Cvietudine

Din când în când,
am în gură o pânză de păianjen.

La început nu am înțeles cauza,
dar acum e simplu:
ușa dinspre cerul gurii nu are mâner
pe interior
şi duc o viață subpieleană,
în timp ce omul se arată exterior:
cu degetul,
cu limba,
cu mâinile și picioarele lui.

Din când în când, simt
cum îmi umezește ceva buza,
cum vrea să mi se suie pe limbă,
cum îmi răsfiră degetele mâinii,
cum mă gâdilă în talpă.

Ca să nu mă plictisesc,
pentru zgomote las literele
să-şi poarte războaiele,
în liniște
mă predau semnelor
de punctuație și,
preferențial,
mă ataşez de obiecte care îmi amintesc de trecut.

Azi, o pungă de plastic
aștepta
să mai scadă în greutate copacul
care o ținea captivă,
ca să-l smulgă din rădăcini și
să dispară împreună în infinit.