alma nahe

Posts Tagged ‘Advertorial creativ’

Podea cu lei

In superblog2018 on octombrie 18, 2018 at 6:58 PM

Câţi lei vedeţi în imagine?podea cu lei

Nu vă apucaţi să-i număraţi, că aşa am crezut şi eu. Că-s mulţi. Greşit! Leii din imagine sunt lei în măsura în care, dacă eu sunt Balanţă, sunt echilibrată din orice punct de vedere şi mă scald într-o independenţă financiară de invidiat.

Or, la momentul acestei fotografii (iulie, 2018), i-am răsturnat (în formă de peşte) ca să văd cât îmi mai trebuie pentru o podea cu lei. În baie! Contrar opiniei generale că atunci când te… când vrei să… când uşurezi prinosul mâncării, un ban nu faci!

Nu că m-ar da banii afară din casă, dar voiam să mă asigur că mă şi ţin. În casă! În baie?! În… fine!

Fiindcă mi-am dat seama că eu sunt artistă (deşi ştiam că sunt!), am înţeles că pot veni şi zile mai că… că… trănite şi n-o să am bani de-o pâine, poate  şi, cum ar fi fost să mă uit la podeaua din baie cu jind?!

Aşa că, după ce am numărat monedă cu monedă, când am terminat de făcut monedaru’ *,  am scris pe ei, în loc de podea cu leieconomii. Nu chiar pe ei, ci pe cutia de chipsuri (de metal), în care i-am „ascuns” de mine. Pentru pâinea de mâine!

Mărturisesc că, pentru a goli cutia cu chipsuri nu a fost nevoie de cine ştie ce efort. Ca să o umplu a trebuit să renunţ la următoarea cutie şi am învăţat un cuvânt nou: „zgârcenie”! După care, au urmat trei reguli de bază pe care am hotărât să le respect cu sfinţenie:

  1. Mâna întinsă care nu spune o povesteee…  nu mai primeşte..
  2. Sacoşele de plastic sunt refolosibile, ştiaţi?!
  3. Casiera de la supermarket are salariu!

Din ziua în care am hotărât să calc pe lei, cu primele două reguli am rezolvat uşor. A treia regulă, adică NU bacşişului, a constituit adevăratul pas important întru cum să faci bani, Olimpie!

Totuşi, ca să nu par zgârcită din senin, că, deh, până atunci eram mână largă şi portofel uşor, i-am dezvăluit casieriţei de ce mă încarc cu metalu’. Ea nu s-a supărat, ba s-a uitat chiar admirativ, pe loc.

Se depune podeaua?! mă întreba curioasă în timp ce  îmi înapoia fiecare leuşor, cu cel mai plăcut zâmbet din lume.

Se depuneeee! ziceam eu mândră şi restului (de clienţi!). Până într-o zi  când, şi mi s-a părut suspect, la supermarketul unde lucra casieriţa a apărut o promoţie:

La 50 de lei cumpărături în marketul nostru, primiţi un bon de 5 lei, dacă cel puţin 10 lei sunt (în) monede.

Plus încă alte tentaţii!

printscreenfeisbuc


dreptunghi negru

Câţi bani mai vedeţi în imagine? Exact! S-au evaporat!

Inteligenţa financiară e un dat, nu o posedă toată lumea! Slavă Domnului (de la Ghişeul Lumii) că BCR s-a gândit la o şcoală pentru mine (şi pentru tine!),

scoala-de-bani-bcrNumai că eu am aflat de această campanie (gratis!) a BCR (de la Zaiafet) abia după ce am văzut cum se risipeşte bunătate de podea pe apa Sâmbetei (era Sâmbătă!). M-am consolat, totuşi că, la câţi centimetri de monedă românească strânsesem în 6 luni şi calculând câţi mai aveam de strâns, ies la pensie! Că tot veni vorba…

O podea cu lei nu pare o investiţie pe termen lung, dar, în capul meu, peste 100 de ani, colecţia ar fi căpătat o valoare numismatică. Păi, dacă bunica şi-ar fi dorit o podea din cocoşei, mă mai făceam eu artistă?!

Banii se risipeau, oricum, aiurea şi pasul ăla, aşa cum e el, a fost primul meu pas calculat. Nu şi corect! În stabilirea unor obiective de viață realiste ai nevoie de Şcoala de Bani! Astfel, o parte din banii planetei ăsteia îţi vor umple buzunarele. Sau contul!

Chiar aşa! Ştiţi câţi bani sunt pe planetă?

Eu, la 4 ani, cumpăram dulciuri cu pietricele şi mă jucam de-a magazinul în faţa blocului. Copiii de 4 ani merg azi la „Școala de bani pe Roți„, învăţând cum să gestioneze corect banii.

Sunt sigură că ei, când vor avea vârsta mea, îşi vor dori mai mult decât o podea cu lei şi, dacă o vor face, va fi într-un cu totul alt sens.SDB1


*monetar

Superblog 2018, proba nr. 6

Reclame

Volute

In superblog2018 on octombrie 16, 2018 at 4:17 PM

Eu sunt un creator de spaţii. De linii, de puncte. De contrapuncte! În cercuri. Uneori sunt chiar eu contrapunctul. Sau punctul, linia, cercul. Trăiesc cu măsură, dar ieşind cumva din tipare.

Uneori sunt melcul, târându-mă cu ochii pe sus, mefientă iscodind arhitecturi şi numerotând fisuri. Acolo unde totul e aproape distrus sau e în curs de distrugere, îmi vine să pun o pancartă, cu indicator: aici proiecte de case!

sigla-AIA-2016-300x153

AIA-Proiect-birou-de-proiectare-tel.-0722494447-img-02 (1)

Imediat ce fac asta, mă trezesc însoţită de câţiva soldaţi zdrenţăroşi şi desculţi, cu care reglementez, totuşi, prietenos, situaţia, fiindcă imaginaţia-mi nu îmi joacă feste şi fiindcă eu însămi sunt un soldat al vremurilor mele, întru frumos.

facebook

Cândva, visam, locuind pe Strada Eroilor că o să merg toată viaţa pe Strada Republicii, ca să creez ce visez. Aşa fac eroii ăştia, ca mine! Sunt strânşi legaţi de republică. Nu de mici! Până când apar fumurile (grătarelor, dar şi înfumurările) şi atunci centrul oraşului dispare. Oraşul are şi el dedesubturile lui. Eu locuiesc fix lângă Primărie.

Teatrul (clădirea) e în stânga şi numele lui începe cu „Maior…”. Mie, soldatul, nu-mi plac comenzile politice şi într-o bună zi (acum vreo 8 ani) mi-am zis: teatrul e unde sunt eu! De-atunci, teatrul meu s-a mutat în dreapta, în Casa de Cultură „Leopoldina Bălănuţă”.

Fiindcă teatrul (arta) are multe spaţii imaginare, am locuit în mai toate câte puţin, căci le creez eu însămi, cu mâinile mele, după ce ele, până să vadă lumina reflectoarelor, s-au desenat îndestulător în mine.

scena

Deşi vechi din scriitură, lumile create de dramaturgi sunt atât de noi, încât unele lucruri nu au nume şi, pentru a le deosebi, le arăt cu degetul şi mă încăpăţânez să dovedesc prin ele temeinicia viziunilor mele.

Trăim vremuri în care orice om poate vedea ce se petrece pe Pământ fără să iasă din casă. Cu lupa lui imensă, Internetul a desfiinţat depărtările, dar noi, oamenii, încă nu înţelegem cât e de miraculos că, încă ieşind, poţi vedea că unele case nu primesc la fel de mult soare ca altele, spre exemplu.

-În loc să te gândeşti la soarele altora, ai face mai bine să te gândeşti la al tău!

Vorbe ca cele de mai sus, care pot fi ale oricui, mă sustrag existenţei mele prezente, de fapt şi mă trimit spre un alt ţinut neexplorat al unei memorii, care nici a mea nu este, dar nici a lumii nu poate fi, fiindcă au dispărut demult sau stau ascunşi crainicii progresului.

-Doamnelor, domnilor, în continuare veţi asista la condamnarea omului care vede ce nu trebuie să mai vadă!

case

Şapte felinare de mărimi diferite luminează mărunţimea spaţiului în care mă mişc şi aud ce aud şi, mai ales, văd ce văd. Eu, când nu mă tem de Dumnezeu, mă tem de betoane şi instituţiile lor, căci se trag linii de demarcaţie şi-n sus, şi-n jos, fără avizul unui arhitect şef al oraşului, inexistent sau ţinut închis, undeva, departe de a construi cât mai eficient şi, totodată estetic. De parcă toţi cei responsabili cu construirile au căpătat dorelia, boala statului, o boală care n-are leac şi provoacă, în timp, amnezie.

Ca să nu uit, eu scriu pe diferite obiecte ce sunt, cine ar trebui să le construiască şi cui servesc. Într-unul din cele două mari ziare locale (fizice, că virtuale sunt mai multe!). În cel de dreapta! Desigur, ceea ce construiesc eu în cuvinte nu e neapărat raiul străzii mele, dar, în lipsa acelei funcţii pe care am pomenit-o mai sus, care optimizează şi personalizează strada mea, e scuzabil.

aia

Astfel, devin cumva un arhitect al contrucţiilor mele literare, însă unul neputincios. De aici încolo, ca să existe schimbări cu adevărat importante e nevoie de cooptarea unui birou de arhitectură real, fiindcă eu îmi închipui arhitectul ca pe un dicţionar de mişcare în mâinile căruia oraşul se transformă în oraş-lumină cu case mari, din sticlă şi nu de gheaţă, aşa cum sunt azi. Dar, na, mie îmi place să reorientez lumina, transmisia căldurii şi să repartizez spaţiul în funcţie de ce şi cum şi-a dorit dramaturgul pentru personajele sale pe hârtie. Or, în oraşul meu, nu te faci ascultat printre hârtii şi, ori de câte ori încerci să îndrepţi ceva strâmb, iei act că autorităţile nu au nevoie de un îndreptător.

-Ce-are oraşul, dom’le?! Ce nu-ţi convine la el?!

Că în loc să înflorească, zace într-o nesimţire arhitecturală febrilă?!  Nu intru mai departe în acest dialog, fiindcă e unul dintre cele ale orbilor, muţilor, surzilor, dar şi pentru că îl pot lăsa chiar eu într-o mai bună rânduială, în imaginaţie.

Trecând dincolo de ziduri, desigur, căci doar acolo pot construi cum şi ce vreau eu. Pe scenă, fumul se transformă imediat într-o ceaţă albăstrie printr-o activitate reală şi o pasiune irezistibilă, iar fisurile sau construcţiile anapoda sunt metafore şi ajută, în construcţia dramatică, să fie mai bine înţeles comportamentul şi trăirile personajelor.

Eu nu pot să schimb nimic, fizic, din punct de vedere arhitectural, în drumul meu, fiindcă e mai uşor să începi un război decât să-l sfârşeşti.

Dar ceea ce îmi imaginez eu pentru centrul oraşului în niciun caz nu arată ca în fotografiile de mai sus. Şi, ţineţi cont că nu am adus în discuţie încă, un fel de cireaşa de pe tort(ură), faptul că de curând, fântâna arteziană din Piaţa Unirii a devenit una muzicală şi luminată, care lăsată numai aşa, în scris, nu pare deloc o construcţie care nu serveşte comunităţii.

Numai că, în realitate, jetul de apă nu atinge decât câţiva centimetri şi nu oferă altceva decât un spectacol sărac al unor tâşnitori obişnuite, ce-i drept, acum luminate.

 

Un difuzor cu ghiveci+leduri+ţevi, cam 44 mii de euro, cu mentenanță inclusă!

-Dacă nu-ţi convine, ia tu o radiera şi şterge tot! Ai să vezi că, mai usturător decât e acum e nimicul!

Ăăăă…

Mai usturător decât nimicul e să constaţi că arhitectura oraşului tău NU este sculptura locuită, aşa cum credea Brâncuşi că ar trebui să fie. Să construieşti un bordei oarecare (unul adevărat, nu unul desenat în jurul unui monument, ca mai sus!) nu e greu. Însă arhitectul  e cel care poate să facă ca acel bordei să te şi reprezinte. Unul bun, desigur, experimentat, având cunoştinţe solide în domeniu.

Aşa că, dacă aş avea acea radieră, nu aş şterge clădiri sau construcţii anapoda, ci feţele celor care au închis ochii la ridicarea lor. Fiindcă o contrucţie anapoda e ca un om fără chip. Şi, un om fără chip e greu de imaginat, nu-i aşa?!

De fapt, fiindcă în loc de radieră am un creion, pot să scriu că ceea ce mă deranjează pe strada mea, mai mult şi mai mult, e că sunt prea puţini cei care văd ce se clădeşte în interiorul Casei de Cultură, căci arta teatrală de calitate, de dinăuntru, nu se intersectează deloc cu ingineria de exterior. Or, exteriorul întotdeauna îmbie!

Autorităţile nu intervin fiindcă nu au clădirea în proprietate, iar Sindicatele, căci ele o au în administrare, nu-şi permit să o restaureze prea curând, iar mie îmi displace profund spiritul independent al celor răspunzători, pe care societatea nu îi constrânge în niciun fel sau evită să îi confrunte în mod direct.

O clădire care se deteriorează de la an la an şi care ocupă un spaţiu imens în plin centrul oraşului nu are cum să nu fie văzută, căci nu e o piatră oarecare, fără nume şi fără dată.

Cum nimeni nu o să recunoască şi mărturisească vreodată public propria inutilitate, nu mă aştept să se schimbe ceva, arhitectural, în curând.

Am mărturisit toate astea, fiindcă la AIA Proiect poveştile fac diferenţa, iar AIA poate însemna, părți scrise şi părți desenate, un intermediar între tine, Oraşul Meu și mine, locuitorul tău, un cetăţean ceva mai chibzuit, mai calculat…

Desigur, unele lucruri nu se schimbă niciodată şi e mai greu să reclădeşti ceva în ruinare liberă. Dar construcţia unei clădiri trebuie să aibă la bază o idee precisă care să facă din ea o clădire nu numai a prezentului, dar şi a viitorului.

O stradă are istoria ei şi, uitându-te la ea, vezi arhitectul ce i-a dăruit cândva viaţă. “În general, arhitectura este ştiinta şi arta de a ne asigura că oraşele şi clădirile se potrivesc modului în care vrem să ne trăim vieţile„(Bjarke Ingels), căci unul din atributele arhitecturii ţine de artele frumoase.

Frumosul nu e obligatoriu, ştiu! Dar nici urâtul!…

Pe strada mea, astăzi, am fost mai puţin artist şi m-am lăsat condusă de pragmatism, findcă arhitectura e un subiect ceva mai serios şi mai impunător. Puteam să aşez (în loc) o Primărie de ciocolată, un Teatru de ciocolaţă, o fântână arteziană de ciocolată, un monument al unirii de ciocolată, o Casă de Cultură de Ciocolată. Dar atunci ar fi fost o poveste numai şi numai despre mine.

Cum arhitecţii adevăraţi, slavă marelui Arhitect, nu au dispărut, n-o să las să dispară nici pozitivitatea mea, în ce-i priveşte pe cei responsabili care o ţin pe a lor: (că) aia nu e sau nu e ailaltă.

Poate că, într-o zi, cineva pus pe treabă îi va căuta şi îi va găsi pe cei care pot schimba faţada Casei de Cultură, construind lucid. Poate chiar în acest moment cineva se gândeşte să o facă, mai ştii?! Poate că încă cineva ştie deja că AIA e!

-În afară de mine… zic tot eu, desfăcând o ciocolată.


SupetBlog 2018, proba nr. 5

 

 

 

Ochiul cere

In superblog2018 on octombrie 12, 2018 at 11:11 PM

 

Călin a filmat, Ana şi-a croit drum prin nămeţi, iar eu am lălăit „Ochiul cere lumină”, un cover, în joacă, după formaţia de rock alternativ Travka, în iarna grea a lui 2011. Un proiect în desfăşurare liberă (de contract!), căci nu ne presa vreo gaşcă de fani. Dacă credeam pe atunci că o să ne vindem scump când va fi gata?

Posibil să fi rânjit satisfăcută la trecerea prin gând. Bineînţeles că, rezultatul se vede: 99 vizualizări în 5 ani!

Adevărat, proiectul nu a continuat, dar nici nu au fost cereri ulterioare s-o facem până la capăt, dar, na, uite că a rămas această scurtă mărturie filmată că am intenţionat cândva să pornim o avalanşă muzicală.  Numai de noi ştiută! O mărturie importantă?!

Memoria e selectivă şi, mai ales reinterpretează ceea ce ochiul nu mai revede şi, în lipsa a ceea ce-am pierdut odată cu restul filmării, amintirile au cam dispărut sau, dacă sunt, zac pe unul dintre miliardele de rafturi prăfuite ale memoriei.

Azi, în 2018, „ochiul cere” mai mult, indiferent de domeniu, fie că e artistic sau ceva mai tehnic (vezi şi crezi, nu?), mărturii, care să rămână, servind altora sau care vestesc ceva important, fără de care n-ai mai putea trăi şi, care tocmai stă să înceapă.

Chiar şi subiectul acestui articol poate să însemne mai mult decât o informaţie!

Se ştie că, deşi sunt actriţă, profesez mai mult ca regizor. Aflaţi că, nicio premieră teatrală de-a mea nu se produce fără să arate, mai întâi, câteva dedesubturi de la repetiţii, cum, de altfel niciun proiect nou nu începe pur şi simplu, ci atrăgând „vizualizări” cu mult înainte de a se produce.

Sigur că exemplele sunt multe, unele le veţi descoperi singuri pe canalul meu de youtube, doar că eu mă voi opri, cu precădere, asupra unuia dintre ele:

recenzie video 

în urma căreia oricine poate beneficia de o reducere de 100 lei la comanda pe VindemIeftin, dacă filmează livrarea produselor și trimite mărturia.

arhivă

Mie îmi plac înlesnirile la fel de mult pe cât îmi place şi cuvântul „avantaj”. Iar într-o bună zi, prin 2014, cinci oameni au dat fiinţă unui concept unic, înlesnitor şi avantajos: vindem ieftin.

Nu am început deloc întâmplător acest articol cu o filmare din arhiva personală, fiindcă, Ana, personajul principal, trece pe lângă Casa de Cultură „Leopoldina Bălănuţă” din Focşani, locul unde îmi petrec o bună parte din viaţa mea şi o s-o mai fac până s-o dărâma. Ceva. Eu sau ea, hehe!

Deocamdată, ea stă mai prost la capitolul exterior şi nu i-ar strica, pe lângă alte reparaţii majore, de interior, câteva profiluri decorative. (De ce am impresia că încă vorbesc despre mine?!)

noutati-certificat-energetic

Las indicatorul ăsta aici, ca să marchez un moment important.

Logo-VindemIeftin

Renovarea Casei de Cultură, în caz că ar interesa pe cineva s-o facă şi pe viitor trainică e aproape imposibilă. Cel puţin în gândire, că în faptă trebuie să mai fie şi dorinţă şi, na, noi, oamenii, suntem atât de delăsători. Că înlesnirea există, se vede…

Ba, mai mult, în Focşani există un showroom vindemieftin.principala-1-1-800x351

Fie că e vorba de tencuiala decorativă Weber, tablă, ţevi metalice, rigips, pavaj (pavajul Casei de Cultură e praf!), bordură, piatră decorativă, vată bazaltică, faţadă, acoperişuri ş.a.m.d., datorită acestui concept unic de înlesnirematerialele de construcţie sunt ieftine, dar şi calitative.

De obicei, vezi şi NU ştii ce să crezi, până când nu pui simţul tactil sau ochiul la contribuţie şi vezi o mărturie că e adevărat.

schita-final-1-1024x284-1

După cum vedeţi, se explică de ce!

Reabilitarea Casei de Cultură ar trebuie să fie nu neapărat un plan al celor ce o deţin, nici a autorităţilor, că deh, nu e a lor, ci o răspundere a societăţii civile, care-ar putea pune presiune şi pe unii, şi pe ceilalţi, fiindcă împreună au cotribuit la deteriorarea ei.

Dacă Societatea asta, în care îmi duc traiul ar fi mai interesată de longevitatea unei clădiri emblemă şi de desfăşurarea în bune condiţii a actului artistic care se întâmplă acolo de zeci de ani… Dar e, oare?

Poate că ar fi, dacă ar şti că subiectul acestei postări e

conceptvindemieftin-1024x424

Desigur, o societate, lucru dovedit, e mai interesată de natură decât de cultură.

Totuşi, dacă următorul meu proiect filmat ar fi nu numai despre actul meu artistic, ci despre condiţiile mai puţin propice creării lui?… Şi acelei filmări să-i urmeze alta… şi alta… cu săgeţile înspre VINDEM-IEFTIN.

Oamenii trebuie făcuţi atenţi în răgazul lor emoţional, căci cel instinctual e insensibil uneori şi, eu m-am convins deja că o filmare emoţionează, oricare ar fi ea. În sensul bun sau ăl rău, ai întotdeauna garantată o emoţie.

O filmare poate deveni un fel de pod între oameni indiferenţi şi, simplul fapt al construirii lui poate aduce o ameliorare esenţială pentru colectivitate.

O recenzie promovează, de fapt, nu o firmă, ci o nouă mentalitate!

(Va urma!)


SuperBlog 2018, proba nr. 4

 

Lumea SOM(n)ului

In superblog2018 on octombrie 11, 2018 at 10:21 PM

Asta e bucătăria mea!

Imediat ce am spus asta, lucrurile au început a se aşeza. Când eşti obosit de la atâtea acrobaţii (tocmai ce am renovat toată casa), nu mai aştepţi să îndeplinească el ce a promis, ci te bazezi numai pe instinctul tău de artist şi… o să vezi tu ce-o să vezi, domnu’ bucătar!

logo-somproduct_1536240274-300x300

Stai!

silke_green_1

Stai jos! Scaunul e transparent, da! Dar nu e ca şi cum nu-l vezi, nu?! Ţi-ar fi plăcut pe albastru?

 

De aceea am ales scaune de bucătărie diferite. Stai!… Ridică-te! Alege şi o pernuţă!

 

Cum pentru ce e cuiul? Crezi că vreau să-ţi intre-n… ?! ….E pentru tabloul ăsta.

imagehandler_32_

Serios, ţi-e somn? Ajută-mă să aşez şi astea la fereastră.

 

Nu se vede că e o bucătărie?! Atunci, montează lustra, poate se vede mai bine.

lustră Flora

El bodogăne, îi e foame, vrea să gătească şi să doarmă apoi, dar pe el nu o să îl auziţi, fiindcă e povestea mea!

De când s-a îngrăşat, el încearcă să mă înfometeze (şi) pe mine. La cum îl cunosc, cred că vrea să se mute, cu totul, în noua bucătărie, ca să nu-l mai aud cum deschide frigiderul noaptea, pe furiş. Lui îi place să gătească, fiindcă-i place să mănânce. Mie îmi place să gătesc numai dacă mă inspiră decorul. Şi să redevină suplu, precum l-am luat!

Cum până acum nu m-a inspirat, fiindcă am decorat cum a vrut el, acum decorăm cum vreau eu, ca să îmi exercit dreptul de-a găti într-un ambient plăcut. Vreau fie să-l slăbesc, fie să îl îngraş eu, am tot dreptul!

O, dacă l-aţi auzi….

O încăpere e bucătărie dacă ai oale, tigăi, cuţite, tacâmuri, farfurii, căni, mi-a zis deunăzi. Vorbeşte ca un bucătar fiindcă e bucătar!

Eu vreau ca bucătăria mea să inspire confort şi avangardă. El vrea oalele şi cratiţele, polonicele la vedere, agăţate de tavan, că nu vede în dulapuri şi cotrobăie după ele. Eu nu vreau să le văd decât dacă am treabă cu ele!

Apropo de avangardă, uitam de pisică-mea! I-am luat un hamac. O mut şi pe ea în bucătărie, înainte să vă povestesc mai departe, fiindcă nu prea o înghite. În felul ăsta o să înghită mai puţin şi el. Sau în sec… sau păr de mâţă!hamac

Dacă tot m-am oprit din povestit, acum o să întind covorul. Ştiţi de ce, vecinii..  O casă fără covoare are ecou.

covor coral

Nu mă înţelegeţi greşit, dar cred că un cuplu ar trebuie să deţină două bucătării, fiindcă oamenii care îl formează sunt diferiţi. Bucătăria e menită să apropie, nu să despartă. Pe noi era cât pe ce să ne ducă la tribunal. Vă imaginaţi nebunia?

-Ce vă desparte?
-Bucătăria!

În bucătăria lui, peştii se prăjesc! În bucătăria mea, peştii vor plânge întru bucuria de a fi serviţi, caracatiţile vor dansa în mare înainte de a fi gătite, iar crabii se vor pierde în încleştarea îmbrăţişării de rămas bun, fiindcă se vor oferi singuri papilelor gustative drept huzur din aceste farfurii:

imagehandler_1_

Pe masa asta, de stejar.

dan-183

Ca să înţelegeţi cât de diferiţi suntem, când am hotărât, împreună, ca SomProduct să ne inspire, iubitul meu s-a gândit că bucătăria ar trebui să arate cam aşa,

felicio_oak_andre_2_

fiindcă mâncarea e colorată, de obicei, şi s-ar vedea mai bine, mi-a zis el, sobru.

Serios, i-am zis, de obicei tu nu apuci s-o vezi, la cât de repede o înghiţi! Mă gândesc că o mâncare alb-negru ţi-ar pica mai bine.

wmf-palermo-komplet-sztuccow-na-6-osob-ilosc-elementow-30-591807

Mie, o lipsă de alternative colorate, îmi mişcă pasional limba. Bucătarul (adică el) face munca lui de-o viaţă şi o face bine, nu neg, dar artistul bucătar (adică eu) aspiră să creeze noi şi noi bucătăreli.

Vedeţi voi (el încă nu vede!), eu sunt genul de persoană care e inspirată de lucruri finisate, colorate şi sunt atrasă de textura lor. Numai că, în fiece casă, doar unul singur e artist şi acela sunt eu, cred că e clar!

Unele bucătării reflectă sezonul când au fost mobilate. Se simte iarna în cuţitele lor în plină vară. Eu sunt atemporală, în bucătăria mea vreau să pot mânca îngheţată iarna fără ca interiorul să ţipe la mine după un ceai.

cana ceai

Când mă uit la bucătăria mea, îmi place să mă văd pe mine. Eu sunt caldă! Deşi, par rece… Nu vă aburesc! Apropo de asta…

decoratiune_cu_oglinda_quoxy_h_82_5_cm_1_ (1)

O decoraţiune cu oglindă e numai potrivită pentru bucătăria mea. Pentru el! Notaţi că nu am menţionat nimic despre kilogramele lui. Datoria oricărui artist în bucătărie nu e să îi arate celuilalt mesele ca fiind cele mai importante probleme ale zilei, ca şi cum ar fi o însărcinare, numai şi numai fiindcă trebuie maţul umplut.

Bucătarul casei trebuie să simtă că „publicul” îl preţuieşte şi că mâncarea lui nu plictiseşte. Că poţi încă să surprinzi, chiar dacă celălalt e sătul până peste cap. Fie că e vorba doar de micul dejun, mâncarea trebuie să fie memorabilă.

Bucătăria mea nu e bucătărie dacă simt că are uşi. La mine, borşul e îmbunat, nu înăcrit, cum zice el. După cum vedeţi, mie îmi place nebunia, cina nu e masa numărul trei, ci e construcţie maiestuoasă pentru încheierea unei seri extraordinare.

În seara asta facem ceva din nimic, dragă!

S-o crezi tu! Doar n-o să trag perdelele! (Nu m-am hotărât dacă să fie roz!) Pe mine, mâncarea trebuie să mă ţină captivă în începuturi, nu să-mi grăbească sfârşitul. Dragă!

Ustensilele de bucătărie şi vasele în care gătesc eu sunt de calitate şi, de aceea mâncarea mea e… poetică chiar şi atunci când țin post.

image15

Sendvişuri de post, arhiva personală

Sunt multe care, ca să le faci bine,
cer trudă și îți lasă gust amar.
Sunt, însă, unele-adunate, bucățele mici, în față,
care-au gust dulce, -s afumate(-n lemn de fag) și te-mbie, și
n-ai nevoie decât de SomProduct şi-a ta bucătărie, scobitori ș-instinct

primar!

Frauda poftei, însă, e un lucru rău,
furi de la tine, furi din Dumnezeu!
Firește, eu am har, asta s-aplică doar la mine,
degustătorul să-și găseasc ș-alte pofte, ziceri… alte rime.

Nu ştiu dacă bucătăria mea e de vis, dar e de visare cu siguranţă şi se vede cu ochiul liber calitatea! Eu nu mănânc, eu contemplez mâncarea! Iar oul, nu e ou, gălbenuşul lui e soare!

Aici l-am prins că nu mai e atent, a căscat şi mi-a zis: ce vrei, mi-e somn! Hai mai bine  în lumea SOM(n)ului, egala mea! Să testăm salteaua asta cu miros de ciocolată*.

Restul nu se mai povesteşte, ce e în bucătărie, trebuie să rămână în bucătărie!


14409383_10154576068449661_615206877593750459_o_1


*SomProduct a început ca magazin online, dar a evoluat, de-a lungul timpului într-un concept. Produsele SomProduct pot sa fie testate in showroomurile tematice „Lumea Somnului” din Bucureşti, Braşov, Cluj-Napoca sau Baia Mare.


Superblog 2018, Proba nr.3

 

Cu punga… prin lume

In Cu punga prin lume, superblog2018 on octombrie 9, 2018 at 5:00 PM

-Să nu-mi spui că ai încă piciorul amorţit!

El şi-l freacă de zor, iar trecătorii toţi par să ştie un secret pe care el nu-l ştie sau a uitat cineva să i-l spună. De dimineaţă, de când apa i-a atins fruntea, o amorţeală i-a cuprins întreaga fiinţă. În acest moment, se străduieşte să fie amabil şi, mai ales, invizibil, fiindcă în juru-i simte o întreagă reţea de detalii senzoriale, pe care nu poate să o respingă.

Atunci a văzut-o! O pungă goală, portocalie, sclipind în soare lângă o baltă din care izvorau, pe marginile ei, curcubeie. Ce-a găsit, a lui să fie! Gândeşte, şi-l cuprinde un fel de bucurie, ca şi cum cineva tocmai i-a făcut cadou o mini-vacanţă, un city break Christian Tour. În loc să…gliter

Nu mai spune şi nu mai aude nimic din vuietul străzii, dar simte o fiinţă misterioasă, în preajma-i, care se tot foieşte pe lângă el cu rapiditate, încât nu reuşeşte să îi prindă conturul.

Desigur, e prea fricos să o întrebe pe ea, pe iubită-sa, dacă mai sunt, acolo, în viaţă,  amândoi.

Ştie cineva pe unde suntem? Vrea să strige, dar renunţă, fiindcă vrea să fie eroul unei poveşti mai interesante.

Se-ntoarce spre ea, ca să îi spună ce simte, dar taman acum o pierde din vedere printr-o crăpătură luminoasă. Cum să dispară aşa, ca şi cum ai stinge lumina? Ea e viteaza lui!  Dacă acum totul ar fi fost un film romantic, ea s-ar fi întors deja după el, l-ar fi luat în braţe şi l-ar fi purtat aşa, pe braţele ei, până s-ar fi pierdut amândoi în infinit…

Există ceva mai deplorabil în cărţi sau  filme decât un bărbat atât de sensibil?

Tuschinski

Vocea se aude ca şi cum ar fi fost cea a femeii de la bilete (la cinema) în reproş pentru că s-au rostogolit pe masa de la ghişeul ei câteva floricele. De porumb! Din greşeală, dar dânsa o ia personal. În filmul lui (sau în leşinul lui, că nu ştie unde e încă!), femeia le-ar fi luat, le-ar fi molfăit şi i-ar fi dăruit cele mai bune locuri din lume. În filmul ăsta, vocea femeii sună de parcă urmează să le primească pe cele mai proaste.

Ai grijă cu el, fetiţo! E un bărbat de rah… 

Nici nu e rea, vrăjitoarea naibii! E doar vulgară şi insensibilă. Floricelele căzute pe teghea i se întorc înapoi, atingându-i faţa ca şi cum ar sări abia acum din ceaun şi-s mult mai multe. Instinctiv, el cască gura. Unele îl sufocă!

Gata, domnule! 

(El repeta câte o dezamăgire la intervale scurte şi dese, dintotdeauna, în sensul că toate i se terminau când începeau să îi placă cu adevărat.)

În timp ce el se minunează de infinita-i multiplificare, ea, iubită-sa, se aude ca dintr-un labirint infinit, satisfăcută până-n măduva oaselor: Aici, aici şi aici! Sau nu, nu! Mai bine aici! 

Deşi sunt destule feluri pentru a spune unde este, o să aleg varianta cea mai clară.

christiantour

Ce a început ca o vânătoare de zâne sau vrăjitoare, învăluite în gliter portocaliu, se arată acum şi e în curs de sfârşire, din dragoste, în faţă unei agenţii de turism, unde el zace cu piciorul amorţit (pe treptele agenţiei), în timp ce ea consultă oferte city break şi explorează paleta de hoteluri Christian Tour.

În timp ce el tremură şi rătăceşte drumul, ea îi culege lalele. În timp ce el cutreieră prin subteranele secrete ce leagă Sfinxul din Bucegi cu Sfinxul din Egipt, căutând mori de vânt, pentru ea, el este un soi de extravaganţă şi, acum, în acest moment, mai pregăteşte una, suplimentară. Meritul lui e că e insuportabil de frumos! Aşa zice ea!

Şi el, şi locul unde are de gând să-l ducă într-o ecapadă romantică:

Un sătuc liniştit din Amsterdam. Ce poate fi mai romantic de-atât, decât un city break în Amsterdam?


O intervenţie a autorului (dacă e permisă)

Ea se opreşte lângă chiuveta din bucătărie, să bea un pahar cu apă, în timp ce ipsosul tavanului din camera alăturată se prăbuşeşte. Lângă el. Şoseta sa albă din piciorul său stâng e mai albă acum. Fisura dintre ei se adâncise mai demult, în secret, printre cărămizi de gânduri. Astfel, Muzeul Naţional din Amsterdam se surpă şi toate economiile lor se duc pe apa Sâmbetei. Ba nu, pe apa unui canal din Amsterdam!

Despărţirea ticăie, din ce în ce mai grea, în oasele lor. Amândouă jumătăţile sunt terminate trei sferturi! Sigur le va fi şi mai rău! El poate şterge ce nu poate fi privit, pentru că e un visător. Ea vede întrebarea finală:

Opţiuni?Ar putea ea, din nou să completeze spaţiul lipsă dintre ei? Tavanul se pune la loc în 2 zile, dar celelalte?

Cât de… sofisticată e ea! Cât de sensibil e el! Ea înfloreşte totul, el deteriorează. Ea e perfectă ca oraşul Amsterdam, cu parcelele lui de verdeaţă, impecabil aşezate, el e imperfect ca vremea. Din Amsterdam.

 

El se află în anestezie generală şi vede ca singură soluţie dispariţia, în timp ce ea se lasă purtată de o metaforă curajoasă: I AMSTERDAM şi se vede deja selfieîndu-se alături de alte figuri de ceară decât cea a iubitului său, la Madame Tussauds.

În timp ce ea gândeşte că, dacă pui ipsos la loc, tot tavan vei avea, el vrea să cadă zidul dintre ei; să înceapă din nou povestea dintre ei doi, într-un fel diferit: amândoi în acelaşi loc precum „Rondul de noapte“ (al lui Rembrandt) şi „Lăptăreasa“ (lui Vermeer).*

El crede că nu vor mai avea şansa escapadei romantice întru întregire, pe care o plănuiseră mai demult, în timp ce se uită la o pungă portocalie goală şi rătăceşte încă prin lumi subterane, fără să aibă habar că se dezmorţeşte la suprafaţă, pe treptele agenţiei Christian Tour, o firm-a lui Cupidon… portocalie.

Ea iese din agenţie, ridică punga (portocalie), o aruncă civilizată, la coş, îi arată biletele de avion şi, apoi, se îndreaptă-mpreună-amândoi spre prima Ipsoserie.


*Tablouri în Rijksmuseum


SuperBlog 2018, Proba nr.2

Garderoba-capsulă a actorului neangajat la STAT

In superblog2018 on octombrie 7, 2018 at 7:41 PM

Garderoba actorului neangajat la Stat e o întreagă filosofie!

În timp ce, în ştiinţă e vorba de lucruri, chiar şi atunci când se vorbeşte despre om, în filosofie e taman pe dos.

answear-pic-1

Tendinţa actorului (neangajat la STAT) e de a aşeza totul în sertare (dar şi în lada de sub pat, debarale etc) şi de a nu arunca nimic, fiindcă „nu se ştie când îmi va trebui„, nu-i aşa?! Mai ales dacă, actorul ăsta al nostru e, de fapt, mai mult regizor (care rămâne la fel de neangajat la STAT) şi, totodată, el e şi scenograf, COSTUMIER, maşinist (hai, că şiţi deja, neangajaţi şi ei…)

Nu mă întrebaţi de unde are bani, deoarece aici intervine, bine marcată, deosebirea dintre meşteşug şi artă. De a face bani, cât de cât, şi de a-i investi într-un obiect vestimentar care se poate transforma rapid într-un costum de scenă potrivit cu pretenţiile scenariului de la care se porneşte tot mecanismul creator.

Cică, tipul de imaginar e social determinat. Deci, teoretic, cu cât ai mai mulţi bani, imaginaţia e şi ea mai bogată!?

Aiurea! Imaginaţia adevărată izvorăşte mai bine din ce NU ai!

Aşa că, dragii mei spectatori, actorul nu are cum să aibă o singură garderobăcapsulă (ca-n titlu)ci 3 (trei): capsula negrelor, capsula albelor şi capsula coloratelor.

 

Capsula negrelor

Pentru această capsulă, ai nevoie de maxim 10 piese vestimentare, toate negre, inclusiv ghetele ! Aici, intervine Answear.ro, prietenul tău, o garderobă online cunoscută, de unde poți să probezi orice vrei tu şi păstrezi numai ce ți se potriveşte.

 

answear-patratCum nu poți să iei actorii și să îi îmbraci ca să fie îmbrăcați, reduci toate posibilitățile de pe lumea asta și le transformi într-o mică realitate, conformă cu frământările personajelor şi timpurile pe care ele le trăiesc. E un proces îndelung, în funcţie de situaţie, pe care, însă, nu îl dezvolt acum, că nu îmi ajunge „hârtia” pe care scriu.

Atât actorul angajat la STAT, cât şi cel ca mine, au în comun, obligatoriu, costumul negru de lucru, „uniforma” actorului, fie că e vorba despre o rochie elegantă, un pantalon, un sacou, o maletă, o pereche de egări, un maiou, o pereche de şosete, o căciulă sau o pereche de pantofi. Nu mai zic de accesorii negre, obligatorii şi ele. Şi aici, tot Answear e răspunsul, deoarece cu Answear nu îți pui întrebări grele, ci unele interesante precum produsele brandului Medicine, care, mărturisesc, mă „îmbolnăvesc” numai privindu-le.

alice

„Alice în Ţara Minunilor”- regia: eu

Acum, revenind din Țara Minunilor… peste îmbrăcămintea neagră poţi pune ce vrei tu (fulgi, spre exemplu sau perdelele din sufragerie), fiindcă, lumina reflectoarelor ajută ca imaginarul să devină, să se transforme în acea mică realitate folositoare scenariului de la care se pleacă.

            „Pescăruşul”- regia: eu

Desigur, în toiul acţiunilor artistice, maioul poate deveni o zburătoare, o pasăre şi,  după cum se vede, imaginaţie şi trebuinţă, chiar lenjerie intimă! Asta, dacă e cald! Dacă e frig, un palton în concordanţă cu atmosfera piesei de teatru, acoperă destul cât să uiţi ultima piesă vestimentară din ultima fotografie. Asta pentru că teatrul e locul unde poți inventa şi descoperi fără limită. Niciodată nu poți şti ce mai poate să ajungă maioul, chilotul poate deveni o căciulă, maleta un pantalon trei sferturi, o cămaşă te poate imobiliza şi deveni una de forță, un fular poate deveni o coardă de sărit s.a.m.d.

Concluzionând, o garderobă-capsulă neagră poate, ca şi în viaţa de zi cu zi, să aibă rezonanţe în spectator, cu diferite frecvenţe, bineînţeles, punând la dispoziţia artistului (de mine) o  diversitate de idei întru unitatea de costum, obligatorie cap-coadă într-un spectacol, importantă redării unei poveşti. Dacă ai 1o articole de îmbrăcăminte, practic ai de 3 ori mai multe! Costumul negru de scenă stimulează acel „cu ce mă îmbrac azi” şi relevă o anumită încredere în simplitatea ascunsă a lumii, care îl ghidează rapid atât pe artist, cât şi pe savant sau omul de rând.

Un spectacol de teatru este unic şi devine, în orele sale de desfăşurare, o lume posibilă dintr-o altă infinitate de lumi posibile. Astfel, un banal maiou, acelaşi banal maiou negru poate deveni într-un alt spectacol (sau chiar în acelaşi) o paraşută, fiindcă spectatorul devine părtaş al proiecţiei tale şi te crede, dacă obiectul cu care „îl vrăjeşti” e versatil şi, un maiou e! Cine spune că o haină este banală, se înşeală! O gheată are limbă şi poate vorbi, iar pe negru, ca să mă întorc la capsula noastră cu negre, se decupează frumos absolut orice culoare sau mai multe, chiar, aflate în armonie sau nu.

 

Capsula cu albe

Aici, lucrurile albe au aproape acelaşi rol ca lucrurile negre. cu deosebirea că, în teatru, ca şi în viaţă, albele se murdăresc mai repede, iar pufoşeniile, dacă-s tot albe, nu se mai văd, drăgălaşele de ele!

eu

O garderobă-capsulă cu albe, scoate (viaţa) din rutină chiar şi într-o iarnă cu ninsori abundente. Pe scenă, poţi fi chiar tu ninsoarea, iar avantajul că eşti mai uşor de crezut acolo e de la sine înţeles. Natura este nucleul culturii teatrale (şi nu numai)!

Atât scena, cât şi locuinţa noastră e un holomer, prin care se recuperează spaţiu&timp şi, de ce nu, întregul univers, devenind şi noi înşine un potenţial univers.

Ce ştiu, astăzi, despre emoţie, mai mult, mai profund şi mai precis e că o înţelegere adecvată a unui personaj în concordanţă cu textul care l-a născut e condiţionată de expresia sa vestimentară.

Totuşi, ca să joci un om de zăpadă îţi trebuie atât de puţin(e)! 

Îmbrăcămintea codifică, exact! Dar atunci când cumpărăm, nu ţinem cont nici de acest aspect. Dacă eşti actor (neangajat la STAT), ţii, fiindcă vrei ca orice leuţ să fie investit la nesfârşit. Nesfârşitul ăsta se lungeşte şi el la nesfârşit, chiar dacă obiectul vestimentar se rupe.

Uneori, pe scenă, interesează doar textul, alteori, împreună cu costumul de scenă, se dezvoltă alte nivele de înţelegere. Ca un personaj să transmită puritate, nu trebuie să mai şi spună asta pe scenă, e suficient să se îmbrace în alb, din cap până în picioare.

Albul salvează (aparenţele) şi în viaţa de zi cu zi!
Aşadar, atât pe scenă, cât şi acasă, o capsulă cu albe e obligatorie! O bluză albă, în combinaţie cu o fustă neagră sau o pereche de pantaloni negri te scot, oricând… în oraş, la birou sau la teatru, de ce nu?!

 

Capsula coloratelor

Se poate observa, cu uşurinţă, că garderoba actorului (neangajat la STAT)  poate să fie garderoba de-acasă, fiindcă vremea crinolinelor a trecut, ceea ce nu e neapărat rău! Îmbrăcămintea sau încălţămintea, în teatru, nu sunt alternative, ci componente organice ale actului de creaţie teatrală, iar ceea ce nu se ia în calcul atunci când cumperi e pontenţialul ludic al îmbrăcămintei.

Existenţa unui personaj pune în mişcare, în artist, un întreg mecanism de descoperire a oportunităţii de a transforma ceva obişnuit în ceva ireal, prin care să transpară emoţie şi să şi rămână în spectator. Answear e în viața ta de zi cu zi?!

Eu, mă îmbrac în viaţa de zi cu zi, instinctual, emoţional şi, mai puţin raţional! Mi se întâmplă des să nu mă conformez cu ţinuta pe care, în mod normal, ar impune-o un anumit eveniment.

Nu o fac intenţionat, îmi vine natural, în funcţie de spontaneitate şi inconştient. Aşa îmi şi cumpăr de îmbrăcat, de încălţat sau accesorii. La care adaug artificiul!

Artificiul este semnul dibăciei şi al ingeniozităţii. I se mai zice şi artificiu de calcul, fiindcă iei în calcul stupoarea celor care trec pe lângă tine şi n-au cum să nu te observe.

În garderoba mea vei găsi tot felul de eşarfe colorate, în mărimi diferite, pe care le folosesc în fel şi chip! Pe unele le cos şi le transform în bluze sau „pestelci”, dar şi aşa, necusută, o eşarfă poate deveni absolut ce vrei tu!

piranda

 

Orice obiect de vestimentaţie poate deveni piesa importantă, de rezistenţă, care să delimiteze un personaj de un altul, de la un spectacol la altul, cu alt titlu şi altă tematică. Chiar dacă ţi se cere să ai o piele mai închisă la culoare şi tu o ai albă, ca laptele. 🙂 Cât despre vârstă…

stil

Bucureşti 2018, foto: Lorena Lupu

De fapt, spune-mi cu ce te îmbraci, ca să-ţi spun cine eşti, nu are numai în teatru  valenţe, ci şi în viaţa de zi cu zi. We are THE ANSWEAR! Şi, dacă vrei ca un lucru să fie trainic, ca să-i descoperi capacitatea maximă creativă, atunci Answear e retailerul  tău potrivit!

Un magazin online pe care te invit să-l descoperi singur, ca să rămâi mască! Spor la „răsfoit”!

 

Superblog 2018, proba nr. 1

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De ce eu, de deceniu!

In superblog2018 on octombrie 1, 2018 at 3:00 PM

 

Într-o zi, omu’ s-a uitat în jos şi a început a da nume buruienilor, poamelor, copacilor, rădăcinilor etc. pe urmă le-a împărţit în comestibile&necomestibile, pe cele comestibile le-a gătit, pe celelalte le-a pus într-un ierbar. Pe urmă a descoperit carnea animalelor şi a împărţit şi aici pe căprării totul. Pe unele le-a făcut prietenul cel mai bun al omului (câinii), pe altele le-a lăsat să-l înrobească (pisicile). Totul până la gândaci…. hai, că ştiţi! Unii sunt comestibili, bla, bla, bla…. alţii mor intoxicaţi sau (de admirat) într-un insectar.

Apoi s-a uitat în sus, a descoperit insectele, le-au urmat, evident, păsările, pe unele le-a lăsat să zboare mai departe, pe altele le-a exploatat, dacă nu le-a vânat&mâncat. Sau a dat cu insecticid, după caz…

Când s-a plictisit, a vrut mai sus (că, mai jos era garantată vizita) şi, drept urmare, a mers în lună, şi-a lăsat pasu’ acolo drept mărturie şi-un steag şi nu prea a mai ajuns pe urmă, nu se ştie de ce. Bine, mai întâi a trimis un prieten al lui, o căţea. Mă gândesc că s-a gândit (!) că, dacă pe lună ar fi fost viaţă, căţeaua ar fi putut avea urmaşi lunatici cu un locuitor al ei şi, apoi, ajungând el acolo, şi-ar fi putut face prieteni rapid. Nu s-a întâmplat nimic memorabil de-atunci în sus, decât că s-a tot uitat la stele omu’ ista şi a început să dea nume formelor pe care le vedea de jos, în aşezare. Pe unele le-a numit stele fixe: Indianul, Iepurele, Ieslea, Îngerul şi Spada, Câinele, Femeia în lanţuri şi Femeia aşezată etc… De fapt, stelele fixe, nu sunt fixe! #casăştiţi

Apoi a descoperit că se poate plânge de neajunsuri:

Lent ziua o frâng
În braţe letale.
Memoria, memoria, memoria,
Ecou al dimineţii
următoare.

Dantelare urme de miere
La borcan, în propriul ceai.

Când, obosiţi, de pe drum,
Vorbele devin surghiun
Infuzie, infuzie, infuzie
La valize cântăm solouri
Ferecând nebuni.

Respiră adânc, inspiră curând
Plantează un câmp.
Respiră curând, inspiră adânc
Ascultă un gând.

Şi dacă acest început dus e iară,
Fă un truc, lumea să dispară
Derulăm, derulăm, rulăm
Transparenţi ne colorăm,
Desenăm.

Ne decolorăm…
Ierbare, insectare
Dansuri planetare
În sertare.
Setare în iertare,
Însetare,
în mişcare…
Perfectul nimb

Pe urmă a lălăit-o…

După care, omu’ nostru şi-a făcut blog, că a descoperit internetul şi puterea lui. Apoi a dat de SuperBlog şi de sponsorii lui (dă-i, Doamne, cât mai mulţi!) şi nu l-a mai părăsit până în zilele noastre.

SuperBlog_2018_v2.1-02-slider

Un deceniu de SB nu se măsoară în ani pământeni, ci în ani lumină&întuneric, lumină e atunci când punctajul e peste 95, întuneric e de la 94 încolo, înapoi, înspre 10. Aici, 10 nu e 10, e… nimic! Apoi, o întârziere de o secundă îţi fură 10 puncte din 100 posibile, 20 de puncte, dacă întârzii 24 de ore  şi-o secundă, 30 de puncte, dacă întârzii 48 de ore şi-o secundă ş.a.m.d.

Punctajul mic ajută să vezi şi aşa numitele „stele verzi” de care se tot pomeneşte, aşa încât, dacă vrei să vezi stele verzi, înscrierea şi  citirea regulamentului  sunt obligatorii! Cu alte chestii importante te familiarizezi tu, dar mai important şi mai important e, că (reţine!) : SuperBlog nu-i niciodată ceea ce crezi tu că e! Ştiu bine, căci omu’ din poveste nu e altul decât eu, cea mai veche locuitoare (activă!) a lui,  SB-ului! (Locul II de 2 ori, că  eu nu vreau locul I, căci asta te exclude din Gaura Neagră Concursul SB.)

Dacă nu ai înţeles nimic (mi se întâmplă des să nu fiu înţeleasă), te poţi „antrena” citind secţiunea de întrebări&răspunsuri a SB.

Astfel, acestea fiind zise, Universul a rânduit una dintre cele mai faimoase opere ale sale: Almanahe (din nou, dar din vechi de fapt!) la SuperBlog 2018, Ediţia de Toamnă!

Că, în cea de primăvară am ocupat Locul 4, cel mai frustrant loc pe care-l poţi ocupa în ierarhia SB, când podiumul e numa’ pentru trei, nu mai zic. Numa’ zic!

Nu mai zic, de-adevăratelea acu, de câte ori am participat şi ce locuri am mai ocupat, că vă inhib!

La mulţi ani, SB! Eu o să te locuiesc şi tu o să mă locuieşti cam încă vreo 5 decenii, că după aia plec la ceruri, promit! De fapt, plec în jos, vizita garantată, adicătelea, de naştere, da’ dacă tot plec, nu mai contează direcţia.

Aşadar, #ediţieaniversară şi #sporlascris! Ne vedem în decembrie, la Gală, roiuri! De stele!

Gata, kaput Claudia(e)! Caput ALgol, Andromedae, Medusae (alte stele!)

SponsoriAIA ProiectAnswear.roChristian TourCertificat-rapid.roColopDomazeHalateExact Travel ClubExclusiv OEMExpressoft TechnologyExtreme TravelHurom RomaniaInterComFilmRoyal Boutique HotelSano RomaniaȘcoala de BaniVacanțe SpecialeVindem-Ieftin.ro.

Parteneri mediaCatchyChic-EliteCinemapComunicatedepresa.roConnectCreadivFashion8Mujer.roPRwavetoateBlogurile.roTVR2Zelist MonitorZile și Nopți

Farmecul lui „îmbătrânesc”

In springsuperblog2018 on aprilie 12, 2018 at 1:56 AM

Te surprind dimineţile gândind la efecte antirid, de umplere a ridurilor, efecte hidratante și de protecție a pielii?

Eu îmbătrânesc de vreo zece ani!

Aici, în Almanaheria mea, unde cuvintele, deşi deschid uşi întru nemurire, îmbătrânesc în alţii!

În afara ei, când eşti actor şi ridurile înseamnă expresie, depinde ce joci şi dacă mai poţi întruchipa alternativa candorii interioare, însă aici e vorba despre un alt pact al lecturii, dacă o pot numi aşa.

Îmbătrânirea, în genere, e absurdă, dar uite-ne, atingându-ne cu toţii feţele, lovind apa, oftând şi vrând să despicăm ceasul, de parcă toate astea ar încetini-o! Până la urmă, cu ea ne descurcăm, dar cum să facem cu privirea aceea tânără, de sub piele, în care ne încredem?

Gata! Te-ai (şi) hotărât! Vrei estompare semnificativă a ridurilor, hidratarea şi regenerarea pielii! Aşa, dintr-o dată! Discursul e aşa o podoabă uneori… Gerovital H3 Hyaluron C! Gândeşte-te ce schimbare extraordinară te poate atinge şi pe tine!

Bătrâneţea arată, dar şi ascunde ceva, în acelaşi timp. Ceva mai adânc, prin surplusul de sensuri. Dar, te-ai gândit de atâtea ori că îmbătrânirea frumoasă aduce cu sine acea efervescenţă imaginativă în ceilalţi, aşa că, într-o zi te-a trezit aerul închis. Şi obloanele trase, însingurarea şi… serul adevărului înfrumuseţat: ser bogat în acid hialuronic pudră și lipozomal și vitamina C.

 

 

 

 

 

De pe patul tău, dimineaţa aşterne de-acum o cărare luminoasă şi, pe ea, apare cealaltă tu, întinerita, vorbindu-ţi cu înflăcărare, fără perdea, despre ispită dar şi despre damnaţie, despre însemnătatea lui veşnic aceeaşi, adormiri în pace şi frumuseţea ce derivă din acea nobleţe a spiritului…

În trufia noastră, noi, deja îmbătrâniţii, pândim alte capete mai tinere şi le-ascundem fiolele cu acid hialuronic și vitamina C Gerovital H3 Hyaluron C, deşi sunt disponibile în toate supermarketurile, hipermarketurile și magazinele de profil din țară, precum şi în magazinele de brand Gerovital și online pe farmec.ro… Le ascundem pentru că ne găsim reazim în curbura lunii, care ne lasă să ne căutăm începutul şi ni-l afişează, un picuţ mincinos, ca fiind un exemplar destul de reuşit.

olimpia sapunaru

Dar când începi să îmbătrâneşti? Sau când se termină tinereţea?! E o schimbare de semn sau…? Cred că răspunsul nu e numai dorinţa noastră de a fixa un început unui şir de trăiri sub clarul de lună. Ştiu, unii ar spune că întinerirea nu-i decât o amăgire, dar şi firescul e aşa de amăgitor…

Paragrafele de până aici sunt, desigur, o introducere în Metoda de Îmbătrânire întru frumos-Alma Naher, menite să identificăm împreună de ce aşa şi nu altfel în mai puţine cuvinte decât s-ar cere, fiindcă şi explicaţiile multe îmbătrânesc.

Plini (de înţelepciune şi de altele) noi, fireşte, cunoaştem legenda noastră, gravată în piele, variaţiuni de-ale ei ne amintesc ipostaze gingaşe sau ajustările după carte (cărţile, şi ele de tot felul), unde emancipările estetice sunt, unele, de la sine consfinţite, dorite, libere, unele nedorite (şi nu zăbovesc aici asupra lor!), iar altele constrânse numai şi numai de ipocritul „realism”.

Eu am descoperit acel „posibil în fiecare clipă” prin actorie, dar pe cont propriu şi îmi pot justifica opţiunile întru îmbătrânire sau întinerire în faţa publicului meu (de aici, poate, şi cinismul ori criptarea scrierilor mele). Deh, efortul de legitimare a unui personaj are şi el farmecul lui!… Dar sunt anumite comentarii, eu le-aş zice comentarii-geamandură sau comentarii-barieră (o să optez totuşi pentru cele geamandură, că-s mai plutitoare) care-mi transmit că înfăptuitorii lor ţin şi vor ţine şi pe mai departe, morțiş, să ştie adevărata mea povestea a îmbătrânirii! Cea înspre frumuseţe, că sunt ei, destui, doctorii în urâţire…

Evident, dacă altcineva decât mine ar putea spune povestea mea, atunci eu aş deveni instant o ficţiune, aşa-i?! De aceea, nu o să iau nici drept ajutor vreun citat despre bătrâneţe şi nici unul butaforic, adică o lumânare în mână, care să-mi asigure vreo extralicărire acum, imediat, când o să înşir cele ce urmează…

Eu îmbătrânesc frumos fiindcă ştiu să întineresc tot aşa şi nu apelez la amintirile bunicii sau mamei despre frumuseţe pentru că eu le tot retrăiesc pe-ale mele, cumva incluzându-le pe-ale lor, dar destul de fictive.

Lumile fictive te pot îmbătrâni vizibil, prin sedentarismul lor în acţiune (cea parcursă!), fiindcă te desfăşori între câţiva metri de scândură, în combinaţie cu solicitările de registru, care-ţi mănâncă ficatul… Şi, niciun secret, un ficat obosit=o faţă obosită! E o formulă uşor de înţeles! Nici alimentaţia nu e prea grozavă!

Dar ceea ce vreau să împart cu alţii e că am descoperit cum îi poţi restitui feţei normalitatea: făcându-ţi cadou câteva produse (sau pe toate, de ce nu?!) din gama Gerovital H3 Hyaluron C.

Gama-GH3-HyaluronC-1024x724

Uneori, după un spectacol, jucat sau numai regizat, arăt ca un poster psihedelic şi, câteodată sunt prea mult chiar şi pentru mine, darămite pentru orişicine.

De fapt, prin actorie, încercând să ajungi la sufletul altuia, gâfâind, transpirând, hohotind, clevetind etc pe calea izbăvirii lui, uiţi să mai atingi marginile sufletul tău, măcar de suprafaţă. Toţi îmbătrânim, e clară treaba, dar nu toţi ne întrebăm cum am ajuns acolo, fiindcă deja ne ştim!

Eu nu prea sunt genul care-şi luminează auditoriul, explicând personajul. Eu îl joc! E partea cea mai interesantă a literaturii mele şi avantajul este că îi pot modifica feţele, în funcţie de interes. Semăn un pic cu brand-ul pe care îl promovez astăzi…

Eu, punctul…

Un punct ce se uită-n oglindă,
Oglinda în punct dispărând,
Îţi eşti şi drum lung şi merindă,
Şi vreme, oricâtă, oricând,
Şi spaţiu cabrând, nenoroc…
Şi, totu-i vibrare pe loc.*

El, punctul de întâlnire cu farmecul românesc al lui „îmbătrânesc”, posibil în fiecare clipă


*Casa Evantai


Spring SuperBlog 2018, proba nr.16 (ultima probă), sponsor:Logo-compania-FARMEC_1504099339-300x300

Unde duc leagănele, balansoarele, toboganele

In springsuperblog2018 on aprilie 8, 2018 at 1:04 PM
suflet

imgur.com

Creatorul, cică, ar fi făcut lucrurile dintr-o bucată şi le-a lăsat să ouă în matca creaţiei fiecăruia, de aici şi fisura între mine şi lume. Şi ploaie, care nu e întotdeauna roditoare!

Dacă în vremuri de demult nu se socoteau în minte urmaşii, în care îţi puneai speranţele pentru o lume mai bună, ei alegându-se prin faptă, dovedindu-se eroi prin ştiinţa de a mânui sabia, astăzi nu prea îi mai socoate nimeni (decât pe degete), fiindcă să identifici un potenţial erou (mintos) din tumultul şi multiculturalitatea acţiunilor lumeşti (bune şi rele), într-un Univers din ce în ce mai butaforic şi aflat sub strălucirea tăioasă, nemiloasă şi impunătoare a altui metal, cu formă rotundă, e de-a dreptul un act utopic.

Cu toate astea, Lumea se (re)produce mai departe, în ritm rapid, supraetajată şi abia desluşindu-şi traiul prin catacombele creaţiei, uneori chiar spurcând ceea ce e deasupra. Şi, ce e mai trist, pervertind!

În zilele noastre se brevetează un tip de erou care nu mai răzbate de unul singur! El e observat dacă îl susţin cunoştinţele (ce ipostază duală a unui cuvânt!) sub formă de oaste ori dacă îl legitimează o frumoasă iluzie poporană. Ştiu cel puţin un scriitor român, de renume internaţional, care nu are nici măcar un metru de pământ al lui, darămite ceva încolţind altundeva decât în foile sale.

Arhitectura Universului meu nu e grandioasă, fiindcă demersurile mele ţin mai mult de arhiteXtură, pe care o leg veşnic de următoarea întrebare: cum fac ca bezna către o LUME MAI BUNĂ să fie niţel mai luminată?!

Cum toată lumea ştie (oare?!) cu ce mă ocup şi ce fac sau nu, nu o să dezvolt iarăşi subiectul. Copiii cu care interacţionez în spaţiul destinat artei actoriceşti sunt o parte din sufletul meu, sunt o cauză de susţinut eternă şi sunt sigură că voi continua până mă ţin balamalele, fizice şi psihice, dar NU SUNT TOT SUFLETUL meu!

Oricum, eu nu mă pot tempera (din a mă osteni) sădind câţiva sâmburi, acolo unde aerul şi solul comunităţii, căreia îi aparţin un timp, deschide poarta.

Să stabilim de pe-acum că leagănele te pot arunca, arcuind căderea, că balansoarele, te saltă şi îţi dau sentimentul de zburător temporar, dar, dacă nu eşti susţinut, în ambele exemplificări, atât în pornire, cât şi în stopare, poţi căpăta niscaiva dureri în părţi diferite şi cât se poate de anatomice. Asta nu anulează plăcerea aceea, mixată cu teama de înalt şi pe care o numim, prea sărac, „adrenalină”.

Toboganele, însă, sunt cele mai… sincere! Ştii exact până unde poţi să urci şi că, lunecând există un coeficient de frecare suportabil.

Acum, că am stabilit câteva repere comune, o să lunec (din tobogan!) înspre particularitatea CAUZEI: prezenţa mea într-un joc numit SuperBlog şi calea prin care sufletul meu poate fi dăruit temporar. 

De câţiva ani, el e „falsul EXACT” unde, în parametri impuşi de alţii, mă poţi descoperi, dar este totodată şi un turn de observaţie în care mă pot sustrage înserierii (mai mult decât o poate face profa de actorie), prin faptul că blogul îmi aparţine şi e un tărâm de necotropit. Desigur, toate până la hakeri!

S-ar cuveni să pomenesc aici de euforia amăgitoare în ale scrisului, dar nu încape încă în acest stadiu al prezentării. Cu EFECT, o amân pe altădată!

Zilele acestea, m-am surprins şi mai înflăcărată şi de-a dreptul cuprinsă de un sindrom succesoral, în ce priveşte formatul concursului şi dezvoltarea lui pe mai departe, după ce în alte zile, mai îndepărtate, am hotărât să îi trântesc un prunc: SuperBlog Junior! Lucru în coacere, căci voi avea nevoie de mai mult decât o creditare a organizatorilor (care sunt la curent!), să francizez ideea şi de copii.

10-aniversar-AVBS-Credit

Astfel că, voi continua să militez pentru Bătrânul SuperBlog dar, mai înainte ca organizatorii să adapteze  firma cu profilul participantului (de/din mine) de vârsta a treia, în funcţie de nevoi (medicamente, cârje,  dric, pomeni etc), voi învăţa să-l dau în leagăn/balansoar/tobogan pe SuperBlog Junior, prin cooptarea unor firme pentru copii şi nu numai până la urmă, căci copiii pot să fantazeze despre absolut orice.

Eu, fiind un croitor virtual de conţinut, zice-se excentric, deprins cu metrul pătrat şi nu cu descinderile prin lume, am şi timpul necesar! Desigur că, nu voi abandona alte cauze cărora mă dedic, în general, fără să fiu un antemergător activist vizibil.

Prin apariţia reţelelor de socializare, am devenit cu toţii mici luptători întru ceva de suflet important, aşa-i? Or, SuperBlog e un exerciţiu topometrist, dacă vreţi, cu o îndeletnicire aparent simbolică în ceea ce priveşte publicitatea românească scrisă, dar care, poate aduce profit tuturor participanţilor, activi ori pasivi!

Eu am ajuns să creditez greu Bătrânul SuperBlog, fiindcă are mai multe căi de acces înspre sufletul participantului şi nu am dibuit-o din prima pe aceea care să fie compatibilă îndârjirilor mele.

Demersul meu e o alianţă simbolică, totuşi, dar care merită efortul, fiindcă lumea SuperBlog e un univers darnic, care-şi arată dedesubturile de bună voie şi exhibă o anumită teatralitate latentă. Iar mie îmi place să descopăr „oul de sub cuvânt” şi cum se manifestă omologia

Eu dibui jocul fanteziei, în regie proprie, dinspre lume înspre cuvânt, iar SuperBlog îţi poate da o determinare unică! SuperBlog Junior, cred eu, va şti să fie şi mai adevărat, mai fantezist, mai aproape de poveste, de cuvânt, aşa cum sunt copiii. Şi, dacă n-ar fi ei, n-ar mai fi nici speranţa într-un bine comun.

Aşa că, întind azi un ou, prin cuvintele-mi, ca el să scoată pui mâine! Binele comun e utopic, dar doar în accepţiunea-i largă! El e alcătuit dintr-un bine mai mic plus alt bine mai mic şi tot aşa…  pic cu pic… Ce zici, mi te alături?!

O nouă iniţiativă are nevoie de un… cer de umbrele!

cer de umbrel

gdefon.ru


Spring SuperBlog 2018,  proba nr.15, sponsorizată de brokerul de credite – AVBS Credit: www.avbs.ro, compania de intermedieri credite bancare numărul 1 în România, după cifra de afaceri, în topul companiilor cu capital 100% românesc, în domeniul brokerajului bancar. „Visează… Obține cu AVBS!”

la multi ani, avbs

La mulţi ani,

AVBS-CREDIT-300x300!


Notă de subsol: filmarea mea e publică cu acordul părinţilor!

 

Nisipuri de aur în haine de cer…

In springsuperblog2018 on aprilie 4, 2018 at 2:39 PM

haine de cerşetor

„Poza, cu totul, parcă e o secvenţă dintr-un film în care ademeneşti zările”, mi-a zis cineva. Dar, eu o s-o folosesc acum ca să ilustrez ideea de a mă deghiza îmbrăcând haine de cer…

şetor?!

Ca să-ţi faci o idee, în ziua aia nu am ademenit NIMIC!

Merge, totuşi! Ideea! Aş fi căutată numai la haine, nu şi dincolo de ele. Şi, aş face şi ceva bănuţi stând. Dar, Christian, aş fi prea bine îmbrăcată! Numai dacă nu cumva nu mi-ar permite religia… hmm…

Hurghada! Nu destinaţia egipteană, „hurghada” zic eu atunci când sunt în impas călăturistic: hurrr-ghadaaa, hurrr-ghadaaa… Încercaţi! Spre cer…

Egipt-Hurghada-apus

cetare! În apus…

Înainte de a-mi cerceta frământările, care n-au încă o direcţie şi, dacă vrei să ştii de unde mi se trag, trebuie să afli mai întâi asta (chiar dacă cred că ştii deja):

Prea multe pene?!

Eu apar ca un ☆ (star), în mare, la minutul 4:48. Dar, de obicei mă găşeşti în mic(i), fiindcă ştiu, în cele din urmă, să m-ascund foarte bine în el/ei…

Cum traileru’ (varianta românească) e public, n-ai cum să nu devii internaţional şi atunci, mai ascunde-te, nene, dacă vrei să treci de propriile graniţe! În cazul meu, tanti!

De aceea, am nevoie să plec, incognito, într-o vacanţă cu tine, Christian! Altminteri, cine ştie cine m-ar urma.

O voce (din capul meu, de unde altundeva?!) nu îmi dă pace. Câteodată, mai dă semne de frumos coerent şi îmi reglează direcţiile. Unde să mă duc, cu cine să merg… Uite, acum pare a zice: „Olimpiaaa, ‘scunde-te-n nisipuri aurii! Adică, în Bulgaria.

Bulgaria-Nisipurile-de-Aur

Frumosul incoerent vine dintr-acolo că, am piraţi în gene, care-mi îngroapă tot felul de idei în minte, ca pe nişte comori. Pe unele trebuie să le caut bine, ca-ntr-un joc. De unele, însă, se alege praful, fiindcă nu reuşesc să trec de alţi piraţi. Se observă că mă identific cu legenda Nisipurilor Aurii?! Şi pe mine mă transformă natura în nisip. Cea a oamenilor! Cu selfiurile lor, cu autografele lor… Ori, nu prea ştiu cum să fac acum să mă preling printre degetele lor. Piraţii nu au dispărut, ei şi-au schimbat doar hainele şi (te) lucrează cu ambii ochi. Un soi de deghizare, de-a lungul timpului. Lor le reuşeşte deghizarea pe termen lung, mie nu! Şi nu cer decât 7 zile de normalitate.

„… mai complicate sunt labirinturile, mai excentrice şi încâlcite şi, totuşi regulate, atunci când par mai neregulate”?*

Natura, în frunze şi flori, oferă infinite posibilităţi. Dar, în nisip… cert e că nu!

Să examinăm figurile (feţele, mutrele) următoare:

 

După cum bine se observă, dacă nu mă deghizez eu (foto 1), le iese altora (foto2), numai şi numai fiindcă nu au răbdare să-mi găsească adevărata faţă… Adevărul (alt adevăr!) e că şi eu am prea multe feţe, dar e explicabil, fiind actriţă. Sună rău, dar eu mă refer aici la mutre. Mutrele pe care pot să le fac, pot să constituie un avantaj în situaţia în care mă regăsesc.

Pe mine, însă, mă desconspiră cel mai mult, părul! Părul meu superb şi roşcat natural! Dar, dacă-l prind la spate ca-n fotografia din Adevărul… ar fi o cale. Ocale în gânduri

Câteodată, eu reprezint opusul oricărei eleganţe, atât în mişcări, cât şi în înfăţişare. Cum bine ştiţi (dintr-o istorisire anterioară) trec mai întâi pe la psiholog, înainte de orice plecare ca să aşez în mine următoarea destinaţie, mai înainte de-a ajunge, eliberând altele, se înţelege. Dar acum, psihologul meu e şi el în concediu la Sharm El Sheikh. 

Egipt-Sharm-El-Sheikh

Are un fetiş cu covoarele din coade, pe care şi bunicile noastre le făceau şi încă le mai fac. Aminteşte-ţi că el nu îl poate pronunţa pe „d”.

Fiindcă lipseşte (psihologul, nu d-ul), nu mă pot decide ce să aleg! Când nu ştiu ce direcţie să aleg, las jos mâinile şi picioarele, aproape simultan, în direcţii paralele, ca şi cum articulaţiile mele ar fi de păpuşă, dar care n-are balamalele atât de rezistente precum o uşă. O atrăgătoare mişcare, totuşi, sâsâiala asta. (aşa numita hay, adică multe S-uri, înlănţuite sau împletite, una cu alta). Aţi prins mişcarea? Acum în-cer-ca-ţi-o!

Ce pachet?… Ce pachet?!… Ce destinaţie?… Ce destinaţie?  repet-repet, dar nu-nţeleg de ce repet.

E o artă să diversifici bine! Setea de varietate nu o potoleşti decât atunci când caracterul viitoarei tale călătorii e definit. Dacă nu ştii ce fel de vacanţă îţi doreşti, gândul o ia la păduredespicând scuturăspădian** neîncetat aerul. Al meu a zbughit-o, deja la Marmaris, hălăduie prin pădurea aia de pini…

Turcia-Marmaris

În pace şi armonie!… Apropo de astea două cuvinte! Până să devin eu ceea ce sunt, adică OS*** de celebritate, eram comparată adesea cu J.J.****!  Nu neagra! Alba!

 

30118851_1854716374558823_1532788428_n

Mi-a luat atâta timp să fiu mai mult decât o comparaţie forţată cu J.J., iar acum, să plătesc pe cineva să fiu mai puţin şi nu găsesc! Nu e ironic?!… Vreau şi eu 6 zile din 7 liniştite! 6, că pe-a 7-a vreau s-o dorm!

Mimari as (spânzuraţi arhitectul)****, Vacanțe Christian Tour! Păi, asemenea forme vălurite cu o compoziţie specială sunt destinate clar jefuirii ochiului! Arhitectul le-a creat, tu le-ai făcut pachet! (cazare+transport+ regim de masă). Şi, eu vreau un pachet care conţine toate întorsăturile posibile slujind scopului meu!

Necesităţile ne învăţă cum să modelăm materia în felurite forme şi să le dăm proporţii. Ei bine, în acest moment, tot ce îmi doresc e să fiu mică-mică!

Cum sunt mişcătoare (vezi S-urile!) precum nisipurile, bineînţeles că revin în Nisipuri Aurii. Marmaris e prea simetric, nu aş avea cum a mă dis-tri-bu–i într-o… scoică! Hehei, pielea omului se adaptează formelor variate de relief, dar nu se adaptează notorietatea-ţi-perlă, cum ziceam… o altă piele şi ea…

Vezi, prin urmare (a gândurilor), Christian că, cu cât dau mai multă varietate mişcării, cu atât formele devin mai confuze şi din ce în ce mai puţin ornamentale.

La Nisipurile de Aur aş avea o şansă să mă pierd, fiindcă sunt şi eu balcanică şi, la câţi români merg acolo (unii care nu mă ştiu deloc, fiindcă avem gusturi, la vedete, diferite), m-aş putea amesteca printre ei liniştită. Când eşti un internaţional ca mine, lanţurile aurii se măsoară în grame, nu în kilograme! Uite încă o idee… de uriaş! Iar mie îmi trebuie una de pitic.

Ca să devii ceva mic, trebuie să mergi într-un loc unde a trăit cineva mic. Ca să înveţi să fii din nou pitic, acum că eşti uriaş!

Se spune că în Zlatni peasăți***** exista o cetate, numită Gerania, prin sec. 4-7 d.Hr, în care trăiau pitici, iar astăzi mai stau drept mărturie doar câteva bucăți, destul de uriaşe, de piatră și o bazilică, de-a lungul marginii platoului.

Mie îmi plac şi chestii minuscule şi chestii grandioase, dar mai mult şi mai mult îmi plac poveştile de la baza lor, ca la întoarcere să torn nisipurile în haine de cer…

… neală.

Fiindcă, în afara a ceea ce sunt, cel mai mult şi mai mult îmi place să scriu. La nivelul ăsta, micro, ca să nu-mi îngreunez şi mai tare sarcina de a mă duce incognito într-un loc popular.

Dar, na, calul de luptă este mai adaptat forţei decât calul de curse!


Că tot veni vorba…

La Nisipurile de Aur am mai fost acum vreo câţiva ani, o fugă de câteva ore din Vama Veche, unde eram cazată. Cum am stat atât de puţin, m-am dedat răsfăţului nisipului mai mult, dar am tras cu ochiul la studiourile foto în care te poți transforma în personaje din epoca medievală sau modernă. Parcă se conturează o idee, căci ar putea fi prima mea mişcare pe acolo.

Pe plajă, am văzut şi câţiva pictori, care reproduceau fotografii (ale turiștilor) pe pânză sau chiar pe hârtie. Fotografia din ziarul Adevărul îmi poate sprijini incognito-ul cu o reproducere după ea, pe care-aş ţine-o cu mine, pe plajă, în văzul tuturor.

O să evit terenul de Mini Golf, care-am auzit că e populat cu personaje celebre, păpuşi în mărime naturală şi, sigur am şi eu una, dar corabia-restaurant, de lângă, arăta foarte bine la exterior. Şi, fiindcă tot veni vorba de corăbii (ce viteză au căpătat vorbele-mi!), iaca ce mai pot ‘cerca:

 

eu-isus

Asta e cea mai proastă idee, iar mă înec la mal. Înfăţişarea-mi din a doua fotografie îţi aminteşte de cineva mult prea celebru, la care pare că mă uit eu, cu sfioşenie în prima, aşa-i?

E uşor de înţeles că pentru mine e simplu să mă folosesc de tot şi de toate gândurile pe care momentele de răgaz îmi permit să le asimilez, fără ajutoare exterioare, demne de-o vedetă, dar acum a venit momentul să acord atenţie adevăratei simplităţi, pe care am scăpat-o din vedere, înfumurată îngândurată.

În drum spre Nisipurile de Aur, am descoperit acest loc secret, care n-a arhivat încă trecerea omului.

Un loc numai bun de refugiu! M-a întrebat multă lume de el, încât, ca să-l păstrez ferit trecerii omului la fel de virgin, sălbatic, copleşitor, l-am ascuns până şi de mine, în inima-mi. Şi-am uitat de el. N-o să-l dezvălui tocmai acum, dar pot să schiţez o hartă ludică a traseului.

Înainte de Nisipuri, faci la stânga (sau la dreapta?) şi o iei prin lanul luuung de floarea soarelui, o ţii tot aşa o vreme, până dai de o casă de piatră cu flori multe la poartă, treci de ea şi, câţiva paşi, o iei la dreapta (sau la stânga?) pe o potecuţă, pe urmă, o ţii tot înainte până dai de o pădure luxuriantă, în stânga, asemeni celei din Nisipurile de Aur (unde sper că o să stau şi eu… în umbră).

Dacă ai ajuns în pădure, dai de o altă cărăruie şi mergi până la capăt. În stânga, pădure, în dreapta mare.  O să vezi marea de sus! Apoi, o să vezi nişte trepte săpate în malul înalt, ai grijă cum le cobori, sunt destul de abrupte. La urcare e un pic mai greu, dar te descurci tu! Nu e locul ideal?!

Şi nu, nu e limba aceea de pământ căreia i se zice Capul Kaliacra (capitala Dobrogei medievale). Nu ştiu cum se cheamă locul ăla, fiindcă nu am vrut să ştiu! Dar ştiu să ajung la el. Ziua m-aş refugia acolo, noaptea mi-ar fi mai uşor prin staţiune, îmbrăcată.

De fapt, ştii ce, Christian?! La început mă poţi ajuta chiar tu! Dacă o să mă întrebe cineva: „nu cumva sunteţi…?”, eu o să spun „Nu, eu sunt un turist obişnuit, care călătoreşte cu agenţia Christian Tour!” Şi tu trebuie doar să confirmi!

christiantour-300x294

Era şi cazul să apară nişte culoare… acum nu mi-a mai rămas decât să aleg pachetul Christian Tour potrivit! Eşti gata?!

Eu mă frământ mult, dar în 5 minute şi 25 de secunde, cu filtrele potrivite, am ales Hotelul Melia Grand Hermitage! E cel mai luxos, şi, dacă asta pare că ar atrage un pic atenţia asupra mea, nu e chiar aşa: într-un hotel luxos, discreţia e la ea acasă fiindcă o poţi plăti mai bine decât paparazzi şi, oricum, eu mi-am ales o cameră cu vedere înspre parc şi nu înspre mare. Atipic mie! Oricum, până pe plajă sunt numai 100 de metri, e poziţionat central în staţiune şi, în caz că m-ar descoperi cineva, aş ajunge foarte repede la hotel (puţin sport neprevăzut nu mi-ar strica).

Rezervarea e făcută, perioada e stabilită şi o să încerc să fiu mai puţin celebră până la data plecării, poate mai uită admiratorii de mine. În plus, voi călători sub pseudonimul Alma Naher!

„Apariţia unei dificultăţi, întrerupe un timp urmărirea  unui ţel, dar tocmai asta dă imbold minţii şi intensifică plăcerea, iar chinul devine, într-un final, un joc şi o destindere.” Nu, doctore?!

Când ochiul e întotdeauna aflat într-o cursă antrenantă, cine mai are nevoie de un psiholog?!


 

*Milton- Paradisul pierdut

** shakespearian- numele lui Shakespeare, tradus, ar fi „scutură-spadă”

***iniţialele numelui meu

****Janis Joplin

*****Marmaris- traducere

******Nisipurile de aur (traducere)


 

Spring Superblog 2017, proba nr. 14: „În vacanţă incognito cu Christian Tour”