alma nahe

Archive for the ‘1’ Category

Itinerariul perfect: nici mai la stânga, nici mai la dreapta plus SanoVita

In 1, superblog2018 on noiembrie 6, 2018 at 11:55 PM

Copil fiind am băut din fântâni şi am gustat din zăpezi topite.

În zilele bune adunam zarzăre, vişine şi corcoduşe în poală şi îmi săturam nevoia de acru, până mi se sterpezeau dinţii. În cele potrivite, ivăr, palmele bunicii ferecau poftele mele de dulce cu felii de pară, de măr şi prune, toate uscate în buza sobei. Pentru fiecare „vreau” sărat de-al meu, ningea scurt peste farfurie de pe un vârf de scobitoare.

La amar n-am poftit niciodată, dar se ascundea, năzdrăvanul, în nucile mele verzi şi atunci strâmbam din nas, închideam ochii, dar nu renunţam la ele nici în ruptul capului.

 

00181

sano-vita-300x177

Au să mai vină? Dacă ar fi să ne luăm după instinct, aşa ar trebui: să mai vină vremurile alea bune. Fiindcă instinctul simte primejdia, toate se învaţă şi prin toate se va trece…

Abia acum cunosc itinerariul perfect: nici mai la stânga, nici mai la dreapta plus SanoVita, fiindcă sănătatea, băţul care susţine talgerul moarte şi talgerul viaţă, încă rămâne, în aspectele ei generale, o enigmă pentru absolut toată lumea. Desigur, există semne, umbre sub şi în ochi, vise, acolo unde ea şchioapătă şi, de fapt, de-aici încolo, dinspre boală… dorinţa de-a te repune pe picioare. Ce e oare important, când nu se zăreşte certitudinea? Găsesc că speranţa, schimbând impresii…

Dacă hohoteşti în marginea buzei unei fântâni, nu tremură apa?!

00181

„Voi zice clipei repezi, frumoasă eşti, nu  trece-n zbor!”(Faust)

Viaţa sănătoasă nu e numai lapte şi miere. Există şi multe puncte de vedere, de fapt, iar problemele de sănătate sunt şi ele diverse.

Cât depinde de noi şi cât de alţii? Când eram mică, voiam să mă îmbolnăvesc „de moarte”. Să stau acasă, adică, prefăcându-mă bolnavă tare şi mama să-mi ungă o felie de pâine cu miere şi să beau un pahar cu lapte cald. Desigur, nu ştiam ce motive medicale să-i indic mamei, dar puteam să-i indic unele meteo. Eu sunt şi meteodependentă. Voiam să stau cu capul în nori şi pretindeam pentru asta alinturi… Cred că, orice boală, are nevoie, mai întâi, de un suport moral. Şi eu l-am avut. Şi când mă prefăceam, şi când boala de întâmpla de-adevăratelea.

Până la 20 de ani am avut multe boli, deloc prefăcute. Mă gândeam că, poate, mi s-a îndeplinit rugămintea. M-am îmbolnăvit de ulcer duodenal prin clasa a VIII-a. I-a urmat gastritei, descoperită de medicul meu, la care mergeam de când eram de-o şchioapă şi, având încredere în el, înghiţeam 15 pastile odată. Doar una singură era pentru afecţiunea mea, celelalte erau protecţie în serie pentru diferite organe. A treia era pentru cea de dinainte, a patra tot aşa…

miere-de-manuka-kf12-raw-250gr

Dacă mierea de Manuka s-ar fi găsit în acele timpuri, poate că măcar una din ele mi-ar fi fost înlocuită cu o linguriţă din mierea asta sau n-aş mai fi făcut niciodată, din două în două ore, calmante-cocktail: papaverină+scobutil+algocalmin, ci din 4 în 4 ore sau chiar mai mult, sperând să dispară cercul ce mă sufoca… Dar în galantare, abia de se găsea pâine. Aşa că am înghiţit cele 15 pastile destulă vreme cât gastrita să devină ulcer. Într-o zi le-am scuipat în loc să le înghit, fără să zic nimănui şi am început să mănânc, puţin câte puţin, din „fructul oprit”, adică alimente contraindicate şi, miraculos, în câteva luni m-am vindecat.

Cred că există un arsenal de motivări ştiinţifice, dar  imediat ce s-a întâmplat, nu am mai mâncat carne. Nu puteam, îi simţeam mirosul… Oricum, nu mâncam prea multă nici înainte. Dacă corpul nostru este pus într-o situaţie rea, noi, oamenii, ne adaptăm? Ştim noi să ne adaptăm?!

Azi, dacă corpul meu îmi cere mentă, mă duc să cumpăr mentă. Dacă mâine îmi cere musli, mă duc să iau musli. Dacă poimâine îmi cere goji, caju, curmale smochine, migdale, seminţe de in, de chia sau miere de manuka, merg să îmi cumpăr.

Când boala trece prin noi şi s-a îndepărtat, uităm de toate, numai că ceva în mine n-a uitat. De-atunci! Eu nici nu cred că boala pleacă de tot din noi, odată ce-a intrat. Doar coboară din oameni, dar trebuie să iei aminte că tot pe-acolo poate şi urca înapoi.

Eu nu am tras învăţămintele astea adult fiind, ci copil. Şi, dacă ar trebui să se ocupe cineva de deşteptarea adulţilor, aceştia sunt copiii, fiindcă îşi păstrează o vreme, nealterat, instinctul.

Eu nu vorbesc din cărţi de specialitate, ci din ce-am trăit eu pe-atunci, un copil săvârşind victorii personale.

00181

„Ce ai săvârşit dumneata, ca să te cunosc?”

tim-marshall-114623-unsplash-2-1-729x486

m-a întrebat deunăzi un bătrânel simpatic, care-avea peste 90 de ani, fiindcă l-am salutat. Nu îl cunoşteam, dar i-am salutat, de fapt, sănătatea şi ţinuta sa impecabilă, de mare crai.

„Eu sunt un explorator!” am vrut să-i zic, dar  m-am trezit că aproape-i urlu în urechi, de parc-ar fi fost surd: „Nu a fost să fie să mă ocup de trupuri, dar s-a nimerit să mă „ocup”* de şi, mai ales, cu suflete! Şi acum, în acest moment, m-am „ocupat” şi cu al dumitale. L-am pus la păstrare, în inima-mi, pentru sănătate!”

„Pentru sănătate?”, a continuat el cum stătea aşa, băţos, privindu-mă într-un îngheţ incert şi haios, în timp ce pregătea o pulbere din cerul gurii sale. „Caută-ţi un om mai viu, un copil, că e mai plin de speranţă decât mine, prin mine doar fâlfâie viaţa. Eu nu mai aştept decât nişte păsări, de-aia mă uit în sus. Poate-or să vină cu un noroc** şi mă aleg cu o prelungire.”

A dat să plece râzând, dar s-a întors ca să împartă râsul cu mine. „Râsul” e sănătate curată, aşa-i?! i-am interpetat eu verde sensul întoarcerii.

Merisor-Confiat-500g

„Râsul şi insulina verdeMerişoarele sunt râsul împotriva bătrâneţilor mele, eu le mestec pentru anemie,  memorie, stres şi anxietate… Vorbele îi fuioreau***, în timp ce  gândurile mele îi admirau disciplina de fier şi puneau pe fugă osteoporoza.”De la o vreme se grămădesc toate, parcă ar vrea să mă ia în gheare” m-a întors bătrânelul meu simpatic la cerul gurii lui şi la păsări.

„Da’ nu vine ea!… Aflu eu ce gogoşi vinde!”

00181

Despre frumuseţea clipei

şi, cum o râdem uneori, în loc să ne cutremurăm înfiorându-ne prin alt sentiment s-a mai zis, iar lumea de azi e îmbâcsită de îndestulare.

Nu ştiu dacă sănătatea se reîncarcă precum o baterie, când lunecă înspre picioare sau se despincă-n două, odată plecată, dar eu cred în instinctul de-a simţi ce e sănătos, în soare, în stele, în lună şi în seminţele, fructele, legumele, plantele nemodificate genetic ale pământului. Cred în ele şi în oricine le promovează!

Pe cât cred în dans, ca terapie şi, mai ales cred în teatru, fiindcă de-asta am zis că mă ocup cu suflete: cred în copiii cu care lucrez în atelierul meu de teatru şi mă încred în instinctul lor.

Din alimentația sănătoasă izvorăşte energia, împreună cu alţi factori  de echilibru pentru corp și minte, iar posibilitatea de a găsi produsele potrivite nu mai e un impediment.

Brandul  românesc SanoVita, nu (cred că) vă e străin! Ar fi culmea să fie aşa şi un pas greşit. Fiindcă aşteptarea încordată, vremea sau alte provocări ale vieţii nu vă vor ataca niciodată direct. Vă vor învălui mai întâi mintea. Menirea noastră, a oamenilor, e de a întoarce lumii gusturile ei de bază, nu numai de a le contempla!

Eu am învăţat de mică să urc spre lumina din care m-am născut, adică înspre soare, fiindcă bolile copilăriei mele miroaseau a bătrâneţe. Nu a chipului, ci în interior… Organele noastre se regenerează, dar trebui susţinute cumva…

Tu caută-ţi propriul tău echilibru!

Poate că în zilele noastre nu prea te mai poţi înţelege cu nimeni. De aceea, înţelege-te mai mult pe tine şi lasă-ţi copilul să descopere rafturile fermecate SanoVita. Fiindcă…

Copil fiind, am băut din fântâni şi am gustat din zăpezi topite…. Dar pe-atunci, părinţii noştri erau atât de siguri pe viaţă…

00181

* „ocup”- în construcţie, cu sensul de a umple (sufletul)

**Noroc- în construcţie, referire la găinaţ

*** de la fuior

Foto: blogul SanoVita

SuperBlog 2018, Proba nr.14, speaker pledoarie pentru „Sănătatea copiilor noştri

 

Reclame

Telegrafie

In 1, dicţionar de mişcare on octombrie 26, 2018 at 7:46 AM

Când vine vorba de fericire,
eu sunt propriul meu telegraf.
Cum s-ar zice, sunt la curent cu toate perspectivele
de pace ori război,
pe care mintea-mi le-ar putea produce.

Îmi trimit cel puțin o telegramă pe zi.
Unele n-ajung,
fiindcă imaginația mea e într-atât de vioaie,
încât inventează voit un poștaș aiurit
care e dispus să se rătăcească.

Cvietudine

In 1, Cu punga prin lume on iunie 28, 2018 at 11:15 PM

Din când în când,
am în gură o pânză de păianjen.

La început nu am înțeles cauza,
dar acum e simplu:
ușa dinspre cerul gurii nu are mâner
pe interior
şi duc o viață subpieleană,
în timp ce omul se arată exterior:
cu degetul,
cu limba,
cu mâinile și picioarele lui.

Din când în când, simt
cum îmi umezește ceva buza,
cum vrea să mi se suie pe limbă,
cum îmi răsfiră degetele mâinii,
cum mă gâdilă în talpă.

Ca să nu mă plictisesc,
pentru zgomote las literele
să-şi poarte războaiele,
în liniște
mă predau semnelor
de punctuație și,
preferențial,
mă ataşez de obiecte care îmi amintesc de trecut.

Azi, o pungă de plastic
aștepta
să mai scadă în greutate copacul
care o ținea captivă,
ca să-l smulgă din rădăcini și
să dispară împreună în infinit.

Matinală

In 1, dicţionar de mişcare on martie 31, 2016 at 10:03 AM

image

Am dat buzna peste fantomele mele,
hotărâtă să le întreb cum fac
să nu fie conforme cu realitatea.
Uite, spre exemplu, norocul,
cum de se lipește numai de suflete goale?
Dar ce e norocul?, mi-au zis.
Nu mai înspăimântau cu vorbe nespuse,
doar una a făcut un pas înainte:
Sufletul gol nu are reguli,
dar are întotdeauna condiții.

Uși

In 1 on martie 1, 2015 at 9:50 PM

Ca să văd dacă o ușă s-a încuiat
m-am apropiat într-atât
încât am zis s-o scot din balamale,
de-o fi încuiată.
Și, după ce am zis, am făcut.
Era încuiată!
Și, după ce am făcut,
am realizat expunerea.
Lângă suflet
ședea un spirit,
cu prezență de spirit,
care îi împărțise pe oameni în anotimpuri
și așchii.
Când m-a zărit,
mi-a zis uși,
nu mai sta aici ca o toamnă,
crezi că tu ai sărit mai departe de trunchi?
Cine te-a visat, te-a poftit,
de-aia
te-a pictat,
te-a sculptat,
te-a cântat,
te-a fabulat,
te-a scuipat.
Și când zicea toate astea,
nu le zicea cu gura,
fălfâia din ochi,
și eu, cu recile mele,
cu caldele mele,
mă dădeam de ceasul vieții
ca încă,
că dacă,
și tot așa,
uși-uși,
uși-uși,
într-o mizerabilă zi de primăvară,
în care mi-ar fi plăcut să leșin,
fiindcă,
ce să vezi?!
Nu mi s-a mai întâmplat niciodată.

00181
SpringSuperBlog 2015 a deschis ușa. Cam ger pentru întâia zi de primăvară, dar văd că prima probă e cu îmbrăcări. Primul gând a fost „înfofoliri”. Parcă văd că la mine o să fie taman pe dos — cu dezbrăcări, adică. Da’ unde nu-i joacă, nu încape nici cuvânt. Și eu, ca să nu leșin, fiindcă nu mai scriu „la liber”, măcar să scriu „la ocupat”, dar să scriu, că tare mai duc doru’ scrisului.
Așadar, uși! Uși în concurs, Almă! Ca și cum ar fi întâia oară! Ca și cum ai găsit ușa încuiată, dar ai spart-o! Ca și… Ca și…
Da’ stai, chiar e prima dată când particip primăvara!

X

In 1 on septembrie 8, 2012 at 9:49 PM

Întotdeauna m-am gândit şi mă gândesc încă, ce s-ar întâmpla cu blogul meu, dacă într-o zi m-aş întoarce Acasă, neaşteptat…poate fi o temă de gândire…sau nu, fiindcă întristează, sperie…
*
În urmă cu  3 ani a plecat  Xanadu,  un poet publicat după moarte, de câţiva prieteni de suflet.
O prietenă de suflet (deşi relaţie virtuală) comună nouă, mi-a trimis cartea.
*
Xanadu?  A fost odată un om…până la Sf. Maria.
Când nu era Xanadu, era Doru Vieru.
Pe urmă n-a mai fost
N-a mai fost o dată.
N-a mai fost încă  o dată.
Şi nici acum nu e.
Trăim înflorind mormintele…
Pe blogul său acum sunt buruieni.
(nu le rupe nimeni?)
Mai întâi i s-au dublat posturile,
pe urmă au dispărut comentariile.
În urma-i, s-a instalat, sarcastic, în spatele câte unui cuvânt, precum
moarte, trei, rece,
datornic, dureri, ipoteză,
lumină, vie, cale,
anotimpuri,
privire, parfumuri, secretele,
( a mă) mira,
incendiu, barbă, inima mea,
stelelor pricină, câte un link-spam.
Că e încă acolo, e…că vrea
să ne transmită un ultim poem sau poate vor mai fi,
cine ştie?
Nebănuite sunt căile.
*
„Poţi trăi în lume ca într-un dicţionar  sau ca într-o bibliotecă.
În definitiv, e cam acelaşi lucru. În urmă, vor rămâne tot cuvinte nerostite şi netrăite până la capăt.
Uneori, filele se îmbolnăvesc şi mor  înaintea ta. Literele încărunţesc cu demnitatea unei prea lungi aşteptări. Alteori, privirile tale sunt acelea care obosesc şi renunţă să găsească răspunsuri. 
De fapt, în cărţi scria că deosebirea dintre fiinţe şi lucruri e mică….”(25mai2008)
 
*
adio, domnule icar,
cad orele în minutar
 
aripile ca două ploi
atârnă mort-ce zile moi-,
 
măcelăria unui gând
te vinde proaspăt şi curând
 
(pe mesele de tinichea
inima ta, inima mea…)
 
şi nu te va durea nimic
cât steaua zborului pitic,
 
rămâne însă un mister
noroiul strâns în giuvaier,
 
căci, iată, te-a sărbătorit
tăişul cerului chircit.
 
adio, domnule icar
cad vieţile, se zboară rar.
 
(Doru Vieru-Poeme unghiulare)

Duminica alegerii sau Floarea de loldilal

In 1 on iunie 10, 2012 at 12:01 PM

Probabil că peste 700 de ani, în viitor, vă asteptaţi ca lucrurile să stea cu totul altfel decât acum.

Azi alegi!…Deci?

Ce alegi azi?

Mâine  se confirmă ca fiind alegerea cea bună? …

Oricum, poimâine ne adaptăm!

Ne adaptăm, fiindcă peste tot ne pândesc tertipuri, tertipurile Ademenirii. Pentru că suntem nişte turişti cu mintea-n viitor, însă, turiştilor, dragi turişti, avem încă un timp, altul decât cele trei în care ne tot fixăm,  avem, şi asta pentru totdeauna, timpul poveştilor!

Şi, (mai) avem de vizitat, mai ales, acele poveşti în care se întrevede speranţa reînvierii lumii vechi, într-un anume viitor, unul nou. Nou, nu bou!

Da, vizitatori chiar acolo, în trecut, deşi plecaţi înspre (un)viitor, acolo unde sălbaticii se descurcau fără legi scrise, ah, legile prezentului, care (încă) îi domesticesc şi (încă) îi îmbracă!

Haide,  să (ne) purtăm cu chibzuială, goi, cu toţii în stra(n)iul dorului, căci dorinţa ni-i, la infinit,  între naştere şi moarte, petic de trai!

Şi asta, fiindcă hainele-s perimate, dragilor, deşi ale timpului prezent, că dacă, revenind ieri, nu se  prea potriveau purtării zilei care-a trecut, nu se potrivesc nici zilei de mâine…Care vine cu alte sudori.

Paranteză.

Am cravata mea, sunt pion ieri…  pion ieri azi,  mâine cine ştie ce …

Revino ieri, Anne!…(eu ştiu de ce!)

Închid paranteza.

Iară noi, chiar, dacă suntem cenuşăroi? Că suntem(în paranteză), ştim!

Dacă suntem, suntem! Şi n-avem întotdeauna zânele cu noi…ori abra-ca-da-bra s-a tot zis, dar dacă nu-s destui şoareci (de bibiliotecă) dispuşi să devină vizitii….deh! Aşa că, unii dintre noi, bosstănim! …În caleşti 4X4.

Pentru un viitor decent, noi ceilalţi, în care să ne-avem cu noi înşine ca fraţii(sau ca surorile), ar trebui  să-ncercăm şi pe ebre-ce-de-bre, ibri-ci-di-bri, obro-co-do-bro?

Pe ubru-cu-du-bru l-a-ncercat tuşa Vero. Ce-a ieşit? Răspunsul e aici, livrat la fix.

Ce zi e azi?

E ziua retragerii dintr-o închisoare contravenţională. E ziua când votăm pentru o culoare locală! E ziua în care eu ştampilez pătrăţelul cu însemnul florii de loldilal, sperând într-unul , Izvoditorul şi a toate ţiitorulşi sper ca după asta, Sfinte Dumnezeule, să fiu aceeaşi, cu slujba temporară pe care o am.  Să nu-mi vinzi, Rayadatys,  norocul ca ghinion!

ŞtiuParadisul-paradis nu-i aici, aici e încă Paradisul bărbaţilor, mărturie stă clocitorul Josh, eviştilor şi adamiştilor! Ştiu că ici e-n Râpa Amăgirilor, ştiu că colo stă-n puterea pereche!

Ştiu!

Şi mai ştiu că misiunea irecuperabilului Donald, una banală, aceea de a dilata pentru sine fracţiunea de secundă, se va complica, căci  aici trecutul nu se modifică pentru o biată întrebare.

Aici,  unde?

Aici(unde) n-avem un birou cu inscripţia „Localizări”, precis!

De-asta ne şi trebuie un pregătitor, unul care să ne facă să alegem pe şi anume tăceri, şi nu pe vorbe goale sau zaruri aruncate deja! Scrisoarea lui Zwiat e a noastră, a tuturor

Iar pe ei, cei pe care-i ştampilăm,

„Noroc că-i lasă legea să tot crească,

Să facă umbră altora-mai mici!_,

De umbra celor nalţi să se ferească

Bătându-se pe posturi de furnici!”

Posturi, nu posturi! Cade bine numai pe accent!

Nu vrem să pierdem şansa retransformării…cu toate astea…pfff…

gata!

„E Ziua Zilelor”…

despre care, cu siguranţă, vom mai vorbi!

Când?

Poate de Revelion(cu scăunel şi pisică)

…uitându-ne la noi, ca la nişte emisiuni de divertisment.

Până atunci, citiţi!

Fie şi numai în voi(era să scriu vot) înşivă, ca în palmă, o palmă în care să ţineţi o floare.

De loldilal dacă se poate, bine?!

Nu-i aşa, Tineriu?!

PIN-guiţ-I

In 1 on decembrie 25, 2011 at 12:29 PM

Jora (meditând)

Prin

naşterea de astăzi,

s-ar cuveni ca noi înşine să suspinăm în noi,

aşteptând înfierea…

Ora25La fee, Holicik, GriArg, Psi©, Umma, Asel&FernosssVania & Ana,

Paupera, CameliE cu dharmA, MNK,  Arhitectul, Pantacruel, Catz, Erasmen, Zvârrrluga,

 DepresiumRokss & Androxa,  Flavius, Elena, AcademiaNaeOanam, Idiot,  Loren, IoanUsca, Gina,

VeroVers, Tiberiu, D’agatha, Beau, Lumi, Madelin, Greenu’, Melissapi, WW,

Roadoff, Zaza,Verbiaj, Poiematike, Tlon, PLML,

Degrade, Rox, Miţa, Fedaykinn, Elf, Valeria,

Gabi, Pseudologia, Nuclearrr, Cita,

Cerrroşu, Scorpio, Diacritica,

Alex Moldovan,  Mitiaa,

Vreausasimtpraga,

George,

Virusache,

Zeflemea.

Închisă!(inventar)/ A-SFINŢIT

In 1 on noiembrie 14, 2011 at 4:03 PM


mişc literele pe hârtie,

inventariez sensuri,

egale cu adevărul zero

pulverizez forma,

discurs personal

iau pietrele, culorile,=,

ecuaţia dialogului,+,-,
orizontul aşteptărilor

îmi pun în gură voitele,
care n-au trecut.

(amuzament spontan-provocarea nr.37- psi)
A-sfinţit

îmi cresc bobiţele din cap, un soi (ca de tămâie)
ciorchine-n scalp,
ce m-a născut, m-a deturnat!
rămân cu-n strugure pe cap(devin stafidă)
şi-mi amintesc cele cuvinte ce ori făcutul le-a născut,
ori nefăcutele-n ghiochi pe masă de ţigan.
„mai exersează, fată muşchii feţei, c-acuma-n febră zac, nu vezi?”
mă-ngână zâna nedreptăţii,
acum călare pe masca mea de porţelan,
ce-adună formele din lună plină, pe-un abac, meschină.
nu-i leac băbesc nesomnul să-l aline număratul oilor,
căci gândul i-un pribeag.
şi-acuma, cu-acest gând, îmi pare,
că-mi vine înapoi tot ce-am ştiut şi nu-mi mai vine,
în reguli mă retrag, mă vreau opac.
şi nu-nţeleg de ce, căci universul
de ne voia doar ţărnă,
ne transforma-n copaci, cu rădăcini.
direct, nu cu ocol.
nu dintr-aceştia din care, hârtie din bob de suflet-scoarţă macin.
ca să devin un oscilant cotropitor şi mergător pe cuie, bosumflat?
mă culc acuma, nor de fum,
mă scoală mai bogată cu un vocabular comun,
ca să mă pot aşterne şi-acolo în aici.
somnul nu-nseamnă doar visare, ci eul ce-a ieşit
ca să se plimbe unde vrea, uşor
şi să ne-adune-n marea propoziţie, viaţă,
gânduri legate-n rod, întregul plan…
şi chiar de împărţiţi suntem, cuprins,
ca încheiere de-nceput târâş, te bucură:
când mori, te iau de-aici pe sus,
costume negre,
şi te fac să crezi, pe tine,
cel ce nu boceşti îndurerat,
ci mai degrabă înfericit,
că ai covorul fermecat,
pe care sufletul călătoreşte din zi, spre noapte,
alb colorat spre negru, cât ţi-i dat.
de ce suntem secrete?
poftim de înţelege!
cum demersul(de mersul, mai degrab’),
gestul de ne dă elanul pentru-asfalt,
ori ne trădează, ori ne-mpiedică
şi-nvineţeşte piele,
înfăşurând grăsime şi ciolan?(11.11.’11)


au (cu)prins asfinţitul şi : abisurile, cita, dictaturajustiţiei, psi, scorpio şi tiberiu

Xanadu

In 1 on septembrie 8, 2011 at 3:23 PM


Când avu de murit, muri!(8.09.2009) şi-a amânat decesul până şi l-a putut scrie, ca şi poet. A început cu un anunţ.

***
ea va veni
albă zidire îngropată-n zi

eu voi pleca voi pleca negru ton
ruină a nopţii cu ultimul zvon

ea va rămâne poveste a mea
bună vestire tăcută de stea

eu voi mai crede cum că am fost
în visele ei o lumină de post

cine va vrea la sfârşit ca să ştie
de sângele meu rătăcit în pustie?

cine să-mpartă cu mine ştiinţa
graiului gol ce-mi îngheaţă fiinţa?
***

pastel retoric

te-aş putea întreba:

1. fost-ai primul în viaţa ta?
2. eşti sigur că nu-i vierme,-i lumină
ceea ce-ţi sfârtecă receptiva,
divinativa retină?

3. pricepi
că lumea nu poţi aşa des s-o începi?

4. şi-apoi, poţi evalua.
câtă viaţă e în moartea ta?

5. te-napoi în carte, în mă-ta, poete!
te fătă pe tine, nu putu lumea s-o fete!

***

Şi uite c-a fost şi moartea ta! Şi cartea gândită de nopţi, şi metaforele banalizate, de frica lor personală. Şi uite şi-un unghi dreptunghic de-atunci:
nu te-am iubit, da’ de citit da.
când erai, îmi plăcea foarte mult să.
om pentru ficatul nostru, prietene.
prescriai nişte.

***
Lumile sunt, într-adevăr, nişte liste!

***

pastel mioritic

n-a fost omorât.
(dar, în termeni legali, a fost multă vreme
anonim şi posomorât)

i-ar fi păsat că se zice: „şi ăsta-a murit”.

ar fi preferat „s-a săturat de privit.”
„aerul, pe tot l-a sorbit.”
„a minţit c-a trăit.”
„a terminat de vorbit.”

( dar coşciugul de lemn
te face atât de ţeapăn, de demn.
nu-i de fag, nu-i de os, nu-i de soc
-în cimitir e înterzis să faci foc.)

din testament
liricul testament
totul fi-va exclus, fi-va absent.

 

Cine E Xanadu?
Un zid de hârtie