alma nahe

Archive for octombrie 2018|Monthly archive page

DOMAZela Alma Nahe(r). Scurt istoric (Creadiv) lung

In Rece-n zi e, superblog2018 on octombrie 30, 2018 at 4:49 PM

 

domaz_logo_tag_line_color_1535750041-300x300

Introduc… ere în almanahe

Să zicem că eu, Alma Nahe(r) acum, dar almanahe mai demult, posedând (un) cap cu cuc  pe umeri, m-am sculat (din pat!) acum zece ani cu gândul că aş putea să alcătuiesc, de la A la Z, un top o sută cu ce sare, cu ce fuge şi cu ce păcăleşte, pe lumea asta şi, ăsta a fost întâiul pas de blogăr.

Blogăr, nu blogger! Ca să fii blogăr, n-ai nevoie decât de subiecte gen coffe, tea, me(?), nu trebuie să fii Y, trebuie să fii doar TU şi nestăvilitele infiltrări întru descoperirea şi dezgolirea sinelui.

În timp ce, ca să fii blogger, îţi trebuie ceva mai multe! Ca de exemplu, să ai cunoştinţe SEO şi să pricepi, Olimpie, că 100 de link-uri într-un articol sunt sinucidere curată! Da, exact, topul conţinea şi link sub fiece exemplificare. Desigur, atunci nu ştiam ce e acela un domeniu şi cum m-ar afecta munca în zadar şi, mai ales, dărnicia-mi.

A almanahi

Nu mai ştiu dacă am anunţat pe cineva că mi-a plăcut cum a stâlcit Marean Vanghelie (care este) pluralul de la „almanah„, dar am scris un fel de comunicat că m-am lansat pe „piaţă” cu „almanahe” şi că, în ciuda numelui ales, voi rămâne în expresie – eu fiind şi actriţă/regizor/scenograf/etc – şi în scriere, de-acum înainte. Odată cu numele blogului, a apărut şi verbul ” a almanahi”, responsabil cu stilul literar al blogului. Povară grea!

Tema blogului

Aspectul blogului a fost destul de simplu de ales şi aşa a rămas de atunci. Statornicie, nu glumă! Am ales un șablon clasic, un design de tip revistă, pentru un stil simplu, cu caractere aldine, care îmbie la „răsfoit”. El deschide pagina oficială afişând integral ultimele trei articole.

Identitatea site-ului: „Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!” Desigur, aproape-vorbele care au însoţit gafa „primarelui pă persoană fizică, care este”. În varianta originală el se pronunţa pentru cititrea „almanahelor”. Eu, jucăuşă, am procedat diferit!

Tema centrală: Am furat (fără drepturi de autor) cuvântul „almanahe” ca pe o provocare întru scriere creativă. Textele mele s-au aşternut ca un gest de mângâiere pentru mine mai întâi, abia apoi întru atingerea sufletească şi apropierea altora de cuvânt, în general. Acest gând a rămas ferm.

Din instinct, am hotărât că voi publica un articol pe zi, ca şi cum scrisul ar fi o slujbă religioasă săvârşită la anumite ore din zi. Aiurea! Zilele s-au transformat mai mult în nopţi, în care comunicam naher*, iar scrierile-mi erau un soi de urban dream, emiţând diferite stări de beatitudine în care se regăsea Alma**, în feluritele ei stagii de dezumflare (vezi unul dintre ele: ultima bulă desumflată de pană albastră)

RezultatulTradiţii ritmate ale unui megafon demodat care bâzâie, adică destul de clasica răzbunare din dragoste: cuvinte cu ţintă.

Era Hinterland 

O vreme, am codificat scrierea, ca să priceapă numai el şi astfel, „almanahe” a devenit un fel de jurnal de gherilă pe poziţie, unde mă jucam de-a păpuşa rea, la, la, la, la. Ceva obscur, oricum, gânduri de midinetă care transformaseră spaţiul ăsta alb (nu pur!) în Hinterland.

Nu-mi plăcea prea tare ce scriam, pentru că era ce trăiam cu intensitate, dar m-a consolat gândul că e posibil să am piraţi în gene şi de-asta sunt eu atât de războinică. De altfel, până să-mi dezvălui identitatea, cititorii credeau că, în spatele „almanahe”-ului se ascunde un bărbat. Posibil că scriam ca unul. O vreme chiar mi-a plăcut asta, fiindcă nu-i aşa (?), bărbaţii scriu mai bine decât femeile! Sunt ironică!

În această eră s-a manifestat puternic curentul literar nunualmanaheist (ca o ironie la cel dadaist): doamna, iei sămânţă?Umma, Che Ghevara, eu, tu şi Tamara. NU vreţi să citiţi! Mă înfăţişam în scris precum visam noaptea, adică imaginaţi-vă o grămadă de cufere cu pălării care uruie de-a lungul străzilor! Ceea ce m-a făcut să mă întreb atunci (şi încă mă mai întreb): a câta parte dintr-un om e partea serioasă şi a câta parte e glumă?

Era Narragonia

Hinterland s-a transformat destul de repede în Narragonia, pentru că atunci când n-am racord cu mine însămi, provoc adverbe. Torenţiale. Devin dependentă de timp, de loc, de mod, de căscat (şi fără „s”!) molipsitor.

Cu azi ţi-am ghicit în cafea însă, am marcat o perioadă almanahe porn. Una scurtă, slavă Domnului (blogărilor de aiurea şi de pretutindeni)! Deşi, în această perioadă, fanul meu înfocat era Vlad Craioveanu (smart FM) şi de la el m-am şi ales cu o poreclă provizorie „almanahe porn de pension”. Nu limbajul „deocheat” mi-a adus acest cititor, ci francheţea cu care le spuneam lucrurilor pe nume. Ca să nu fiu raportată, totuşi, asta e perioada în care am adăugat un avertisment înainte de deschiderea blocului: atenţie, mature content! Desigur, asta mi-a adus şi mai mult trafic! Pare o şmecherie, dar literatura poate fi foarte obraznică!

Îmediat ce am pus avertismentul, am scris prima mea piesă de teatru, Sperietoare, pe care am şi pus-o în scenă de vreo două ori de-atunci, un mic monolog schizofrenic. Un spectacol naiv, dar plin de subtilitate.

afiş

Afişul a reprezentat prima mea colaborare cu un alt blogăr, un arhitect al cuvintelor, dar şi un arhitect de-adevăratelea. Un arhitect misterios, pe care l-am cunoscut şi în real şi căruia am să-i respect dreptul de a rămâne la fel de misterios. De altfel, era o modă pe-atunci să fii misterios şi doar cuvintele să te trădeze. Azi e invers!

Nezână cum îs, am recidivat (şi-n scris, şi-n afara lui!) şi… după teatru, merge o Tentativă de a-l înhăma pe altul la curu’ (scuzați!) tău până la adânci bătrâneţi. Tehnică femeiască; aşa a luat naştere seria Ciné maun foileton în 7 părţi în care mă transformasem într-o muiere cu gâtul sucit, proprietară de pitic. Un stil interesant, trăierist, duduiau tastele când scriam. Aşa s-a dus 2008! Învârtindu-se!…

Era Rubicondia

Soldat-frunză la datorie, anotimpurile de blogăr au trecut lent, fără să se întâmple ceva memorabil, cuvintelemi deveneau şi mai valize decât erau, o medicaţie transcedentală în esenţă, un dar al naturii mele poetice, dar şi un soi de pi-lu-le (pentru mic dejun). Desigur, nu orice ponei creşte să fie un Pegas!

Până într-o bună zi, când Marean, naşu‘ blogului meu, a dat-o iar în bară şi a întrebat, deloc retoric: Cine-s ăştia, Depeche Mode? O revistă cunoscută a fost pe fază, speculând momentul şi a organizat un concurs, în care, printr-un articol scris, trebuia să îi explicăm lui Marean ce şi cum. Premiul: un bilet la concertul binecunoscutei formaţii! Pe care l-am câştigat. Ăsta a fost primul meu câştig de când scriam şi, evident, primul meu gând a fost „gata, de-acu o să trăiesc din bloghing!” Par fum!

În estuarul unei vineri pierdute în melancolie s-a anulat concertul – se îmbolnăvise Dave, solistul -, aşa că am început eu să lălăi, pe-aiurea şi prin băi, Cuándo Limpia El Humopână când Olimpia (adicătelea eu) a devenit o poliester bride dansând fado la umbra salciei. Scriam dezinteresată material şi, cumva, fără să mai visez măcar că voi câştiga ceva vreodată din scris. Pe cont propriu!

E un discurs luuung asupra metodei pe cont propriu, nu intru acum în detalii, dar nu neg că eram interesată că alți bloggeri câştigau de pe urma scrierilor lor, pen’ că se arătau „moşieri„. Şi, fiindcă singurul meu câştig era să număr bezele şi alte cu(r)vinte (sute de oameni îmi călcau pragul), am încheiat 2009 cu destulă melancolie şi… hai, la mulţi oameni! Mai multe în…

2010 a însemnat pentru almanahe o perioadă gri. Am scris numai o depeşă (sechelele!) către Dumnezeu care începea aşa: Stimate domnule Dumnezeu… Nu îmi amintesc de ce, dar uitasem complet de blog sau eram pe cu totul alte frecvenţe. Probabil că studiam cum să „locuiesc” pe Facebook.

Era Oblo(n)mov

2011 m-a găsit Emo(ti)cocoană, nevoie mare! În fix acelaşi loc unde rămăsesem, în Ro-mânia, dar norocoasă că pot „circula” oriunde-n lume, prin intermediul blogului, cu bunăvoinţa lui Mark Z.

Am exersat la Pianina din str. Lunii, foaie (d’almanahe) verde roz(marin), când za(ha)rază, când unduindu-mă în dansuri planetare. Perioada Oblo(n)mov s-a învârtit în jurul a două întrebări (curente):

  1. Oare poţi dansa pe fondul scârţâitor al unei uşi neunse? 
  2. “Întâlnirile” propriului sine cu văzDUHul ar trebui să rămână mute?

Răspunsurile nu le cunosc nici acum, dar e un timp optim pentru toate.

Observând eu că blogul meu devine din EU,  eu şi un ecran verde în loc de TU, un manifest, o mişcare de rezistenţă (feminină), mi-am înăbuşit pornirile şi am mai scris două piese de teatru: Păpuşa (şi pe aceasta am pus-o în scenă ulterior, în 2014) şi Sărbătoare la Viflaim (care-şi aşteaptă, cuminte, rândul).

Pe urmă, am încărcat pe „bandcamp” (un site cu band-uri) vreo 10 piese (muzicale), în totalitate compuse de mine, pe versuri „almanahe”, normal! Artistă, deh!

În acest moment al istorisirii, ne aflăm aproape de începutul unei noi ere, mai gălăgioase. Asta după ce Dior şi Rubberneckin’, baby au răsunat, acompaniată fiind de chitara unui amic, şi-n casele vecinilor mei. Pereţi subţiri, na! Cred că nu i-a deranjat, nu mi-au zis nici că le-a plăcut ce auzeau vreodată. Ce-i drept, cuvântul „perete” are azi atâtea conotaţii.

Era PINguiţI

Începutul (decembrie 2011) marchează anul de graţie 2012. Cred că a fost cel mai bogat an în scrieri şi activităţi care au derivat din faptul că aveam blog. În ciuda numelui ei, epoca asta a fost una poetică, poate cea mai prolifică pentru scrierile mele. Desigur, dincolo de poetică (şi arsurile ei), am descoperit ping-urile şi la ce NU folosesc ele.  Am învățat şi un termen nou: link-ping (schimb de link-uri, adică). Aşa am înţeles că există şi un troc blogăristic. Eram în direcţia bună, căci şi în lumea asta, ce-a fost mai întâi?!

Aceasta e perioada în care am adăugat, în blogroll, cam tot ce citeam şi-mi plăcea, constant, dar şi maculatură. Totodată am priceput ce înseamnă page rank! Eu aveam 4 şi nu aveam cunoştinţe de optimizare, dar avea grijă, cred, wordpress de asta. La un moment dat, s-a zvonit că Google recalculează PR şi că, ar fi bine să curăţam textele de link-uri şi, mai ales să ştergem blogroll-ul. Eu nu am făcut-o, nu mă sperii aşa uşor! Zvonul s-a dovedit ca fiind adevărat.

Atât cei care au şters, cât şi eu, am luat-o de la ZERO. Acum a revenit la 4. Semn de stabilitate şi ăsta?!

Astfel, mai un cântec azi, mai o invocare mâine, prin Valea lui Ştiu, privind în OgLIndă, acestor zileale acestei ere fructuoase, le atribui multe nopţi nedormite, căci am descoperit o comunitate prielnică scrierilor mele, deci noi oportunităţi.

Clubul Psi

e o subramură a erei de mai sus. Pe scurt, se lansau două concursuri pe săptămână, de scriere creativă. În primul, psi, coordonatoarea jocului (Camelia Sima) lansa 12 cuvinte cheie, iar noi construiam cu ajutorul lor un text. O „tehnică” pe care am folosit-o chiar acum, în rânduirea acestui articol, integrând titluri ale articolelor mele, scrise de-a lungul timpurilor ăstora, blogăristice, în semn de elogiu, dar mai ales cu chef de joacă. Cel de-al doilea concurs lansa o temă unică, astfel că articolele noastre purtau acelaşi nume, conţinutul făcând diferenţa.

Cred că cel de-al doilea joc l-a înnebunit pe Musiu Google. Pe mine, în schimb, m-a făcut să înţeleg ce înseamnă în bloghing conţinut de calitate. În bloghing, da, căci în blogging acest aspect încă creează confuzie.

Dacă până atunci stăteam pe un peron (pe margine, în mijloc), atunci am învăţat ce înseamnă deadline. Căci înscriam link-urile către articole într-un tabel, care se închidea automat când expira timpul de înscriere. La rându-ne, la sfârşitul articolului, adăugam blogurile înscrise cu link-uri do-fallow. Din nou, prea multe link-uri, dar ce ştiam eu în acea eră?!

Tot atunci am descoperit, că prea multă linişte nu ai cum să ai, dacă vrei un blog activ. Pe urmă, că am un  purice-n ureche care caută, aparent indiferent, locuţiuniabrevieri, acolade prielnice şi că, timpuind aşa, un om simte din plin alchimia sensului de a scrie şi pentru alţii. Cu aceeaşi măsură.

Solunară, într-una dintre nopţi, l-am prins pe Dum(nezeu) fumând, undeva, între lumi (cea reală şi cea blogăristică) şi astfel s-a născut ideea unei coperte cu numele ăsta, un volum de poezie, care încă şade la dospit. Nu e pregătit să vadă tiparele încă! Sau nu sunt eu. Totuşi, 10 poezii au fost publicate, fizic, în două diferite volume colective.

Ca pe un pistruiat albastru, Când piticii din cotMi-am îmbătat cafeaua, Astronautul din tălpi au pus bazele unui Dicţionar de mişcare, un posibil titlu pentru un al doilea volum de poezie. Şi acesta are tot soarta celui de dinainte. #casăştiţi

loldilal

Un exemplu că se poate să vrei mai mult de la tine e Floarea de loldilal(o carte). Ea a fost primul produs finit (al altuia, evident!) ce s-a lansat în toiul activităţii literare a Clubului Psi şi astfel s-a întâmplat şi întâlnirea în real cu traducătoarea şi scriitoarea Ana-Veronica Mircea. Locuiam în acelaşi oraş, dar dacă nu aş fi avut blog, n-aş fi cunoscut acele vibraţii speciale pe care le transmit scrierile ei, precum şi omul din spatele cuvintelor.

De altfel, peste câteva zile, pe 10 noiembrie, mai exact, merg la lansarea noii sale cărţi sf: „Între lumi”.

Blank Book

Era Hopelandică (bleul copertei e inspiraţional)

Un nou curent m-a tras… Pardon! Era hopelandică e un orizont subiacent tuturor erelor de până atunci. Mişcarea literaLă  a clubului PSi se mai domolise şi ea niţel, deşi comentatorii treceau pe sub porţi, dar asta pentru că acest club era, aparent, un cuib de pace.

Pe dedesubt însă, câţiva dintre membri prezentau o sensibilitate inadecvată pentru verde în faţă şi atunci comentariile s-au mai împuţinat, zilele săptămânii noastre şi ele, aşa încât un impas a devenit inerent. El s-a petrecut odată cu împrăştierea câtorva dintre noi înspre zona de publicitate scrisă.

Clubul psi nu mai există azi, dar mi-au rămas şi acum în minte 2 articole care au scris istorie în club, Lăptăreasa şi Poeta care voia pe Marte.

Era Superblog

2012-2018

Cum n-am plecat pe Marte, cu SuperBlog am dat de gustul (dulce!) de a scrie pe bani (uneori bunicei!) advertoriale creative. Articolul de înscriere la Ediţia din 2012 a fost În fiece zi m-aş uita după tine ca într-un meniu, cumva o premoniţie că vom mai petrece mult timp împreună eu şi SuperBlog ăsta.

Deşi nu suntem cei mai buni prieteni din cauză că, uneori, brief-ul probei cere una şi se premiază alta, întâlnirea cu el a stins prietenii vechi şi a încins altele noi şi încă aprinde… NU ştiu exact ce aprinde, dar ştiu cum! De aceea am învaţat să argumentez susţinut o poziţie (avem dreptul la 3 contestaţii)! 🙂

Cert e că pentru SuperBlog am ajuns să amân scrieri în clubul Psi, chiar repetiţii la teatru sau alte momente importante din viaţa mea reală şi nu o spun acum numai aşa, că împlineşte 10 ani şi trebuie să audă pe lângă „la mulţi ani!”, cuvinte numai lapte şi miere. Acest concurs m-a inspirat să transform „almanahe” în „Alma Nahe(r). R-ul s-a alipit din dorinţa de a avertiza eventualii cititori de almanahe că vor găsi texte-reclamă scrisă şi aici.

Totodată, Alma Nahe(r) mi s-a părut un pseudonim literar interesant şi atrăgător!

La SuperBlog am ocupat până în prezent de două ori locul 2, unul într-o ediţie de primăvară (scurtă), altul într-o ediţie de toamnă (lungă), dintre care, o dată la distanţă de doar 1 punct de locul I. Spre bucuria mea, fiindcă câştigarea locului I  îţi aduce retragerea (la pensie) şi eu vreau să mă mai joc. Am câştigat zeci de premii, mai mult sau mai puțin semnificative, dar dincolo de ele am mai câştigat ceva… Cu mult mai important!

În prezent, sunt cel mai vechi concurent activ, iar Daniela Havarneanu cred că e a doua, după mine, ca vechime.

carte

Era Despre

Coperta nu e ce pare, e doar un exerciţiu de imagine, pe care mi l-a executat Daniela H (spicuiri.ro), superblogăriţă şi ea, pentru un articol înscris în concurs în Ediţia 2016. În care era şi ea concurentă. Un articol câştigător: Menajeria mea de sticlă.

Menajeria mea de sticlă e blogul meu, unde, între timp, am încercat să devin blogger, cu toate aspectele pe care le presupune activitatea asta.

Scriind articolul ăsta, mi-am dat seama că blogului meu îi lipseşte butonul despre. În afara faptului că îi lipseşte un domeniu, din comoditatea-mi. Îmi lipsesc mai multe „despre”-uri, de fapt, şi de-aceea o să le includ în acest capitol. Chiar de par fără nicio legătură, vă asigur că au!

Eu am ales wordpress instinctual, nu mi l-a recomandat nimeni cu căldură, dar ştiu că atunci când am ajuns să construiesc o menajerie, aici, încă încurcam (deşi am dicţie, că-s actriţă) „bloc” cu „blog”. Umma Gumma (o prietenă şi în real şi subiect mai sus, într-unul dintre titluri)) mi-a îndrumat primii paşi tehnici, iar Madi, o prietenă bună, m-a încurajat să îmi deschid un blog, fiindcă considera ea că era un păcat că-mi irosesc talentul de a scrie împărtăşindu-l doar cu un grup limitat de admiratori.

Ca o supriză pentru unii dintre voi, eu am domeniu, din 2015, de la ROTLD, partener Domaz, alma-naher.ro, negăzduit încă de nimeni, fiindcă încă mă tem să zbor de-aici, unde n-am prea multe griji, se vedeeee!?

Expiră în 2020, sper că până atunci să-mi fac curaj! Dacă nu, voi avea nevoie de o prelungire a domeniului de la Domaz, fiind  registrar autorizat ROTLD.  Domaz.ro este un serviciu CREADIV!

domaz

 

Domeniul care mă face moşiereasă, dar încă în plutire, mi l-a făcut cadou Daniela, în 2015. Motivul e unul cât se poate de intuitiv: îi plăceau articolele mele înscrise în concursul SB şi, s-a gândit să mă premieze ea în acea ediție, când m-am clasat pe locul XI, cred. Un motiv intuitiv, cum ziceam, dar pe care nu l-ar face oricine.

Credeţi că s-a potolit?! În focurile ediţiilor următoare a sensibilizat-o Aspiratoare.Desigur, un titlu dual, tipic almanahesc. Nu am aspirat să câştig aspiratorul pus drept premiu în joc, dar Daniela s-a gândit că poate să mă premieze ea pe mine: cu acelaşi model pe care l-au pus sponsorii respectivi la bătaie, în lupta creativă.

Dintre toţi, Daniela e premiul meu SuperBlog cel mai preţios, fiindcă ea e cel mai altruist şi mai bogat sufleteşte om pe care l-am întâlnit în online. Nu sunt singura care a observat asta, sunt destui care au sesizat (şi au simţit!) filantropia-i, pe care n-o afişează vădit. Am ţinut să spun toate astea, chiar dacă pentru dezvăluirile astea o să plătesc!

Sunt „despre”-uri şi „despre”-uri, dar ale mele (ca-s ale mele) sunt cu fior şi ar merita un locuşor numai al lor. Pentru mai multă stabilitate online.

Închei-ere

Alma Nahe(r) e perceput(ă) mai material(ă) acum. De altfel, chiar azi mi s-a zis că sunt o corporatistă a creativităţii (într-un răspuns la o contestaţie, la care am primit puncte înapoi, da!) Cred că sunt, dacă asta înseamnă ce am înţeles eu.

Dar spiritul e, în esență acelaşi, dovadă cel mai proaspăt titlu (de advertorial): Însemnări pe manşetă. Manşeta e a  Dum(nezeului) meu. Deşi, Dum e poet. Un poet cu manşete, ştiu, nu e ceva obişnuit. Dar, cu siguranţă e diferit! Şi un picuţ corporatist! 🙂 Pentru voi, care aţi suportat lungimea textului domazelei de mine, un poem publicat. Publicat fizic!

ştiu că tu m-ai suna chiar la sfârşitul lumii,
ca un copil adormit în iarbă,
când de-acum toate se vor fi spus,
se vor fi şoptit,
se vor fi bârfit,
se vor fi zbierat,
zero gravitate,
zero gravitaţie
şi chiar şi-atunci n-ai şti de unde să începi,
poate c-un steag alb…

deşi, ce va fi acolo e încă aici, ca şi înainte,
fir direct,
poate o nouă tehnologie.

tu doar măsoară momentul,
prinde-l,
nu renunţa la temperapent,
oricum  vin eu după tine, ca într-un basm cu zmei,
nu-mi scrie înapoi,
fii cu mine fără să ştiu,
iar dacă am să te sun vreodată
nu-mi închide.

în locul tonului ocupat
pune un papagal,
care să repete la infinit:

tu, singura mea!
tu, singura mea!
tu, singura mea!…

Cum nici „rece-n-zi e” nu e tocmai o recenzie, în Alma Nahe(r)-ul meu, am vrut să mă istoriesc aşa cum sunt, fără cenzură.

De 10 ani, blogul ăsta a devenit CV-ul meu şi, mă gândesc că nu e întâmplător că, scriind pentru câte o firmă, descoperi, în cuvintele tale prin gândurile altora, unde s-a oprit lumea sau încotro s-a pornit ea…


*naher, în limba germană înseamnă „lângă”; în construcţie, a se citi „pe lângă”

*alma, în limba spaniolă înseamnă „suflet”!

Notă: Pentru a urmări uşor titlurile inserate, aparţinând blogului meu, am ales să le subliniez înverzindu-le  (am împrumutat conceptul logo-ului domaz), căci deşi le-am marcat cu italice, se pierdeau printre altele, „încondeiate” la fel.

 


SuperBlog 2018, Proba nr.11

Reclame

Însemnări pe manşetă

In Drumuri&Călătorii, superblog2018 on octombrie 28, 2018 at 11:39 PM

Uneori, izbutesc să pun mâna pe câte un spiriduş şi el, atunci, recunoscător că nu pun decât mâna pe el şi nimic altceva (din ce ar putea pune un om pe o fiinţă magică), îmi oferă, două câte două, aventuri, deşi eu îi cer numai una. Din care pot alege numai una. Dar ce specializare o fi având spiriduşul ăsta al tău, poate că vă întrebaţi. Chiar aşa, …

– Ce specializare ai, spiriduşule?
– În magie.
– Aha! Albă, neagră?! De care?
– Roz!
– Şi, acum, pe moment, în această specializare mi te înfăţişezi?
– Nu! În calitate de zână!…
– …
– Fireşte că un spiriduş se înfăţişează în calitate de spiriduş! Glumeam! Vrei să-ţi arăt diploma?

Dacă totul pare roz până aici, să vedeţi culoare de aici încolo:

– Hai, zi repede ce alegi, că trebuie să mai fiu atins şi de alţii azi: Etiopia sau Chile, Patagonia sau Ţara de Foc, Bolivia sau Peru, Zanzibar sau Cuba; ascensiune pe Vârful Moldoveanu sau ascensiune pe Kilimanjaro, ascensiune pe Aconcagua sau ascensiune pe Elbrus; expediţie în Nepal sau expediţie în Everest Base Camp, insule exotice sau excursii în munţii Romaniei; circuite sau expediţii, safari sau triburi primitive?

Dacă credeţi că un spiriduş e relaxat, vă înşelaţi! N-are nicio graniţă!

– Stai! Lasă-mi timp să gândesc! Unde locuieşti? Te caut eu şi…
– Nu locuiesc! Circul dintr-un loc în altul! Sunt un spiriduş…
– Vagabondier?
– Aventurier! Te-ai hotărât?!
– Islan… da?!
– Să nu îndrăzneşti! Ce naiba tot aveţi cu Islanda? Crezi că acolo circulă spiriduşii mai liberi decât pe aici?
– Atunci… Nu încă! Nu m-am hotărât! Ştii, e aventura vieţii mele şi…
– Aventurile nu necesită pregătiri prea multe, pregătirea nu e treaba ta! E specializarea altcuiva!
– Ce specializare. A cui? Ce tot spiriduşeşti?
Turism de aventuraExtreme Travel. Îţi spiriduşesc despre excursii personalizate.
logo_extreme_travel_transparent_small-1-1-300x300 (1)

– E mişto să fii spiriduş?
– E extrem!
– Extrem de…?
– Extrem!
– Auzi, spiriduşule, atitudinea ta mi se pare extrem de extremă pentru un spiriduş. Nu coincide deloc cu cea a spiriduşilor pe care i-am mai atins până acum.

În textele mele!

– În textele tale! Dar ăsta nu e textul tău.
– Dar al cui?

Spiriduşul ăsta are o repeziciune supranaturală, deja mă scoate din textele mele şi eu  nu am apucat să mă gândesc măcar în ce aventură să pornesc.

– Mă car!
– Măcar ce?
– Mă car, dacă nu te hotărăşti mai repede!
– Ah, cât de mult aş vrea să mă întorc în timp şi să nu te mai ating!
– În sfârşit! Abuna Yemata Guh!*
– Poftim?

Cred că a zis ceva în limba lui! Nici n-am apucat să invoc întoarcerea în timp, că spiridoşenia extremă…

– Mergi în Etiopia!

… m-a întors în anul 2010 (etiopienii sunt cu 8 ani mai în urmă). Ora 6 dimineaţa!

– E ora zero, trezeşte-te!
– Ba e şase!
– După Calendarul Copt e ora 0!
– Pare mai degrabă crud!
– Chiar e, are treisprezece luni!

Ceasul meu arată tot ora 6. Îmi vine să dau bir cu fugiţii…

– Păstrează birrii**, o să-ţi trebuiască! Pe aici nu e niciun „fugit”!
– Evident! Sunt doar EU, singură în aventura vieţii mele!…
– Ah, ce bine că ai zis asta, eu dispar!
– Şi, pe mine cui mă… laşi?

Spiriduşul m-a lăsat. În mijlocul tribului Mursi, cu buza umflată!
Etiopia_oameni_4_ss-1024x875
– Scuzaţi, doamnelor!

Mi se taie răsuflarea. Dacă funcţionează chestia aia cu „Nu măsura viața în numărul de respirații, ci în numărul momentelor care ți-au tăiat rasuflarea”, atunci ăsta e momentul nr. 1!  Îmi vine, ba să mă las la pământ, ba s-o iau la fugă, în timp ce mulţimea din jurul meu freamătă hohotind.

copii pe picioroange

 

Câţiva copii pe picioroange improvizate se aşază ca şi cum aş vrea eu să le fac o fotografie. De parcă mi-am luat ceva la mine în aventura asta. Nu, gata! De-abia mă mai ţin picioarele! Trebuie să telefonez, să comunic cuiva cele întâmplate, să torn cuiva spiriduşul!

– Urăsc turnătorii! Nu am plecat nicăieri, am fost să iau un aparat foto şi Manualul Aventurierului Începător! *** Trebuie să îl citeşti!
– Când?
– Acum!
– Cine l-a scris?
– Un alt aventurier.
– Nu citesc concurenţa!
– Nu citeşti, nu vezi capitala Etiopiei!
– Şi, mă rog, nu puteam să mă aventurez în Addis Abeba mai întâi?
– Cu un spiriduş după tine? În niciun caz!
– Puteam să trec şi eu ca toţi oamenii prin cea mai frumoasă piaţă a oraşului…
Meskel e cea mai frumoasă…
– Mă rog! Habar n-am!
– Dacă te-ai uita în Manualul ăla..
– Aşa, stând în picioare?
– Tribul Mursi nu e cel mai ospitalier trib din lume. Vezi să nu atingi nimic, obiectele, pe aici, au suflet! Nu le spune nimic despre mine, ei cred într-o forţă atotputernică, pe care o numesc Tumwi. Ea li se înfăţişează sub forma unei păsări şi, uneori sub forma unui curcubeu.
– Şi eu atribui suflet obiectelor, doar sunt actor-păpuşar. Şi cred şi în curcubeu!…

Na, că a început să plouă! Da’ ce-am zis?! (Ceva în limba amHARică.)

– Ţi-am zis să nu atingi nimic!
– Mi-e foame.
– Nu te uita la farfuriile lor!
– La drept vorbind, nici nu cred că au farfurii în afara celor prinse de buza inferioară. Mi-e sete!
– Pe aici se bea numai lapte şi sânge de bovină. Când nu se bea alcool. Noroc că e dimineaţă şi nu au apucat să se înveselească. Să mergem!
– Dar abia ce am venit.
– Nu putem zăbovi mult, că ne iau la ochi! Au arme! Fă o poză şi, gata!

32597581224_4313546386_h-600x400

– Mergem la Arbaminch.
– De ce?
– Ai zis că ţi-e sete. Arbaminch înseamnă „patruzeci de izvoare”.
– Da’, de cazat ne cazăm undeva?
– În satul Dorze, într-o casă tradiţională.
– Dorze nu e tot un trib?
– Mai evoluat şi mai inventiv. De unde ştii?
– Din Manual, nu de-aceea l-ai adus? Şi, am mai citit că undeva, în inima Etiopiei, se află 11 biserici săpate în piatră.
– Mai exact, la 645 km distanță de Addis Ababa. Bisericile din Lalibela sunt cele mai frumoase biserici creştine din Africa. Uite ce e, spiriduşii nu se lasă duşi la biserică!

elo_ethiopiachurchinground_1 (1)

 

Măi, ce complicaţie! Nu putem să încurcăm magia cu biserica, auzi la el! O să mă prefac că o să-l raportez cuiva mai magic ca el.

– Dacă vrei ceva între magie şi biserică, atunci o să mergem la teatru! Mai exact, la cel mai vechi teatru din Etiopia, Teatrul FikirHager.

De câte ori îl ameninţ în gând că îl raportez, ştie exact cum să întoarcă femeia din mine.

– Aiemef.
– Ce-i asta, acolo mergem acum?
– Nu, „femeia” întoarsă! Am zis invers cuvântul.
– Îţi arde de şotii!
– Ca ţie de aventuri!
– Ia uite, câteva pete de soare se joacă-n părul tău! Nu ploua mai devreme?
– Habar n-am. Să mergem la Dalol, acasă la Curcubeu!
– Cu ce mergem?
– Cum adică?
– Mergem cu cămila?
– Da’ până acum cum ai mers?!
– Am mers?
– Păi, vezi? Când atingi un spiriduş, el devine al tău pentru… pentru o vreme.
– De-asta nu simt oboseala?
– Când ai pe cineva magic lângă tine, nu mai simţi nici măcar cum trece timpul. Serios, nu te simţi şi tu un pic magică?
– Magia se ia?
– Numai aia roz.

Nu ştiu al cui e textul ăsta încă, dar îl simt ca şi cum ar fi al meu. De obicei, spiriduşii pe care îi ating, nu vorbesc. Poate de-asta! Poate că azi (sau ieri?!) l-am atins pe cel mai vorbăreţ spiriduş din lume. Până astăzi nici măcar nu am ştiut că există magie roz (ca lacul Abaya). Până azi, la drept vorbind, n-am ştiu nici că există o biserică în cer.

Iar alătur biserica cu magia, nu ştiu de ce!

Să mergi în Etiopia e o aventură, dar n-am răgazul acum să o descriu în chiar focul ei, fiindcă o aventură se trăieşte, nu se scrie!

– Ai văzut ce scrie pe prima pagină a Manualului Aventurierului Începător?

Spiriduşul ăsta nu se dă dispărut cu una, cu două!

– „Vino cu mine, cititorule!” scrie.

Curiozitatea e înrădăcinată în spiritele noastre. Privind drumuri cotite şi râuri cu meandre, forma naturii şi culoarea ei, ochiul nostru se arată întotdeauna satisfăcut. Într-o aventură, momentele de răgaz îţi permit să asimilezi ceea ce tocmai ai simţit, zărit, amuşinat.

Eu am, de la natură, ochi buni, iar spectacolul lumii îmi prilejuieşte, din copilărie, o plăcere deosebită. Nu folosesc orice prilej de a călători, dar folosesc orice prilej de a observa, mai ales, gravura timpului, indiferent unde, indiferent la câţi centimetri se află ea, de locul unde mă aflu acum.

O călătorie, oriunde ar duce ea, e ca o însemnare pe manşeta lui Dumnezeu. Habar n-am cum să explic de ce Dumnezeul meu are manşetă, dar sigur mi se trage de la influenţa…

– Mea!

Desigur, nu e altul decât spiriduşul meu. Cred că un timp o să mă opresc din a mai atinge spiriduşi!


.
*Biserica din cer:

** Birr-moneda naţională a Etiopiei

*** Manualul nu există, dar dacă vrei o excursie altfel, fă-o cu Extreme Travel şi poate-o să-l scrii chiar tu!

SuperBlog2018, proba nr.10


Telegrafie

In 1, dicţionar de mişcare on octombrie 26, 2018 at 7:46 AM

Când vine vorba de fericire,
eu sunt propriul meu telegraf.
Cum s-ar zice, sunt la curent cu toate perspectivele
de pace ori război,
pe care mintea-mi le-ar putea produce.

Îmi trimit cel puțin o telegramă pe zi.
Unele n-ajung,
fiindcă imaginația mea e într-atât de vioaie,
încât inventează voit un poștaș aiurit
care e dispus să se rătăcească.

Hore, ca…

In superblog2018 on octombrie 25, 2018 at 10:57 PM

clasic

Vino! Vino, vino, vino… 

Limba mai ascunde, din când în când, adevărul, chiar şi urechile, dar ochii sunt mai greu de păcălit. Nu venea absolut nimeni! O ploaie rece, de toamnă, şfichiuia geamurile. Focul din sobă ardea, era cald şi bine, dar în cele câteva ore bune de când deschisese uşa de la intrare a visului său de-o viaţă şi tăiase panglica, nu intră absolut nimeni. Tăiase panglica singur, fiindcă ceasul de pe perete părea stricat. Înţelegea de-acum limpede că ceea ce presimţise de dimineaţă, tocmai se întâmpla, dar nu înţelegea şi de ce.

Trase la o parte draperiile uneia dintre ferestre şi se aşeză într-o rână, pe pervazul ei. Tocmai în acel moment auzi, ca venind dinspre celelalte ferestre, ceva zgâriind geamul. Devenind mai atent, se ridică şi trase draperiile pe rând, una câte una, ca şi cum după ele s-ar fi ascuns cineva şi, în dreptul ultimei ferestre zări un om ascuns după umbrela sa, care se holba de sub ea, în interior, cu faţa lipită de geam, muruind-o, fără să-i pese că tocmai fusese surprins.

Îi bătu uşor în fereastră şi îi făcu semn, unul cât se poate de ospitalier, să intre, dar degeaba, insul cu umbrelă continuă să se holbeze în interiorul încăperii, căutând cu privirea ceva ce l-ar fi interesat. Cum nu găsi, de parcă vântul îi umflă intenţionat umbrela, o tuli aşa cum veni.

Ce naiba?! Bravo, Hore, ai născocit ceva ce nu stă în picioare! Ce-o să mai facă haz lumea de tine.

În clipa aceea, apăru din dreapta… sau din stânga?!.. o rândunică. Ba nu, o vrăbiuţă! Uscată! Hore, puţin dezorientat, nu a înţeles nici el de unde-a apărut înăuntru… rându… vrăbi… pasărea. Poate vrabia (!) plănuise să-şi facă cuib acolo mai demult, când era totul în construcţie. Sau poate-a rămas de-atunci, căci de intrat, nu prea avea pe unde să intre.

– Ce-ar fi să-mi dai drumul, Hore?

Eşti deja înăuntru, vru să îi răspundă vrabiei, dar dacă ar fi dat ghes acestui început, indescriptibil, nu ar fi ştiut cum să dea înapoi. Se scuză, oarecum în sens politicos, privind în altă parte, ca şi cum nici nu o văzu, nici nu o auzi, sperând ca, vedenia, odată ignorată, să plece. Cumva, era şi un picuţ supărat, fiindcă unii inventează tot felul de chestii sofisticate ca să treacă timpul, iar el, Hore, tocmai inventase o vrabie. Oricum, niciodată nu ştiuse să facă diferenţa dintre o vrabie şi o rândunică, aşa încât nu ştia prea exact ce inventase.

– Aşadar? insistă vrăbiuţa, cu glas încet, de vrăbiuţă. dar ferm, ca un marcaj mobil, care elimină toate erorile comunicării.

Vrăbiuţa se comporta precum o aplicaţie intuitivă, stabilă şi robustă, dar Hore al nostru nu ştia încă de ea. Cum nu ştia nimic nici despre vrabie… Hore nu-şi putea explica nici gândul fugar, nici ce-i era dat să audă. Şi, parcă şi vedea ceva?!…

 Timp de 2 minute şi 6 secunde, de parcă căzuse de acord cu Necunoscutul, absentă.

– Hei, se apropie cineva! Ştiu că ne-am cam luat cu vorba, dar trebuie să continuăm.

Scos ca din transă, gândi: „Ne-am cam luat cu vorba?” Ei, asta-i bună! De câteva minute bune numa’ vrabia vorbeşte, da’ „ne-am luat cu vorba” împreună… Are strategie zburătoarea, nu glumă!

Din nou se auzi ceva zgâriind geamul. Acelaşi om cu umbrelă, cu faţa la fel de lipită de geam, privea insistent înăuntru.

Asta-i bună! Ăsta mai lipsea! Iar! De parcă cineva tocmai se apucase să ticluiască o poveste şi…

–  Exact, exact!

Omul cu umbrela dispăru la fel de exact ca prima dată, adică repede. Modalitatea prin care dispăru era, totuşi diferită. Ploaia se oprise, apa ajunsese până la jumătatea ferestrelor, aşa încât, omul nostru (misterios) se cuibări în umbrelă şi o şterse cu ea, pe post de barcă. Un plan de salvare ingenios!

De un plan ingenios avea nevoie şi Hore, de POS restaurant, adică, dar nici acest fapt (divers!) nu îl cunoştea încă. Vrabia se aşezase lângă el, pe pervaz şi aştepta plictisită să se întâmple ceva, ca-n orice poveste activă, numai că aici, cu Hore, părea o misiune absolut imposibilă.

– Să-mi fie iertat că îţi vorbesc, totuşi, dar cine crezi tu, vrabio, că îndrumă vieţile oamenilor, aici, pe pământ?

Secondary-display-7_inch_3-2

– Ai un plan?! Se hotărî vrăbiuţa să fie cu mult mai directă!

– De evacu…?

-Nţ! Nţ! Nu la asta mă refeream! obiectivă vrăbiuţa, onomatopeic, cât se poate de inovator pentru o vrăbiuţă.

La auzul acestor onomatopee, Hore se auzi pe sine chicotind foarte ciudat. De parcă îi şi ardea să râdă. Aşa că îşi drese râsul cu seriozitate:

– Am un plan pentru în seara asta! Când o să închid. Deşi aş putea să fac asta şi acum, o să trec pe strada Cărămidei, poate îmi cade o cărămidă în cap. De fapt, de ce să mai plec undeva? Se surpă tot ce am construit chiar aici, acum!

– Stai liniştit, o să mori de o cu totul altă moarte!

wedding business table setting

Hore se ridică uşor neliniştit şi se întoarse cu spatele către ferestre. O discuţie despre un adevăr care nu iartă pe nimeni e cam stupidă, aşa încât, vrăbiuţa îşi luă zborul de pe pervaz, se postă în faţa uşii şi îl întrebă cum se numeşte.

Am inventat o vrabie care nici măcar nu ştie cum mă cheamă! gândi

– Hore!

– Ai spus tot numele?

– L-am spus pe tot, dar H-ul se tot rostogoleşte când mi-l spun eu.

– Hore, ca în HoReCa?

Hore înţelegea că, odată intrat în hora asta a dialogului cu o pasăre, era ca măgarul în ceaţă, dar de ce naiba îi trebuia vrabiei numele lui, nu prea putea să înţeleagă.

– Pentru ce-ţi trebuie numele meu, mă rog?

– Hore, nu fi suspicios, îmi trebuie ca să i-l spun prietenului meu.

Dacă vrabia are un prieten, atunci am inventat o vrabie cu prieten şi asta, ce să zic, e o idee cât se poate de năzdrăvană! 

– Şi, prietenul tău e…

– Omul cu umbrela!

Acum se explica! Şi, deşi se explica, totul rămânea şi mai de neexplicat.

– Ce treabă ai tu cu el? continuă Hore, învârtindu-se şi mai abitir în hora nou creionată!

– Tre’ să-mi dea un fluturaş!

Ei, nu că, asta-i prea de tot! O vrabie are întâlnire cu omul cu umbrela, care trebuie să-i dea un fluturaş?! Hore rememoră totul, numai şi numai ca să nu răbufnească şi să ucidă vrabia. Deşi, el n-ar fi omorât nicio muscă, la drept vorbind.

Rectifică gândul, şi se gândi că, râbufnind, cel mult ar fi închis-o într-o colivie.  Un rău, de care ar fi fost în stare şi era mândru că îi venise de hac, pe moment. Măcar în gând!

– Hore, trece timpul! Habar n-ai cât e de preţios! Pierzi clienţi!

Vorbele vrabiei ar fi avut sens dacă ar fi avut clienţi. Dar nu avea, fiindcă era nepregătit să înceapă afacerea. Nici asta nu ştia, dar dacă s-ar fi îndreptat spre uşă şi i-ar fi dat drumul vrăbiuţei, ar fi aflat de îndată. Ceea ce şi făcu!

Omul cu umbrela albastră apăru din nou, de nicăieri. Fără umbrelă. Îi strecură vrabiei fluturaşul în cioc şi aşteptă, satisfăcut, să scoată primul cuvânt, de îndată ce vrabia i-ar fi înmânat lui Hore fluturaşul ăsta:

Fluturaşul, vezi bine, era un material publicitar. Hore văzu şi el, seara începea să capete inflexiuni mai dulci şi ea, dar tot avea nevoie de explicaţii suplimentare.

Omul cu umbrelă albastră atât aşteptă: Expressoft Technology, soluția de marcaj și gestiune potrivită afacerii tale! Suport tehnic 24/7, software marcaj restaurant, gestiune stocuri… 

 Serios? Asta e o reclamă?

Vrabia mălai visează, mai gândi Hore.

– Vrabia asta, adică eu, visează mălai, dar nu pentru sine, ci pentru tine! Dacă vrei să ai o afacere profitabilă, îţi trebuie „marcaj pe scaun”! În metoda clasică de servire se pierde întotdeauna ceva pe drum.  Însă priveşte-o pe tipa asta cu tableta în mână:

expressoft-25mar2014-saftica235s

Ţi se pare că va uita să aducă felul doi? Sau desertul? Încă se mai întâmplă în zilele noastre, dar cu Expressoft Technology nu ai cum! O soluţie software e scalabilă fiindcă optimizează activitatea și profitul fiecărui tip de restaurant! Abia de-acum înainte va scrie pe restaurantul tău (RESTAURANT INTELIGENT)-MISIUNE POSIBILĂ!

myCheck-modulrezervari

Şi, apropo, arăt eu ca o vrabie?! Sunt o rândunică!


 

SuperBlog 2018, Proba nr.9, Sponsor: Expressoft-300x300

Cu Bodor, Gulliver e călător…

In superblog2018 on octombrie 23, 2018 at 10:05 PM

Să ne închipuim că fiecare om ar fi golit de toate sentimentele sale şi acestea ar fi depuse mai apoi într-o cutie special concepută pentru a încăpea şi a se putea dezlănţui fără cenzură. Am observa mai bine că ele însele construiesc spaţiul din jurul nostru?

Că s-ar forma o ţesătură, imprimată cu tot felul de înlănţuiri şi trimiteri, interdependente, care ne îmbracă sufletul pentru a putea fi caracterizaţi mai uşor?

Poate!

Acum, să ne gândim, spre exemplu, la un gravator laser Bodor, BCL-1630B.

bcl-1630b

Vă imaginaţi cât de lipsite de gust ar fi, ce şterse sau neornamentale ar fi anumite lucruri fără el? Varietatea elementelor decorative te scapă de monotonie şi personalizează mediul în care te defăşori, or, dacă ţi-aş spune că acest aparat poate ajuta la o creştere considerabilă a frumosului, în lumea din jurul tău, l-ai mai privi ca pe o simplă cutie metalică?

Atunci când avem toate simţurile în noi, ele se împotrivesc monotoniei. Priviţi, vă rog!

Când am zărit prima dată chipul micuţei metise, am gravat pentru totdeauna în suflet cea mai frumoasă amintire şi un anume sentiment înşurubându-se în mine: serenitate.

Un sentiment din ce în ce mai rar alăturat timpurilor pe care le traversăm, unii mai uşor şi, dimpotrivă, alții, mai greu.

Unduirile mâinilor copilei vrăjesc ochiul, dar împreună cu ele mai dansează cineva, o făptură imaginară care multiplică la nesfârşit un sentiment puternic, ce ar putea ajunge cândva să locuiască şi alţi semeni, dacă lumea şi-ar lua răgazul de a-l observa.

Poate că lumina participă şi ea în urzeala poveştii de mai sus şi tocmai ea ne conduce către sentimente ce nu pot fi descoperite altfel decât aşa, din aproape-n aproape, din om în om, nu neg… Sau, poate că eu încerc să sensibilizez acum, prea mult, cutia de metal care a devenit omenirea…

Dar, mărturisesc că îmi e greu să captez tot ce îmi transmite vizionarea filmării, fiindcă ceea ce se întâmplă dincolo de sticlă te invită la un soi participare activă şi te ocupă, îngreunând desprinderea. Chiar şi aşa, e suficientă metafora, în baza căreia,  pot merge mai departe, în acest text, dincolo de ea.

Nu înainte să (vă) întreb dacă nu există, oare şi în alte construcţii (decât oameniiun înalt grad de frumos coerent?

Ba da, există, cum să nu!? Numai că nu vom vedea Totul, în ansamblul lui de forţe, dacă nu ne e arătat într-un fel amănunţit! Noi, gândim doar efectul, în forma lui finită, mai întotdeauna, fără să ne gândim la ceea ce a provocat acel efect, ca şi cum am fi nişte maşinării, noi înşine, programate să nu mai aprecieze efortul care a creat efectul.

Pe zi ce trece, însă, eu mă minunez de ajutorul perfect pe care îl oferă maşinăriile în zilele noastre, maşinării care compun frumosul în forme felurite, subtile, ilustrând compoziţii la care acum o sută de ani puteai doar visa. Dacă nu le-aş cunoaşte/intui/descoperi principiul în baza căruia funcţionează cele câteva, cu care rezonez, să zicem sau îmi sunt trebuincioase de-adevăratelea, aş crede că, sentimentele de la începutul acestui articol, de care mă debarasam voit, au părăsit unii oameni şi au început să fie locuitorii acestor maşinării.

Colop Romania, pe care-l ştim, în primul rând, prin(tre) ştampilele noastre cu suflet, un brand recunoscut pentru marcare individuală, importă, mai nou, și distribuie gama completă de gravatoare laser Bodor.

green

Astfel, România beneficiază de un ajutor nou întru necesitățile oricărei producții publicitare, fie că este vorba de gravare sau de marcare pe diverse tipuri de materiale. Dar, sinceră să fiu, mie nu-mi pasă neapărat că pentru România e un câştig, ci pentru artista de/din mine, căreia îi place să asambleze distanţe în contur complet.

Eu sunt artist independent şi nu sunt susţinută de Stat în alegerile mele profesionale, de aceea se explică, din start, de ce sunt ceva mai receptivă la astfel de cutii miraculoase.

Cum, pentru fiecare proiect artistic de-al meu, unde eu sunt şi actorul, şi regizorul dar şi staful tehnic şi, cum nu prea se (re)găseşte în mine şi tăietoru’ ori gravoru’ perfect, declar (pe propria răspundere!) că am o nevoie acută de un Bodor BCL-1630B! 

Nu numai pentru unele lucrări de debitare în lemn, spre exemplu, mai complicate, căci tăieturile unui fierăstrău nu rezolvă întotdeauna îmbinările, ştim, ci pentru tot felul de elemente de decor futuriste ori ceva mai cuminți, clasice. Bodor BCL-1630B, permite gravura/tăierea facilă a unor obiecte mari, în primul rând!

Teatrul operează cu sentimente mari (ca să ajungă la public!), da, dar nu e suficient numai actorul ca să le transmită, ci fiecare metru de scândură al scenei are nevoie de caracterul compoziției unor părţi de decor, într-o scenografie mai amplă.

Lumina, umbra, culorile, au un caracter distinct întru a face obiectele să pară mai frumoase, mai perfecte, dar iarăşi nu e suficient. Câteodată, pe scenă, cantităţile sunt confuze. Şi calităţile aşijderea!

De când profesez în acest domeniu artistic, eu îmi produc şi susţin financiar singură spectacolele, de la ultimul cui, până la cea mai importantă piesă de decor, scenografic vorbind, care ajută spectatorul să treacă dincolo de rampă şi să păşească în lumea nouă care i se înfăţişează, cu încredere.

De aceea, arta de a compune bine, în cazul meu, e arta de a diversifica bine!

Un gravator Bodor nu înseamnă numai un sistem de urmărire a suprafeţei, care asigură o precizie de 0,1 mm, dar ceea ce îl face indispensabil în meseria mea e viteza de gravare (60.000mm/min) şi viteza de tăiere (30.000mm/min), căci, de la sine înţeles, eu nu-mi permit să pierd timpul, cum se pierde uneori, la instituţiile de profil, aflate în grija Statului.

Ca să fiu o mână mai iscusită decât sunt, am nevoie de ajutor, fiindcă oamenii se găsesc mai greu în zilele noastre decât maşinăriile care uşurează munca întru frumos/util/profitabilitate.

Bineînţeles că, această latură a frumuseţii nu poate fi considerată esenţială de toată lumea, mai ales dacă lumea nu împodobeşte perspectiva ca mine şi nu vede simplitatea fără sărăcie, bogăţia fără stridenţă, precizia fără duritate şi, cantitatea fără exces!

Să fii creativ, în câmpul muncii mele (plăcute!) e obligatoriu! Mai ales că, în spectacolele mele joacă copii.

Gravatoarele Bodor oferă libertate în utilizare, iar în arta asta, în care-mi transform eu zilele (şi nopţile!), e nevoie de multă serenitate.

Se spune că atunci când mergem la culcare suntem un pic mai scunzi, cu vreo 2 cm, dar e aproape imperceptibilă această scurtare pentru oricare dintre noi şi, oricum, nu stă să ne măsoare nimeni, ba dimpotrivă, e mai încăpător patul, nu-i aşa?

Dacă, însă, eşti martorul Călătoriilor lui Gulliver şi, dacă spectatorul nu va vedea un uriaş în scenă, care trebuie să se mai şi mişte, nu va credita povestea deloc! Nu are cum, fiindcă el trebuie satisfăcut şi vizual, nu numai auditiv. Aici poate interveni Bodor! Cu Bodor, Gulliver e călător…

Teatrul de animaţie (care nu e totuna cu teatrul de păpuşi, deşi tot despre păpuşi vorbim, în esenţă) e un gen de teatru foarte complex, cu mult mai complex decât ceea ce numim noi actorie, în general, unde urmărim „umbra” divină a „monştrilor sacri” şi, cumva, pierdem astfel, cu siguranţă, ceva substanţial.

Undeva, un gravator Bodor aşteaptă să împlinească alcătuiri atât de minunate! Până atunci, BCL-1630B, vrei să fii (b)odorul meu?!


SuperBlog 2018, Proba nr. 8, Sponsor:colop_1502401232-1-300x300

 

 

 

 

O cheie precisă

In superblog2018 on octombrie 20, 2018 at 7:00 PM

Cum eu am o minte activă, ea mă înghionteşte să şi fie folosită corect, respingând, din start, efortul penibil. Ceea ce pentru alţii e un chin, pentru mine e, cel mai adesea, joc şi destindere.
totem_piese_BMW_Exclusiv-OEM
Jocul vine dintr-acolo că, spre exemplu, oamenii aşteaptă de la mine acel „încă ceva” faţă de simetria pe care oricine, cu minim efort, o poate obţine şi aşeza plat, în piese alcătuind întregul. Aprecierea?! Aici e de discutat…

Destinderea îmi vine dintr-acolo că, eu consider că un obiect important (cum e un autoturism!) e în primejdie dacă te laşi furat numai de seriozitatea formei  lui şi nu observi desăvârşirea mişcării sau fineţea cu care el porneşte, înaintează, se opreşte. Nici întâmplarea nu te ajută, decât arareori! Întâmplarea şi ea, un soi de frână…

Inima este motorul nostru. Ea nu are deloc o frumuseţe formală, ci dimpotrivă, desenată simplu, se diferenţiată clar faţă de celelalte piese care asigură buna funcţionare a corpului omenesc. Ea este singurul organ care se cere măsurat în unităţi de măsură ce depăşesc sfera realului, drept dovadă a unirii dintre un om şi alt om. Deşi, fie vorba între noi, pe unii îi poate uni şi ficatul.


– Cât de mult mă iubeşti?! mă întreabă el, nu pentru că e nesigur neapărat, ci pentru a marca începutul unei dimineţi liniştite, în timp ce se gândeşte, oricum, la piese originale BMW.

Aici, în alte combinaţii, răspunsul variază, de la un ficat caracter la altul, însă aleg, pentru exemplificare, „Cât cerul şi pământul„, adică răspunsul standard, căci ştiut lucru, între cer şi pământ există miliarde de diviziuni mărunte sau colosale care servesc durabilităţii iubirii sau convieţuirilor, cât de cât, domestice.

Eu, partenera lui-ului de mai sus ştiu că în ierarhia-i întru iubiri clasice, aş fi pe locul 2, după BMW M4 Cabriolet-ul lui.

Asta, dacă m-aş comporta ca o iubită clasică, care vrea ca partenerul ei să o ţină pe locul I, înaintea jucăriei lui preferate. Numai că eu nu sunt o iubită clasică, ci, posed manevrabilitate precisă, agilitate impresionantă şi o dinamică uimitoare, asftfel încât locul I devine extrem de încăpător.

Cum motorul meu (inima, adicătelea!) e inconfundabil, iar siguranţa mea e cu siguranţă debordantă, şi, cum BMW M4 Cabriolet este echivalentul libertăţii pe patru roţi, şi eu sunt, iaca, momentan, leită ei, adică o iubită de tip Cabriolet. (Zic momentan, pentru că partenerul meu schimbă maşinile precum schimba partenerele înainte să mă întâlnească pe mine.)

Sunt o iubită de tip Cabriolet pe patruroţile lui, dar puteţi să observaţi din scriitură că e ca şi cum  patruroţile ar fi ale mele. Aici aş fi schimbat limbajul şi m-aş fi folosit de cai (ăia putere), dar riscam să par o iapă consoartă a calului obişnuită şi prea puţin îmblânzită.

O iubită de tipul meu, ştie că, atât limbajul interior, cât şi cel exterior (al meu şi al maşinii lui) trebuie să fie FASCINANT până la capăt, adică e nevoie de un soi de întreţinere specială a dragostei noastre.

Un iubit ca al meu (cu bemveu) are încredere într-o iubită ca mine (care se aseamănă cu un bemveu), fiindcă eu ştiu să ung acolo unde scâţâie altfel şi, mai ales unde găsesc un soare unsoare.

O iubită obişnuită ştie să cumpere ulei, de aiurea şi de oriunde! O iubită de tip Cabriolet cumpără ulei original BMW, precum şi alte piese de BMW de la eXclusiv OEM!

exclusivOEM_patrat-300x300

Aşadar, dialogul (exclusiv pentru voi!) început (şi neterminat) mai sus, capătă contur (corespunzător!) abia acum.

– Cât de mult mă iubeşti?

– Iubirea mea, te iubesc atât de mult precum iubeşti tu să-ţi cumperi doar piese BMW originale.

Nu ştiu cum îşi îngrijesc alţi bărbaţi maşina şi femeia, la un loc, dar iubitul meu, când aude de dovezi dintr-astea de dragoste, se topeşte. Practic, ca să fii o iubită de tipul meu, trebuie să fii precum o cheie precisă în contactul ei (din fabrică, adică!). Pentru asta ai nevoie de un concept simplu, o construcţie (de iubit) inteligentă, să-ţi îmbunătăţeşti dinamica şi acceleraţia şi, în timpul ăsta consumul (nervos) scade şi asigură o distribuţie optimă a greutăţii (raport 50:50). Rezultatul e garantat: stil de condus (!) activ, accentuat de sunetul inconfundabil al motorului M.

– Mmmmm…. Aşa de mult mă iubeşti? continuă el satisfăcut.

– Da iubire, ţi-am zis: precum un arbore cotit cu greutate scăzută!

Dacă dragostei dintre noi i-aş croi alt dialog, mai puţin original, atunci atât relaţia noastră ar fi în pericol, cât şi tipul de iubită care-aş fi eu.

De când are bemveu, iubitul meu cumpără numai piese auto BMW originale şi accesorii originale BMW. De fapt, nu, reformulez! Cumpără numai piese OEM BMW! Chiar dacă o piesă pe care trebuie să o înlocuiească nu e în stoc, EXCLUSIV OEM o comandă exclusiv pentru el şi asta îi face buni prieteni!

Eu am tot interesul să-l susţin în alegerile sale, fiindcă atâta vreme cât maşina merge ca nouă, atunci şi eu merg tot aşa.

Ceea ce ar mai rămâne de spus, ar fi despre deprinderea de a înlocui o piesă lipsă sau defectă, cu una originală (şi ca mine, da?!) E de la sine înţeles că, această deprindere trebuie să vină în mod natural?!

Siguranţa unui vehicul depinde de toate elementele componente ale legăturii cu solul (frâne, suspensie, anvelope), aşa cum siguranţa unei relaţii vine tot de-acolo.

Chiar şi în cazul cedării unei singure piese, siguranța e în pericol, drept care eu susţin achiziţionarea de piese originale, testate și omologate, de preferat mai înainte de a se strica. Mai ales piesele consumabile, asa cum sunt plăcuţele de frână.

Geometria relaţiei mele e uşor de urmat. Vrei să verifici geometria roţilor, iei mâna de pe volan şi maşina trebuie să meargă în linie dreaptă, nu?… Dacă nu merge, anvelopele sunt praf şi ştii ce ai de făcut.

Fiind actriţă, puteam să adaug ceva ornamente filmate (model Shakespeare: „ştia să-şi împodobească ornamental plecăciunile”), în a saluta serviciile EXCLUSIV OEM,  dar…  o actriţă are suficientă graţie şi cu mişcări mai puţine.

Mie nu îmi plac copiile!


Superblog 2018, Proba nr.7

Podea cu lei

In superblog2018 on octombrie 18, 2018 at 6:58 PM

Câţi lei vedeţi în imagine?podea cu lei

Nu vă apucaţi să-i număraţi, că aşa am crezut şi eu. Că-s mulţi. Greşit! Leii din imagine sunt lei în măsura în care, dacă eu sunt Balanţă, sunt echilibrată din orice punct de vedere şi mă scald într-o independenţă financiară de invidiat.

Or, la momentul acestei fotografii (iulie, 2018), i-am răsturnat (în formă de peşte) ca să văd cât îmi mai trebuie pentru o podea cu lei. În baie! Contrar opiniei generale că atunci când te… când vrei să… când uşurezi prinosul mâncării, un ban nu faci!

Nu că m-ar da banii afară din casă, dar voiam să mă asigur că mă şi ţin. În casă! În baie?! În… fine!

Fiindcă mi-am dat seama că eu sunt artistă (deşi ştiam că sunt!), am înţeles că pot veni şi zile mai că… că… trănite şi n-o să am bani de-o pâine, poate  şi, cum ar fi fost să mă uit la podeaua din baie cu jind?!

Aşa că, după ce am numărat monedă cu monedă, când am terminat de făcut monedaru’ *,  am scris pe ei, în loc de podea cu leieconomii. Nu chiar pe ei, ci pe cutia de chipsuri (de metal), în care i-am „ascuns” de mine. Pentru pâinea de mâine!

Mărturisesc că, pentru a goli cutia cu chipsuri nu a fost nevoie de cine ştie ce efort. Ca să o umplu a trebuit să renunţ la următoarea cutie şi am învăţat un cuvânt nou: „zgârcenie”! După care, au urmat trei reguli de bază pe care am hotărât să le respect cu sfinţenie:

  1. Mâna întinsă care nu spune o povesteee…  nu mai primeşte..
  2. Sacoşele de plastic sunt refolosibile, ştiaţi?!
  3. Casiera de la supermarket are salariu!

Din ziua în care am hotărât să calc pe lei, cu primele două reguli am rezolvat uşor. A treia regulă, adică NU bacşişului, a constituit adevăratul pas important întru cum să faci bani, Olimpie!

Totuşi, ca să nu par zgârcită din senin, că, deh, până atunci eram mână largă şi portofel uşor, i-am dezvăluit casieriţei de ce mă încarc cu metalu’. Ea nu s-a supărat, ba s-a uitat chiar admirativ, pe loc.

Se depune podeaua?! mă întreba curioasă în timp ce  îmi înapoia fiecare leuşor, cu cel mai plăcut zâmbet din lume.

Se depuneeee! ziceam eu mândră şi restului (de clienţi!). Până într-o zi  când, şi mi s-a părut suspect, la supermarketul unde lucra casieriţa a apărut o promoţie:

La 50 de lei cumpărături în marketul nostru, primiţi un bon de 5 lei, dacă cel puţin 10 lei sunt (în) monede.

Plus încă alte tentaţii!

printscreenfeisbuc


dreptunghi negru

Câţi bani mai vedeţi în imagine? Exact! S-au evaporat!

Inteligenţa financiară e un dat, nu o posedă toată lumea! Slavă Domnului (de la Ghişeul Lumii) că BCR s-a gândit la o şcoală pentru mine (şi pentru tine!),

scoala-de-bani-bcrNumai că eu am aflat de această campanie (gratis!) a BCR (de la Zaiafet) abia după ce am văzut cum se risipeşte bunătate de podea pe apa Sâmbetei (era Sâmbătă!). M-am consolat, totuşi că, la câţi centimetri de monedă românească strânsesem în 6 luni şi calculând câţi mai aveam de strâns, ies la pensie! Că tot veni vorba…

O podea cu lei nu pare o investiţie pe termen lung, dar, în capul meu, peste 100 de ani, colecţia ar fi căpătat o valoare numismatică. Păi, dacă bunica şi-ar fi dorit o podea din cocoşei, mă mai făceam eu artistă?!

Banii se risipeau, oricum, aiurea şi pasul ăla, aşa cum e el, a fost primul meu pas calculat. Nu şi corect! În stabilirea unor obiective de viață realiste ai nevoie de Şcoala de Bani! Astfel, o parte din banii planetei ăsteia îţi vor umple buzunarele. Sau contul!

Chiar aşa! Ştiţi câţi bani sunt pe planetă?

Eu, la 4 ani, cumpăram dulciuri cu pietricele şi mă jucam de-a magazinul în faţa blocului. Copiii de 4 ani merg azi la „Școala de bani pe Roți„, învăţând cum să gestioneze corect banii.

Sunt sigură că ei, când vor avea vârsta mea, îşi vor dori mai mult decât o podea cu lei şi, dacă o vor face, va fi într-un cu totul alt sens.SDB1


*monetar

Superblog 2018, proba nr. 6

Volute

In superblog2018 on octombrie 16, 2018 at 4:17 PM

Eu sunt un creator de spaţii. De linii, de puncte. De contrapuncte! În cercuri. Uneori sunt chiar eu contrapunctul. Sau punctul, linia, cercul. Trăiesc cu măsură, dar ieşind cumva din tipare.

Uneori sunt melcul, târându-mă cu ochii pe sus, mefientă iscodind arhitecturi şi numerotând fisuri. Acolo unde totul e aproape distrus sau e în curs de distrugere, îmi vine să pun o pancartă, cu indicator: aici proiecte de case!

sigla-AIA-2016-300x153

AIA-Proiect-birou-de-proiectare-tel.-0722494447-img-02 (1)

Imediat ce fac asta, mă trezesc însoţită de câţiva soldaţi zdrenţăroşi şi desculţi, cu care reglementez, totuşi, prietenos, situaţia, fiindcă imaginaţia-mi nu îmi joacă feste şi fiindcă eu însămi sunt un soldat al vremurilor mele, întru frumos.

facebook

Cândva, visam, locuind pe Strada Eroilor că o să merg toată viaţa pe Strada Republicii, ca să creez ce visez. Aşa fac eroii ăştia, ca mine! Sunt strânşi legaţi de republică. Nu de mici! Până când apar fumurile (grătarelor, dar şi înfumurările) şi atunci centrul oraşului dispare. Oraşul are şi el dedesubturile lui. Eu locuiesc fix lângă Primărie.

Teatrul (clădirea) e în stânga şi numele lui începe cu „Maior…”. Mie, soldatul, nu-mi plac comenzile politice şi într-o bună zi (acum vreo 8 ani) mi-am zis: teatrul e unde sunt eu! De-atunci, teatrul meu s-a mutat în dreapta, în Casa de Cultură „Leopoldina Bălănuţă”.

Fiindcă teatrul (arta) are multe spaţii imaginare, am locuit în mai toate câte puţin, căci le creez eu însămi, cu mâinile mele, după ce ele, până să vadă lumina reflectoarelor, s-au desenat îndestulător în mine.

scena

Deşi vechi din scriitură, lumile create de dramaturgi sunt atât de noi, încât unele lucruri nu au nume şi, pentru a le deosebi, le arăt cu degetul şi mă încăpăţânez să dovedesc prin ele temeinicia viziunilor mele.

Trăim vremuri în care orice om poate vedea ce se petrece pe Pământ fără să iasă din casă. Cu lupa lui imensă, Internetul a desfiinţat depărtările, dar noi, oamenii, încă nu înţelegem cât e de miraculos că, încă ieşind, poţi vedea că unele case nu primesc la fel de mult soare ca altele, spre exemplu.

-În loc să te gândeşti la soarele altora, ai face mai bine să te gândeşti la al tău!

Vorbe ca cele de mai sus, care pot fi ale oricui, mă sustrag existenţei mele prezente, de fapt şi mă trimit spre un alt ţinut neexplorat al unei memorii, care nici a mea nu este, dar nici a lumii nu poate fi, fiindcă au dispărut demult sau stau ascunşi crainicii progresului.

-Doamnelor, domnilor, în continuare veţi asista la condamnarea omului care vede ce nu trebuie să mai vadă!

case

Şapte felinare de mărimi diferite luminează mărunţimea spaţiului în care mă mişc şi aud ce aud şi, mai ales, văd ce văd. Eu, când nu mă tem de Dumnezeu, mă tem de betoane şi instituţiile lor, căci se trag linii de demarcaţie şi-n sus, şi-n jos, fără avizul unui arhitect şef al oraşului, inexistent sau ţinut închis, undeva, departe de a construi cât mai eficient şi, totodată estetic. De parcă toţi cei responsabili cu construirile au căpătat dorelia, boala statului, o boală care n-are leac şi provoacă, în timp, amnezie.

Ca să nu uit, eu scriu pe diferite obiecte ce sunt, cine ar trebui să le construiască şi cui servesc. Într-unul din cele două mari ziare locale (fizice, că virtuale sunt mai multe!). În cel de dreapta! Desigur, ceea ce construiesc eu în cuvinte nu e neapărat raiul străzii mele, dar, în lipsa acelei funcţii pe care am pomenit-o mai sus, care optimizează şi personalizează strada mea, e scuzabil.

aia

Astfel, devin cumva un arhitect al contrucţiilor mele literare, însă unul neputincios. De aici încolo, ca să existe schimbări cu adevărat importante e nevoie de cooptarea unui birou de arhitectură real, fiindcă eu îmi închipui arhitectul ca pe un dicţionar de mişcare în mâinile căruia oraşul se transformă în oraş-lumină cu case mari, din sticlă şi nu de gheaţă, aşa cum sunt azi. Dar, na, mie îmi place să reorientez lumina, transmisia căldurii şi să repartizez spaţiul în funcţie de ce şi cum şi-a dorit dramaturgul pentru personajele sale pe hârtie. Or, în oraşul meu, nu te faci ascultat printre hârtii şi, ori de câte ori încerci să îndrepţi ceva strâmb, iei act că autorităţile nu au nevoie de un îndreptător.

-Ce-are oraşul, dom’le?! Ce nu-ţi convine la el?!

Că în loc să înflorească, zace într-o nesimţire arhitecturală febrilă?!  Nu intru mai departe în acest dialog, fiindcă e unul dintre cele ale orbilor, muţilor, surzilor, dar şi pentru că îl pot lăsa chiar eu într-o mai bună rânduială, în imaginaţie.

Trecând dincolo de ziduri, desigur, căci doar acolo pot construi cum şi ce vreau eu. Pe scenă, fumul se transformă imediat într-o ceaţă albăstrie printr-o activitate reală şi o pasiune irezistibilă, iar fisurile sau construcţiile anapoda sunt metafore şi ajută, în construcţia dramatică, să fie mai bine înţeles comportamentul şi trăirile personajelor.

Eu nu pot să schimb nimic, fizic, din punct de vedere arhitectural, în drumul meu, fiindcă e mai uşor să începi un război decât să-l sfârşeşti.

Dar ceea ce îmi imaginez eu pentru centrul oraşului în niciun caz nu arată ca în fotografiile de mai sus. Şi, ţineţi cont că nu am adus în discuţie încă, un fel de cireaşa de pe tort(ură), faptul că de curând, fântâna arteziană din Piaţa Unirii a devenit una muzicală şi luminată, care lăsată numai aşa, în scris, nu pare deloc o construcţie care nu serveşte comunităţii.

Numai că, în realitate, jetul de apă nu atinge decât câţiva centimetri şi nu oferă altceva decât un spectacol sărac al unor tâşnitori obişnuite, ce-i drept, acum luminate.

 

Un difuzor cu ghiveci+leduri+ţevi, cam 44 mii de euro, cu mentenanță inclusă!

-Dacă nu-ţi convine, ia tu o radiera şi şterge tot! Ai să vezi că, mai usturător decât e acum e nimicul!

Ăăăă…

Mai usturător decât nimicul e să constaţi că arhitectura oraşului tău NU este sculptura locuită, aşa cum credea Brâncuşi că ar trebui să fie. Să construieşti un bordei oarecare (unul adevărat, nu unul desenat în jurul unui monument, ca mai sus!) nu e greu. Însă arhitectul  e cel care poate să facă ca acel bordei să te şi reprezinte. Unul bun, desigur, experimentat, având cunoştinţe solide în domeniu.

Aşa că, dacă aş avea acea radieră, nu aş şterge clădiri sau construcţii anapoda, ci feţele celor care au închis ochii la ridicarea lor. Fiindcă o contrucţie anapoda e ca un om fără chip. Şi, un om fără chip e greu de imaginat, nu-i aşa?!

De fapt, fiindcă în loc de radieră am un creion, pot să scriu că ceea ce mă deranjează pe strada mea, mai mult şi mai mult, e că sunt prea puţini cei care văd ce se clădeşte în interiorul Casei de Cultură, căci arta teatrală de calitate, de dinăuntru, nu se intersectează deloc cu ingineria de exterior. Or, exteriorul întotdeauna îmbie!

Autorităţile nu intervin fiindcă nu au clădirea în proprietate, iar Sindicatele, căci ele o au în administrare, nu-şi permit să o restaureze prea curând, iar mie îmi displace profund spiritul independent al celor răspunzători, pe care societatea nu îi constrânge în niciun fel sau evită să îi confrunte în mod direct.

O clădire care se deteriorează de la an la an şi care ocupă un spaţiu imens în plin centrul oraşului nu are cum să nu fie văzută, căci nu e o piatră oarecare, fără nume şi fără dată.

Cum nimeni nu o să recunoască şi mărturisească vreodată public propria inutilitate, nu mă aştept să se schimbe ceva, arhitectural, în curând.

Am mărturisit toate astea, fiindcă la AIA Proiect poveştile fac diferenţa, iar AIA poate însemna, părți scrise şi părți desenate, un intermediar între tine, Oraşul Meu și mine, locuitorul tău, un cetăţean ceva mai chibzuit, mai calculat…

Desigur, unele lucruri nu se schimbă niciodată şi e mai greu să reclădeşti ceva în ruinare liberă. Dar construcţia unei clădiri trebuie să aibă la bază o idee precisă care să facă din ea o clădire nu numai a prezentului, dar şi a viitorului.

O stradă are istoria ei şi, uitându-te la ea, vezi arhitectul ce i-a dăruit cândva viaţă. “În general, arhitectura este ştiinta şi arta de a ne asigura că oraşele şi clădirile se potrivesc modului în care vrem să ne trăim vieţile„(Bjarke Ingels), căci unul din atributele arhitecturii ţine de artele frumoase.

Frumosul nu e obligatoriu, ştiu! Dar nici urâtul!…

Pe strada mea, astăzi, am fost mai puţin artist şi m-am lăsat condusă de pragmatism, findcă arhitectura e un subiect ceva mai serios şi mai impunător. Puteam să aşez (în loc) o Primărie de ciocolată, un Teatru de ciocolaţă, o fântână arteziană de ciocolată, un monument al unirii de ciocolată, o Casă de Cultură de Ciocolată. Dar atunci ar fi fost o poveste numai şi numai despre mine.

Cum arhitecţii adevăraţi, slavă marelui Arhitect, nu au dispărut, n-o să las să dispară nici pozitivitatea mea, în ce-i priveşte pe cei responsabili care o ţin pe a lor: (că) aia nu e sau nu e ailaltă.

Poate că, într-o zi, cineva pus pe treabă îi va căuta şi îi va găsi pe cei care pot schimba faţada Casei de Cultură, construind lucid. Poate chiar în acest moment cineva se gândeşte să o facă, mai ştii?! Poate că încă cineva ştie deja că AIA e!

-În afară de mine… zic tot eu, desfăcând o ciocolată.


SupetBlog 2018, proba nr. 5

 

 

 

Ochiul cere

In superblog2018 on octombrie 12, 2018 at 11:11 PM

 

Călin a filmat, Ana şi-a croit drum prin nămeţi, iar eu am lălăit „Ochiul cere lumină”, un cover, în joacă, după formaţia de rock alternativ Travka, în iarna grea a lui 2011. Un proiect în desfăşurare liberă (de contract!), căci nu ne presa vreo gaşcă de fani. Dacă credeam pe atunci că o să ne vindem scump când va fi gata?

Posibil să fi rânjit satisfăcută la trecerea prin gând. Bineînţeles că, rezultatul se vede: 99 vizualizări în 5 ani!

Adevărat, proiectul nu a continuat, dar nici nu au fost cereri ulterioare s-o facem până la capăt, dar, na, uite că a rămas această scurtă mărturie filmată că am intenţionat cândva să pornim o avalanşă muzicală.  Numai de noi ştiută! O mărturie importantă?!

Memoria e selectivă şi, mai ales reinterpretează ceea ce ochiul nu mai revede şi, în lipsa a ceea ce-am pierdut odată cu restul filmării, amintirile au cam dispărut sau, dacă sunt, zac pe unul dintre miliardele de rafturi prăfuite ale memoriei.

Azi, în 2018, „ochiul cere” mai mult, indiferent de domeniu, fie că e artistic sau ceva mai tehnic (vezi şi crezi, nu?), mărturii, care să rămână, servind altora sau care vestesc ceva important, fără de care n-ai mai putea trăi şi, care tocmai stă să înceapă.

Chiar şi subiectul acestui articol poate să însemne mai mult decât o informaţie!

Se ştie că, deşi sunt actriţă, profesez mai mult ca regizor. Aflaţi că, nicio premieră teatrală de-a mea nu se produce fără să arate, mai întâi, câteva dedesubturi de la repetiţii, cum, de altfel niciun proiect nou nu începe pur şi simplu, ci atrăgând „vizualizări” cu mult înainte de a se produce.

Sigur că exemplele sunt multe, unele le veţi descoperi singuri pe canalul meu de youtube, doar că eu mă voi opri, cu precădere, asupra unuia dintre ele:

recenzie video 

în urma căreia oricine poate beneficia de o reducere de 100 lei la comanda pe VindemIeftin, dacă filmează livrarea produselor și trimite mărturia.

arhivă

Mie îmi plac înlesnirile la fel de mult pe cât îmi place şi cuvântul „avantaj”. Iar într-o bună zi, prin 2014, cinci oameni au dat fiinţă unui concept unic, înlesnitor şi avantajos: vindem ieftin.

Nu am început deloc întâmplător acest articol cu o filmare din arhiva personală, fiindcă, Ana, personajul principal, trece pe lângă Casa de Cultură „Leopoldina Bălănuţă” din Focşani, locul unde îmi petrec o bună parte din viaţa mea şi o s-o mai fac până s-o dărâma. Ceva. Eu sau ea, hehe!

Deocamdată, ea stă mai prost la capitolul exterior şi nu i-ar strica, pe lângă alte reparaţii majore, de interior, câteva profiluri decorative. (De ce am impresia că încă vorbesc despre mine?!)

noutati-certificat-energetic

Las indicatorul ăsta aici, ca să marchez un moment important.

Logo-VindemIeftin

Renovarea Casei de Cultură, în caz că ar interesa pe cineva s-o facă şi pe viitor trainică e aproape imposibilă. Cel puţin în gândire, că în faptă trebuie să mai fie şi dorinţă şi, na, noi, oamenii, suntem atât de delăsători. Că înlesnirea există, se vede…

Ba, mai mult, în Focşani există un showroom vindemieftin.principala-1-1-800x351

Fie că e vorba de tencuiala decorativă Weber, tablă, ţevi metalice, rigips, pavaj (pavajul Casei de Cultură e praf!), bordură, piatră decorativă, vată bazaltică, faţadă, acoperişuri ş.a.m.d., datorită acestui concept unic de înlesnirematerialele de construcţie sunt ieftine, dar şi calitative.

De obicei, vezi şi NU ştii ce să crezi, până când nu pui simţul tactil sau ochiul la contribuţie şi vezi o mărturie că e adevărat.

schita-final-1-1024x284-1

După cum vedeţi, se explică de ce!

Reabilitarea Casei de Cultură ar trebuie să fie nu neapărat un plan al celor ce o deţin, nici a autorităţilor, că deh, nu e a lor, ci o răspundere a societăţii civile, care-ar putea pune presiune şi pe unii, şi pe ceilalţi, fiindcă împreună au cotribuit la deteriorarea ei.

Dacă Societatea asta, în care îmi duc traiul ar fi mai interesată de longevitatea unei clădiri emblemă şi de desfăşurarea în bune condiţii a actului artistic care se întâmplă acolo de zeci de ani… Dar e, oare?

Poate că ar fi, dacă ar şti că subiectul acestei postări e

conceptvindemieftin-1024x424

Desigur, o societate, lucru dovedit, e mai interesată de natură decât de cultură.

Totuşi, dacă următorul meu proiect filmat ar fi nu numai despre actul meu artistic, ci despre condiţiile mai puţin propice creării lui?… Şi acelei filmări să-i urmeze alta… şi alta… cu săgeţile înspre VINDEM-IEFTIN.

Oamenii trebuie făcuţi atenţi în răgazul lor emoţional, căci cel instinctual e insensibil uneori şi, eu m-am convins deja că o filmare emoţionează, oricare ar fi ea. În sensul bun sau ăl rău, ai întotdeauna garantată o emoţie.

O filmare poate deveni un fel de pod între oameni indiferenţi şi, simplul fapt al construirii lui poate aduce o ameliorare esenţială pentru colectivitate.

O recenzie promovează, de fapt, nu o firmă, ci o nouă mentalitate!

(Va urma!)


SuperBlog 2018, proba nr. 4

 

Lumea SOM(n)ului

In superblog2018 on octombrie 11, 2018 at 10:21 PM

Asta e bucătăria mea!

Imediat ce am spus asta, lucrurile au început a se aşeza. Când eşti obosit de la atâtea acrobaţii (tocmai ce am renovat toată casa), nu mai aştepţi să îndeplinească el ce a promis, ci te bazezi numai pe instinctul tău de artist şi… o să vezi tu ce-o să vezi, domnu’ bucătar!

logo-somproduct_1536240274-300x300

Stai!

silke_green_1

Stai jos! Scaunul e transparent, da! Dar nu e ca şi cum nu-l vezi, nu?! Ţi-ar fi plăcut pe albastru?

 

De aceea am ales scaune de bucătărie diferite. Stai!… Ridică-te! Alege şi o pernuţă!

 

Cum pentru ce e cuiul? Crezi că vreau să-ţi intre-n… ?! ….E pentru tabloul ăsta.

imagehandler_32_

Serios, ţi-e somn? Ajută-mă să aşez şi astea la fereastră.

 

Nu se vede că e o bucătărie?! Atunci, montează lustra, poate se vede mai bine.

lustră Flora

El bodogăne, îi e foame, vrea să gătească şi să doarmă apoi, dar pe el nu o să îl auziţi, fiindcă e povestea mea!

De când s-a îngrăşat, el încearcă să mă înfometeze (şi) pe mine. La cum îl cunosc, cred că vrea să se mute, cu totul, în noua bucătărie, ca să nu-l mai aud cum deschide frigiderul noaptea, pe furiş. Lui îi place să gătească, fiindcă-i place să mănânce. Mie îmi place să gătesc numai dacă mă inspiră decorul. Şi să redevină suplu, precum l-am luat!

Cum până acum nu m-a inspirat, fiindcă am decorat cum a vrut el, acum decorăm cum vreau eu, ca să îmi exercit dreptul de-a găti într-un ambient plăcut. Vreau fie să-l slăbesc, fie să îl îngraş eu, am tot dreptul!

O, dacă l-aţi auzi….

O încăpere e bucătărie dacă ai oale, tigăi, cuţite, tacâmuri, farfurii, căni, mi-a zis deunăzi. Vorbeşte ca un bucătar fiindcă e bucătar!

Eu vreau ca bucătăria mea să inspire confort şi avangardă. El vrea oalele şi cratiţele, polonicele la vedere, agăţate de tavan, că nu vede în dulapuri şi cotrobăie după ele. Eu nu vreau să le văd decât dacă am treabă cu ele!

Apropo de avangardă, uitam de pisică-mea! I-am luat un hamac. O mut şi pe ea în bucătărie, înainte să vă povestesc mai departe, fiindcă nu prea o înghite. În felul ăsta o să înghită mai puţin şi el. Sau în sec… sau păr de mâţă!hamac

Dacă tot m-am oprit din povestit, acum o să întind covorul. Ştiţi de ce, vecinii..  O casă fără covoare are ecou.

covor coral

Nu mă înţelegeţi greşit, dar cred că un cuplu ar trebuie să deţină două bucătării, fiindcă oamenii care îl formează sunt diferiţi. Bucătăria e menită să apropie, nu să despartă. Pe noi era cât pe ce să ne ducă la tribunal. Vă imaginaţi nebunia?

-Ce vă desparte?
-Bucătăria!

În bucătăria lui, peştii se prăjesc! În bucătăria mea, peştii vor plânge întru bucuria de a fi serviţi, caracatiţile vor dansa în mare înainte de a fi gătite, iar crabii se vor pierde în încleştarea îmbrăţişării de rămas bun, fiindcă se vor oferi singuri papilelor gustative drept huzur din aceste farfurii:

imagehandler_1_

Pe masa asta, de stejar.

dan-183

Ca să înţelegeţi cât de diferiţi suntem, când am hotărât, împreună, ca SomProduct să ne inspire, iubitul meu s-a gândit că bucătăria ar trebui să arate cam aşa,

felicio_oak_andre_2_

fiindcă mâncarea e colorată, de obicei, şi s-ar vedea mai bine, mi-a zis el, sobru.

Serios, i-am zis, de obicei tu nu apuci s-o vezi, la cât de repede o înghiţi! Mă gândesc că o mâncare alb-negru ţi-ar pica mai bine.

wmf-palermo-komplet-sztuccow-na-6-osob-ilosc-elementow-30-591807

Mie, o lipsă de alternative colorate, îmi mişcă pasional limba. Bucătarul (adică el) face munca lui de-o viaţă şi o face bine, nu neg, dar artistul bucătar (adică eu) aspiră să creeze noi şi noi bucătăreli.

Vedeţi voi (el încă nu vede!), eu sunt genul de persoană care e inspirată de lucruri finisate, colorate şi sunt atrasă de textura lor. Numai că, în fiece casă, doar unul singur e artist şi acela sunt eu, cred că e clar!

Unele bucătării reflectă sezonul când au fost mobilate. Se simte iarna în cuţitele lor în plină vară. Eu sunt atemporală, în bucătăria mea vreau să pot mânca îngheţată iarna fără ca interiorul să ţipe la mine după un ceai.

cana ceai

Când mă uit la bucătăria mea, îmi place să mă văd pe mine. Eu sunt caldă! Deşi, par rece… Nu vă aburesc! Apropo de asta…

decoratiune_cu_oglinda_quoxy_h_82_5_cm_1_ (1)

O decoraţiune cu oglindă e numai potrivită pentru bucătăria mea. Pentru el! Notaţi că nu am menţionat nimic despre kilogramele lui. Datoria oricărui artist în bucătărie nu e să îi arate celuilalt mesele ca fiind cele mai importante probleme ale zilei, ca şi cum ar fi o însărcinare, numai şi numai fiindcă trebuie maţul umplut.

Bucătarul casei trebuie să simtă că „publicul” îl preţuieşte şi că mâncarea lui nu plictiseşte. Că poţi încă să surprinzi, chiar dacă celălalt e sătul până peste cap. Fie că e vorba doar de micul dejun, mâncarea trebuie să fie memorabilă.

Bucătăria mea nu e bucătărie dacă simt că are uşi. La mine, borşul e îmbunat, nu înăcrit, cum zice el. După cum vedeţi, mie îmi place nebunia, cina nu e masa numărul trei, ci e construcţie maiestuoasă pentru încheierea unei seri extraordinare.

În seara asta facem ceva din nimic, dragă!

S-o crezi tu! Doar n-o să trag perdelele! (Nu m-am hotărât dacă să fie roz!) Pe mine, mâncarea trebuie să mă ţină captivă în începuturi, nu să-mi grăbească sfârşitul. Dragă!

Ustensilele de bucătărie şi vasele în care gătesc eu sunt de calitate şi, de aceea mâncarea mea e… poetică chiar şi atunci când țin post.

image15

Sendvişuri de post, arhiva personală

Sunt multe care, ca să le faci bine,
cer trudă și îți lasă gust amar.
Sunt, însă, unele-adunate, bucățele mici, în față,
care-au gust dulce, -s afumate(-n lemn de fag) și te-mbie, și
n-ai nevoie decât de SomProduct şi-a ta bucătărie, scobitori ș-instinct

primar!

Frauda poftei, însă, e un lucru rău,
furi de la tine, furi din Dumnezeu!
Firește, eu am har, asta s-aplică doar la mine,
degustătorul să-și găseasc ș-alte pofte, ziceri… alte rime.

Nu ştiu dacă bucătăria mea e de vis, dar e de visare cu siguranţă şi se vede cu ochiul liber calitatea! Eu nu mănânc, eu contemplez mâncarea! Iar oul, nu e ou, gălbenuşul lui e soare!

Aici l-am prins că nu mai e atent, a căscat şi mi-a zis: ce vrei, mi-e somn! Hai mai bine  în lumea SOM(n)ului, egala mea! Să testăm salteaua asta cu miros de ciocolată*.

Restul nu se mai povesteşte, ce e în bucătărie, trebuie să rămână în bucătărie!


14409383_10154576068449661_615206877593750459_o_1


*SomProduct a început ca magazin online, dar a evoluat, de-a lungul timpului într-un concept. Produsele SomProduct pot sa fie testate in showroomurile tematice „Lumea Somnului” din Bucureşti, Braşov, Cluj-Napoca sau Baia Mare.


Superblog 2018, Proba nr.3