Zilele astea nu e bine să fii ziarist. Nici politician. Nici independent. Nici dependent de Facebook. Nici nu știi cum e mai bine să fii! Ce să fii? Să nu fii deloc nu e bine, în orice caz! Perfect vertical nu prea „încape” în om, n-avem nici măcar un oscior drept în noi, numa’ curbe. Presa „de opinie” servește jalnice mâzgăleli „de la fața locului”, politicienii recită cu ochii închiși, „de la spatele locului”, iar mie nu-mi vine alt „ceva” în minte (la -10 grade și la ceas târziu, în noapte) decât „varietatea infinită” a lui Shakespeare:
„Nu-s datini să-i răpească infinita varietate!”
Desigur, Shakespeare făcea referire la farmecele frumuseții Cleopatrei, dar acest pasaj e atât de autentic în acest context al farmecelor urâtului românesc politic! Care nu e numai roșu, să ne înțelegem! Acum e roșu, în noaptea asta, dar mai ieri era portocaliu și poate deveni chiar mâine foarte galben cu puțin albastru.
Un proiect nou, în general, poate să stârnească: râs, curiozitate, îndoială, satisfacție, insatisfacție, febră, furie etc. Contează locul, anotimpul, ziua (niciodată noaptea!!!) și, extrem de important, audiența. Excesul nu e întotdeauna bizar, dar imaginați-vă că în timpul Elisabetei (regina!) s-a dat o lege care nu permitea gulere mari.
Desigur, mai sunt și observatorii… Care ar găsi într-o astfel de lege elisabetană cumpătare, moderație, dar investigația, de pe margine, întotdeauna este și va fi imaginară. Și minusul se vede!!!
Un proiect nou, dar adus de ceva vechi, înrădăcinat ca fiind rău, trebuie să fie subtil, abia perceptibil. Spre deloc! Deși stabilit ca ocupant al scaunului de guvernant prin vot acest vechi.
Eu, dacă eram PSD, câștigam alegerile, dar nu le ocupam! Le lăsam tot lor, ălora de ne-au făcut și ei rău, din care unul azi a plecat, contemporan cu protestul, din fruntea partidului înființat de el. Către ce, nu mă îndoiesc că vom afla. Dar ei, cu toții, caută puterea. Fiindcă puterea e ceva „legitim”!
Să observi tot e o sarcină imposibilă. Să observi tot timpul e deja utopic. Dar ceea ce observ eu, cu ochii închiși de ceva timp, astfel că nu contează dacă sunt pe margine sau în mijloc, e că a dispărut frumusețea oricărei dezbateri, oricărei corespondențe cu realitatea. Deși avem propriile noastre pagini de realitate proprie acum…
Poate că e de vină Facebook-ul sau natura noastră umană care abia aștepta un loc virtual în care să urle, să se manifeste, să-și arate „dosul” și nurii, frustrată fiind de organizarea pe haite, pe care ne-o tolerăm de mii de ani încoace prin distanțe, acum unite prin wi-fi.
Un popor liber e de ținut în stare de repaus. Ca să fie pace! Inactiv, cum s-ar zice. Pe „sign out”, ca să fiu modernă! Mai ales că, deși nu ne ține bateria mult, avem baterii externe, deci și rezistență mai îndelungată.
De aceea nu e bine să ieși cu ordonanțe de urgență când ești „ciumă roșie”. Mai ales dacă nu e o urgență! S-a demonstrat de-a lungul timpului că românul tolerează portocaliul, deși portocaliul irită, tolerează galbenul cu puțin albastru, deși nimic nu-i verde nici la ei, dar nu tolerează roșul, oricât de populist ar fi. Și, aici, apropo, sper să ne redăm cândva nouă câte ceva, mult mai mult decât puținul căruia îi zicem enervați „populism”. Și frumusețea și eleganța culorilor. Din păcate, orice culoare, fără lumină, nu se vede în întuneric.
România de astăzi e formată din găști. Politice și apolitice! România e în modificări de expresie de 28 de ani. În materie de „ornamente” politice suntem ași. Și popi! Necesitatea ne-a învățat să modelăm percepția, dar totodată și să nu simțim aproape niciodată proporția justă. Eu însămi oscilez. Eu știu de unde scriu acum?! Tu știi de unde citești?!
Așa ajung și la „acțiunea scenică”. Dialogul nu încape nici el clar, uniform, punctual, cum nu încăpea OUG, dar poate că e timpul unui monolog, fie el numai interior. Spiritul omului, dacă e încă liber, va căuta pe mai departe în enigme, căutând să le înțeleagă rostul. Nu îndemnat, ci fiindcă așa îi dictează conștiința.
Ieșirile în stradă sunt dispuse „în părți”, dintre care numai unele ne solicită atenția. Sper numai ca efectul produs al acestui prezent să nu devină și el unul meschin. Fiindcă suntem recidiviști în d’ale meschinăriei. Să nu fie dintr-o parte chemarea e greu. Fiindcă tinde! Întotdeauna o va face. De vină e și starea vremii. Căldura e mai periculoasă decât frigul, mai nefavorabilă. Și febra!
Nu mă voi desprinde de prezent într-un mod mecanic, am rezervele mele! Am ieșit fiindcă nu sunt în acord cu unele puncte (şi linii) ale OUG! Uite aici care! Dar… !!!
Nu tolerez înjurăturile, în defavoarea argumentului, cum nu pot să nu observ că ne pricepem cu toții la „manevre” și, din ce în ce mai mult la „live-uri” aprinse. O să ne perfecționăm, sunt convinsă! O să ne filmăm în „budă”, cântând la duș, frecându-ne călcâiele. O să fim propriile noastre „tabloide”. Televiziunile și-au pierdut deja un mic codru din „pâinea” în exces de altădată.
Dacă sunt „pentru”? Hai să zicem că nu sunt împotrivă! Cândva, lăsam în culise civilia și nu demitizam actorul. Așa era atunci! Acum e alt timp. Atunci știam al cui era, dar nu făceam nimic. Acum nu știm al cui e, dar fac(em). E periculos să fii liber! E mai periculos decât să fii supus!
Tu, omule, mai poţi vorbi de o groapă măcar, fără să nu capete marginea sau adâncimea ei un fond politic? Ne săpăm unii altora gropi, gropile sunt şi ele făcute să fie astupate, ca şi gurile. Cum? Pe bani! De obicei, publici!
Ei, şi-atunci, cumva, de aici ne împărţim, despărţindu-ne. Am devenit cu toții gropari și câte-un craniu vesel iese, din când în când, de sub pământul rânced și ni se arată ca Yorick tânărului Hamlet ca să-i purtăm amintirea. În bine. Că, na, despre morţi, aşa cică: e de bun simţ!
Rețele (de socializare) ne cunosc obiceiurile de cititor, ne ştiu numerele de telefon sau adresele cu acordul nostru şi pot face ca informaţia pe care o livrează să aibă particularităţi care să ne „atingă”?! Aceasta e întrebarea. Și răspunsul!
Aceste rânduri le-am scris public. Dar mai mult mie! Ca să mă caut în culoare. În public. În întuneric.
Alma Nahe(r) 