smirnă. (iese)
PĂSTORUL:  Sau poate ţi se pare! Ce naiba se întâmplă? Acum eram la cald, acuma-s la răcoare.

Un drum şi ape tulburi.

Cu ce-am greşit? (iese)

Scena I, aici şi scena II dincoace.

Şi, în sfârşit, scena IV, mâine, 23 decembrie -ultima parte, de altfel.  Ne primenim de ajun, de-acum.

Iar pe mine m-a luat iar cu lălăială la laptop.

Sărbătoare la Viflaim(II)

In teatru on Decembrie 21, 2011 at 6:00 AM

 SCENA II

(în  întuneric, trei siluete-n vag contur)

MELCHIOR :  Melchior eu mǎ numesc şi-aur o sǎ dăruiesc, pruncului ce îngerul mi-l arǎtǎ drept rege al meu, deşi,  la rându-mi, eu tot rege mi-s.
GASPAR: Eu, smirnǎ.
BALTAZAR: Eu, tǎmâie.
MELCHIOR: (siderat) Aveţi şi-un nume, presupun.
GASPAR:  Desigur. Gaspar mi-e numele şi-al Tarsusului rege sunt.
BALTAZAR:  Iar eu, Baltazar, rege-al Etiopiei.
MELCHIOR: Eu, al Arabiei.
BALTAZAR:  Şi zici cǎ ţi s-a arǎtat?
MELCHIOR: Păi, ce?  Am zis? N-am apucat…în fine,  în vis s-a arătat.  Precum vă spun,  abia acum, un înger, cum nici închipuire nu-i.
GASPAR: La fel ca mie! Veste din cer, cum alte nu-s. (dregându-şi glasul) Desigur, şi-ncă două…(declamând) „Urmeazǎ steaua, urmeazǎ semnul! Regele regilor şi lumina începutului vor veni pe pǎmânt.”
MELCHIOR: Mă şi-ntrebam, cum, tocmai eu să fiu alesul sǎ vadǎ şi sǎ cuprindǎ  neînţelesul?
GASPAR:  Trei cinstite feţe urmat-au steaua pân-aici, în Viflaim. Mai departe, cale nu e!
BALTAZAR:  De unde ştii?
GASPAR:  Păi, am numărat…Aaaa!…Luminǎ din luminǎ se naşte tot lumină şi strǎlucirea locului ţi se aratǎ din întuneric. Prin întuneric totdeauna-i cale în mai mult, ori prin lumină numai una, c-o recunoşti pe-aceea unde vrei să mergi.
MELCHIOR: Pai, cǎlăuză, ea ne-a dus, ne duce, da’ de dus acuma parcǎ stǎ.  Şi nici nu mai strǎluce ca-n nopţile trecute.
GASPAR:  Răbdare! Semnul va veni degrab’! Să fim creduli!
BALTAZAR:  Până la capăt, nu mă las…Chiar dacă în ocol. Ştiţi,  acolo-n vis,  pare-mi  cǎ se facea, cǎ între case era una mai mândrǎ decât celelalte, cu caturi felurite şi-nţesate cu fǎclii şi lume, şi care mai de care se îmbulzea pe acolo…şi -o veselie,  veselie mare, iar vinul…
MELCHIOR: …vinul se bea vârtos din cupele de lemn şi toţi mesenii veseli la cǎutǎturǎ şi la chip….
GASPAR: …se bucurau nespus! Păi, da, şi eu visat-am cam la fel…însă puţin mai cumpătat,  în visul meu nu un palat s-a arǎtat, demn de un rege, cum ne fu vestit, ci-un fel de sat neînsemnat, cu…
BALTAZAR:  Vǎ spun, nu locul este cel ce poartǎ strǎlucirea.  Un adevăr, două minciuni…Nu ne pripim! De ni se va ivi în cale o sǎ-l ştim pe loc! Stă în aflare…
GASPAR:  Mai ştiu şi-acum….aşa e! Era uluca strâmbǎ…
MELCHIOR:  Un drum cu piatră şi cu praf…
BALTAZAR: …şi dobitoace împreunǎ…
GASPAR: (fulgerat) Ia uite! Un popas! (iese)
MELCHIOR:  O casǎ, ce oaspeţi sper c-aşteaptǎ. Să bat în poartă?
BALTAZAR:  E fǎrǎ poartǎ…
MELCHIOR:  Atunci să  ne urnim de-aici acolo, mai încolo… De fi-va sǎ-l gǎsim în miez de noapte, lumina ne va spune-n şoapte…la urma urmei e vorba de-o minune! Doar n-o s-apară un neica nimeni a ne-o spune.
BALTAZAR:  Poţi s-o mai spui odatǎ!
MELCHIOR: Doar n-o s-apară neic…Aaaa! (încurcat, râzând forţat; forţat de sine, nicio altă constrângere, desigur)Ce chestie! Credeam că…E vorba de-o minune!

Scena I, aici.

  Urmează Scena III, mâine, 22 decembrie iar scena IV şi ultima, poimâine, 23 decembrie.

Asortăm minunea cu încă 7 colinde de la psi©. Ieri fură tot 7.

Pe obosiţi,  acei drumeţi  sătuli de PINguIri, ieri, prin cel bufet, azi îi lăsăm întru odihnă în casă proprie şi-n cânt…în gând. Tot bun, se înţelege! Dar mai subtil…

CameliE cu d(r)ame, am ales să îţi răspund, lăsând nimic la tine, dar un ceva aici,

de dragul demonstraţiei, ori a-nţelesului, acel făcând.

Suntem cu toţii abundenţi,
dar doar în parte ne precipităm întru credulitate,
şi picurăm năduf în căutări,
ori viforăm ascunderi între pleoape,

fâlfâiri.
Căci cel a fi, nu e nici fii, nici fost, nici fiu,
ori altă formă-n timp, cu chipul în cioplire, ci veşnic SUNT, chiar dacă dus, în fond toate rămân,

prezent, ca suflu.

 O cruce înfiptă, împământenită, dar totodată construcţie în toi.

Scânteie în trecut.

Ori asta îl trimite pe sunt în viitor, cu foc!

O piatră,

…un nimic în  încă, un neştiut sub altă formă…

un neîncă,

dar, pe rând,  amnar cu cremene, pe urmă iască…

Voi fi, fiindcă voiesc, suntul prezent, dar şi fiindcă sunt azi
vrând să fiu mâine.
Ori ăst posibil ţel nu poate ca să vină decât visând,  visând că vine,
cerând nimic da’-n formă…de ceva, la timp.
Unul al lui.

Frecuş!

Cui ceri, aici e nu-ntrebarea, ci răspunsul,
căci dacă cuiul cere scândura, ca s-o pătrundă…
nu s-o crape…cum?

O afli-n căutare (mai şi greşeşti).
În unde cauţi. Vibraţii…în opus. Legea atracţiei…şi-aşa, cerând nimic, de fapt ai acţionat!

L-ai activat pe cer.

Şi-aşa  nimic devine orişice, din orişice alegi ce-ţi vine bine…şi tot aşa, gândindu-l pe nimic că e ceva, el chiar devine, fiindcă chiar tu l-ai inventat…

pe vremea când nimicul nu era nici proiectat, un nenăscut şi-un nefăcut.

Un prunc,

care nu-l cunoaştea  pe a veni.

Ca spaţiul ăsta, ce programat era să fie nimic, da’ alb…acum înc(ă)runtat

şi cu muştar.

 La lumânare…

dar măcar aflat în treabă sau în căutare, în trecut şi cu prezentul aproape

înţeles.

Tiberiu, (de)săvârşind şi el călătoria…aflat în temă.

Sărbătoare la Viflaim(I)

In teatru on Decembrie 20, 2011 at 6:36 AM

autori: G.R.&O.S.(@almanahe)

Personaje:

Păstorul
Păstoriţa- soţ şi soţie
Oli-alt păstor, frate cu păstoriţa
Batşeba-slugă-n han
Melchior
Baltazar
Gaspar-magi
Iosif
Maria

SCENA I

PĂSTORUL:  Şi acum ce-om face?
PĂSTORIŢA:  Punem capul jos şi în zori ne trezim şi-o luăm din loc.
PĂSTORUL:   Te mai doare?
OLI: Parcă de durut e vorba…
PĂSTORIŢA:  Ia, lasă-mă să mă uit!(desface faşa de la picior şi aruncă doar o privire) Urâtă treabă! Dacă nu facem ceva până mâine o să ai fierbinţeală.
PĂSTORUL:  Mai bine şezi nemişcat aici şi ea o să se ducă după niscaiva apă…(păstoriţa îl priveşte chiorâş)(păstoriţei) Măcar atât tot au să-ţi dea.
OLI:  Stai aici! (păstorului) La ce bun să se mai ducă? Şi, şi-aşa e şi dânsa ostenită…
PĂSTORUL:  Bre, omule, rana trebuie şi ea spălată? Trebuie! Şi-apoi oamenii ăia puteau măcar să-ţi mulţumească!
OLI:  Păi, ce treabă aveau ei? Bine măcar că pruncul e întreg.
PĂSTORUL: Aşa e, da’ parcă şi mai întreg ar fi fost acum buzunarul şi nu doldora cu paie, dacă ţi-ar fi mulţumit cu un bănuţ, doi, acolo…
OLI:  Las’, că dă D-zeu…
PĂSTORUL:  Mai mult ia…
PĂSTORIŢA:  Tii, da’ ce gură spurcată mai ai! (păstorul bombăne; apare Batşeba cu un ulcior plin cu apă, 3 ţoluri, posmagi)
BATŞEBA:  În han nu-i loc, nici pai s-arunci. Şi asta-i tot ce am până mâine, vă puteţi odihni aici, în staul. Da’, măcar nu e zarvă… şi îi cald.  Pe partea ailaltă sunt caii oştenilor şi miroase, de-ţi mută nasul. Iaca, v-am adus şi niţică apă…şi nişte posmagi să-i muiaţi în ea. Nu e mult, ştiu…dar e tot ce am.
OLI:  E mai mult decât nimic. Şi-ţi prea mulţumim!
BATŞEBA: (văzând rana) Doamne, Dumnezeule, da’ ce-i acolo? Te doare?
OLI: (zâmbind) După care o să mă pui să-ţi istorisesc…n-am fost cu minţile-adunate, iaca ce-am păţit!
PĂSTORUL: (Batşebei) Ziua începuse bine. Umblam la târguieli şi ne ţineam să luăm şi patru capre. În Viflaim găseşti capre, nu poveste! De-aia am bătut atâta drum, io si nevastă-mea, de-i soră cu dânsul (arătând spre Oli).
OLI:  Lasă…nu face întâmplarea ca s-o povesteşti!…s-a întâmplat aşa cum trebuia să se întâmple. Aşa a fost să fie! (vrea să-şi toarne apă peste rană, dar e neîndemânatic)
BATŞEBA: Ia, lasă-mă pe mine! (îi oblojeşte rana cu pricepere, apoi îi pune mâna pe frunte şi pe buze) Te cuprinde fierbinţeala. Nu e bine! (ia un ţol şi îl înveleşte) (păstorului) Şi?…
PĂSTORUL:  Şi!…(şoptit, ca să nu-l audă Oli) Şi-n drum, lângă noi, reparau nişte oameni, un car. Da’-l puseseră, nu ştiu cum, într-o rână şi doi îl ţineau cam şui. Eu mă târguiam cu ăl de dădea caprele, că nu voia să lase din preţ nici mort. El (arătând spre Oli), de lehamite, se uita aiurea. Nevastă-mea la dânsul…Unu’, de ţinea caru’, cu ăilalţi e apucat dintr-o dat’ de dureri de pântece şi-mi începe a urla. Ăilalţi se bulucesc în jurul ăluia şi lasă ditai caru’ s-o ia din loc…
BATŞEBA:  Păcatele mele!
PĂSTORUL:  Stai să vezi, caru’ o ia la vale, rupe scândura şi opritorile, dă  peste ţarcul în care şedeau cuminţi caprele, care capre o luară care-ncotro…Eu, sar cât colo, să mă feresc…
PĂSTORIŢA:  Da’, mai înainte de grozăvie, frate-miu se uita la doi, de treceau: o femeie tânără, pe-un catâr şi-un bărbat în putere. Femeia era grea, că se vedea. Da’ curios lucru, că nu s-au speriat văzând caru’ de venea-nspre noi ca şi-nspre ei.  Nevolnicul de catâr se proptise şi nu se mai urnea…Şi numai ce-l vedem pe dumnealui (arătând spre Oli), că apucă animalul de-o ureche şi, cu o putere nemaiîntâlnită, îl ridică cu tot cu femeie şi-l împinge mai încolo, în timp ce cu umărul ălălalt mi-l alungă şi pe bărbat din drumu’ carului.
BATŞEBA: Ia te uită, minune!
PĂSTORIŢA:  Poţi s-o mai spui o dată, că noi, deh, îl ştiam slab şi deşirat.
PĂSTORUL:  Şi rana-i tot la fel de minunată.
TOŢI: Da’ tacă-ţi gura aia-n veci spurcată!
PĂSTORUL:  Mă pun s-adorm. (îmbufnatse culcă; toţi îl privesc câteva secunde; el se foieşte stingherit)
BATŞEBA:  Eu m-aş cam duce, că v-o fi ajuns şi drumul, şi povestea…şi-acu şi somnul! Noapte lină!
PĂSTORIŢA:  Îţi mulţumim de gând şi de culcuş. De toate! (se culcă, nu înainte de a-şi înveli şi frate, şi soţ)
OLI:  Of, Doamne…mulţumesc!

Anul Nou şi Crăciunul sunt ceva ca o pauză de teatru. Se duce omul la bufet, bea un păhărel şi se întoarce la locul lui. Optimiştii speră că următorul act va fi mai reuşit.” (Gabriel Laub)
(ştiu, vor exista cârcotaşi care vor zice că Moşul n-are ce căuta amestecat în afacerile magilor, da’ ei apar în scena II abia, aşa că iertare să am!  Scenă, pe care o voi posta mâine, 21 decembrie; pe 22 decembrie-scena III şi pe 23 decembrie-scena IV- pff, ce organizată îs! măcar de-aş rămâne aşa…)

Invitaţie la bufet( e încăpător) pentru:

Cor’abia bunelor-  s’ora25, holly şi La fee & şoseţică (suplimentăm un loc, că-s nedespărţiţi)

Duzinari- psi©, abisurile, altcersenin, anaid, androxa & rokssana, carmensima, cita, cerroşucristi, cutiacumaimuţe, d’agatha,  dictaturajustiţiei, incertitudini, grig, linkping, miţa, scorpiuţ, tiberiu, valentina, virusache, verovers.

Independenţi- arhitectul, aselanapaupera, beausergent, cella, cameliecud(r)ame, convieţuire, dramacamdunia,  erasmenflavius, griarg, gabriela, iunia, irule,  lanternativulmanoka, manonupoiematike,  uţifer, vania, windwispherer.

Gata, că nu-mi ajung paharele!

Rubberneckin’ , baby

In cinema fabulat on August 16, 2011 at 4:05 AM

Ne conducem fiecare spaţiul,
Dar întotdeauna mai rămâne
Ceva neluat în posesie.
Se compune în mine
Ca nevoia de simetrie,
Posesie.
Revine în mine,
Obsesie.

Împărţim sfera
În două jumătăţi ,
Tragem la sorţi poziţia.
Din doi,
Noroc chior,
Omul-miză
În plus,
O frunză,
Premiză:

Cel ce rămâne-n loc
Acoperă retragerea.
Ochiul să urmeze întocmai
Curbura pământului,
Într-o anumită circumstanţă
Extravaganţă.

În încăpere, lumină indirectă
Mă decupează-n contre jour.
Cineva răstoarnă scrumiera,
Plină.
Pulbere fină.
Proiecţie pe retină.

Progresul se opreşte temporar,
Progresul vine-ntotdeauna
Cu un cost suplimentar.
Prin ceaţa aerului supraîncărcat,
Denaturatul contur al lunii
S-a reglat.

S-a culcat
Omul, muză-n pat cu
Omul-miză. Remiză.
Cinema
În cameră,
Change of habit,
ultimul film,
Elvis Presley
Stă şi el, întins,
În biserică.
O călugăriţă, cu sutienul descheiat,

Fredonează
Rubberneckin’ , baby.
Cu sufletul împăcat
Eu mai trag un fum,
Învârt butonul, îl dau peste cap.
Prietene,
Stai şi-ascultă!
Sunetul e mixat.
Nu părăsi clădirea,
Încă nu s-a terminat!

Ciné ma Magritte?

In Ciné ma pictat on Noiembrie 22, 2008 at 1:49 PM

magritte_revisited
Ce-a fost mai întâi? Oul sau găina?
Mai întâi a fost neantul.
Mă duc să văd!
Pe Mag îl trezesc, mai întâi, frurnicăturile. Apoi se adună într-un pahar şi începe să plouă. Apoi…apoi nu-i mai văd faţa de mărul lui Adam.
Mă uit în oglindă! Mă uit! Ceafa în care-ţi suflu nu-i a mea. Profit de întuneric ca şi tine de alta.
Azi îmi dau foc la ou şi la cheie. A…şi hârtiei din care-mi decupez himere.
Părul mi-a ajuns în pantof, dar în oglindă nu-i adevărat. Nu mai râvnesc la para din cer. Mi-am astupat gura cu iederă. Dacă pică, nu sunt nătăfleaţa eu.
Dacă nor şi piatră se ciocnesc, iar luna ţine cu amândoi, a cui e vina?
Trompetă arzând, bolovan nerostogolit ce încă mai sunt! Dar tu aştepţi unghiul bun să le (re)compui. Dărâmând, desigur.
Dintr-o grotă, la căldurică, cerul pare mult mai artistic decât credeai că e.
Îţi fur pensula şi mă nasc din lichid colorat încă o dată.
Goală, cu mâna pe-o piatră, înfrunt marea. Stau cu curul la ea.
Na, mareo, ia trandafirul ăsta galben!
Sunt geloasă pe călcâiele-mi care nu te mai simt.
Mi-am acoperit faţa, mi-am luat valiza şi cântecul şi-am plecat din tine.
Noaptea, perversă mic-albastră, îmi urcă păsărica-ntre umeri. Ca să mi-o văd. Ca să mi-o guste.
Ca să cred că-i înger păzitor.
Ia te uită! Lumânarea îmi modelează nasul borcănat într-unul arlechin. Ca să râd.
Ca să înţeleg că şi comedia e o artă?
Pacea îmi vine bine odată cu întorsul feţei la perete. Am nori în barbă, în ochi, în gât. Înghit! N-o să fulger din atâta lucru.
Muşc din păsările ce mi-au populat capul copac ca să-mi devin, încet-încet, lotofagă.. Dacă-mi pun liliac pe faţa pot să-mi uit nunta.
Un pahar şi-o umbrelă. Un echilibru perfect. Tu nu plângi, eu nu te feresc de cioburi.
Lunatici, stăm spate-n spate. Ni-l ferim unul altuia, sau ni-l dăruim? Ne păzim faţa.
Jumătate cer, jumătate pământ. Hai să ne jucăm! Tu mă tai în două. Eu iau cerul. Tu ia-mi pământul de sub picioare.
În cap am un tun, ca să-mi apăr cetăţile-mi din palmă. Ghiuleaua nu m-ascultă.
Mor! Mor! Metaforic vorbind.
De ce sicriele ne ţin întinşi? În poziţia şezut n-ar fi mult mai confortabil? Doar urmează să stăm şi să privim până ne putrezesc ochii. De ce să văd doar cer şi nu pământul din care renasc?
Mi-e de-ajuns să-mi scot mâinile din pământ, ca din sacul lui Moş Crăciun şi să te modelez. N-am nevoie de tine ca model. Lumânare şi lemn mi-e de-ajuns să te ţin în min(t)e. Şi-o să creasc-un copac…
Ştii, n-am ieşit pe uşă! Am spart-o. Am lemn. Pot să-mi fac alta mai trainică!
Acum stau cuminte în farfurie şi mă servesc străinilor drept desert. Mă asortez c-un vin bun. Nu uit de cuţit şi fuculiţă ca să-mi decupez ochiul cu care încă te mai văd. Mă declar oarbă.
Când n-o să mai fiu o să vreau doar o lumânare, un măr, o pasăre, fundiţa, oglinda şi pălăria.
Dacă sunt o doamnă îmi scot pălăria şi mă duc la balamuc.
Iar mi-am pus fundiţa , m-am ascuns după cortină şi-o las pe ea să-mi joace rolul. Sunt propriul meu sufleu(rrrrr).
eu-sunt-un-mar-tu-esti-o-paraHai, zi, după mine, privind în oglindă: Eu sunt un măr, tu eşti o pară…

Să zicem că!

In cap umplut on Martie 24, 2008 at 9:39 AM

Să zicem că nu sunt boemă, că nu merg pe vârfuri ,că, ca şi melcul fac salturi uluitoare.

Să zicem că- ntr-un miiiiititel univers paralel din Piaţa Alba Iulia, copiii mici încă plâng atunci când sunt tunşi, dar sunt deschişi când vine vorba de tatuaje şi jointuri.

Să zicem că privirile tale nu asteaptă un moment ca să pot traversa Praga şi că de-asta mă pierd cu Corabia undeva pe la “am haina de mag, sunt aşa de schimbat, sunt iluzia ta, pentru vremea cea rea”(versurile aparțin formației Travka)

Să zicem că a venit timpul când gândurile tale lâncezesc laolaltă cu momentul ăla, când nici măcar despre ce parere ai despre roz, culoarea sau pantera, nu mai ştii.

Să zicem că azi n-o sa citesc”Care dintre noi doi l-a născocit pe celălalt?”fiindcă sunt în “Război cu SALAM(m)andrele”

Să zicem că am remarcat un subiect alunecos.

Azi am câteva planuri foarte vechi:

1.De scris un dialog dintre un diler si-un urs!

2.De scris despre apa de ploaie!!

3.Ah,să proiectez o umbrelă!

Ieri (metaphoric vorbind) am scris o listă cu lucruri care sar, care fug şi care păcălesc!