În casare

Voi părăsi locul acesta o vreme, dar nu fiindcă vreau, ci fiindcă laptopul a obosit și și-a dat definitiv duhul. Sper numai atât, că animăluțele ce se vor aciua, în lipsa-mi, să devină niște locuitori în armonie cu interiorul. Exteriorul e păcălitor.
Astfel că eu voi fi mai mult pe-afară, încercând să nu ratez momentul întoarcerii în mine. Nu, nu mă fac miner! 🙂
Dar sunt sigură că ceva lingouri voi descoperi în absența-mi.
Zilele acestea am locuit în tăcere. E casantă, așa cum se zice, dar mie mi-a șoptit o altă perspectivă.
M-am recunoscut în fiecare ciob, chiar așa, multiplicată la nesfârșit, în forme neregulate. Am și sângerat, dar semnele rămase în mine nu vor urâți (cu) nimic.
„Sunt convinsă. Mai convinsă decât mine însămi!” am scris acum vreo două zile. Păi, da! Cam așa stau lucrurile…
Și n-am călătorit până la poli ca să aflu asta, fiindcă nu o călătorie departe de tot îți relevă aproapele, ci veghea și taina ei.
Așadar, nu voi lipsi de tot, asta vreau să fie clar! Doar că tableta — robotul, nu pilula! — nu mă ajută foarte mult, fiindcă mă mișc greoi, ca un uriaș printr-o țară a piticilor.
Adevărul e că eu m-am cam săturat și de pitici, și de motivația Eroului Binelui clădită ca o scuză pentru alte crime, în numele binelui. Dar, divaghez acum…și ceea ce am așternut azi aici, e doar o fereastră spartă. Pe de o parte, pe-aici va fi ceva mai aerisit, pe de altă parte, un picuț mai răcoare.
Nici eu nu știu, încă ronțăi niscaiva gânduri care nu mi-au venit bine. Dar, de-am putea proba gândurile mai întâi și pe urmă, turnate pe noi să le convertim în straiele necesare, ce bine-ar mai fi de noi!
Și, da…așa cum ați remarcat deja, textul ăsta nu este despre moartea laptopului. Nu e nici măcar despre moartea căprioarei.
E despre zgomotul ferestrei sparte, cumva.
Mă gândesc să scriu în limba zgomotelor, de-acum înainte și să termin ce-am început: dicționarul de mișcare și cartea în care se tace. Pe „l-am prins pe Dum(nezeu) fumând” îl mai amân. Și El face asta!
Nu mi-am propus nimic pentru noul an. Dar îmi propune el, pare-se! Ajutat, firește, de robotul care mi-a slujit 8 ani, necondiționat! Deși, ceva firimituri de mâncare, praf, tutun și alte mizerii tot au îngășat șoarecele(mouse).
M-am cam plictisit și de poezie, cumva. Apropo de poezie! Eram ieri-alatăieri(nici nu contează când) la o masă(festivă) și am turnat într-un pahar de gin tonic o picătură de vermut. Culoarea s-a așezat pe fund. Pe fundul paharului. Iar eu am făcut asta, explicând celor de la masă cam cum văd eu poezia. Că era un fel de subiect în discuție la acel moment. Habar n-aveam ce o să se întâmple. A fost o demonstrație spontană. Cam ca și poezia, până la urmă, nu?! Mă gândeam la vermut, ca la un adevăr mut. Mi-ar fi plăcut să coloreze, dar el s-a așezat ca un fel de trânci. O imagine frumoasă, dar o depunere și atât, în fond. Amestecul, nici măcar nu m-a cherchelit!
Acestea fiind zise(?), mă retrag dincolo de fereastră. Nu înainte de o ultimă concluzie.
Blogului acestuia îi lipsește partea aceea, făcută de mână, nu de inimă. Și voi „corecta” asta. Știu și cum…dar toate la timpul lor!
Știm cum vin diminețile, știm și cum pleacă. Știm cum vin ninsorile, știm și cum și ce le topește. Dar ceea ce nu știm e că nu le ascultăm zgomotul îndeajuns, încât să ne mâne(și nu mânie) pe calea spre propria poveste și nu spre potecile care ne-o pot ascunde sau rătăci.
Voi reveni! Că doar de-asta am presărat firimituri. Nu le ciuguliți pe toate, ca să și găsesc cărarea înapoi!
Mai mult produs finit, decât infinit în căutare…asta îmi urez. Încasare! 🙂 Și un laptop nou! Dar cred că mai am de așteptat. Mult! Și bine, ceea ce vă doriți — ca și urare — de la mine, (în)scrieți voi! Mi-ar fi plăcut s-o fac pentru fiecare, în parte, dar mi-ar lua, cel mai probabil, o veșnicie și nici n-aș nimeri acele dorințe ale voastre. Dar un MULȚUMESC e dorința tuturor, nimeresc la sigur! Luați-l voi, vă rog, nu în forma lui, de(la) grămadă și particularizați-l și pe acesta!

Viscoleam undeva

Sub pleoape, neştiută de tine,

Niciodată mai multă, străine,

Viscoleam undeva,

Aşternându-mă urmă pe-o mucava,

Insomnii în tranzacţii cu rime.

Şi rămasă în partea cu tine,

Ţi-aş fi scris că te-aştept neadunată.

Hai, îneacă-te-n mine (sunt apă)!

R: Nu iapă! Mioapă…

Nu iapă! Şchioapă…

Nu iapă! Otreapă…

Nu iapă! Nu-i apă…

Iluzia din care gustam

Şi aburul rece ce ţi-l urmam

M-aşezau iubind ca o umbră pe-o cârpă.

Dar nimic nu-ncepea,  nu începe încă,  cu vântul se surpă.

Ochean

Ca să te aud, te las să te apropii.
Podeaua se mişcă ca o punte.
Contează secundele?
Contează, când mi-e rău, minutele?
 
O să rămân în largul meu, iubindu-te?
O să mă mir simplu de emoţiile mele fireşti.
Vom vedea mai departe decât am crezut?
Doar la ţărm putem trage linie.

Nu cunoaştem legile firii.
Nu trăim două zile la fel.
Tot ce socoteam ca pierdut, ori prea departe,
Poate că azi e aici…
Prin ochean n-am văzut, dar un gând s-a-ntors.

Intrarea Nopţii

Pentru tine, 20dezâmbetedeporţelan, cu drag!

În ploaie, în straturi,
ascultând  intrarea nopţii, pământul
ia, din albastrul de cer, umbletul.

Nu te întrebi uneori
după lumina din vers,
unde curgi, spre ce zări?

Şi unde dureri ţi se scurg
când versul pâlpâie surd,
nimicul din noapte să-l stoarcă?

SOlunaRĂ

Acum nu spun ce simt, ci tot ce pescuiesc, şi mă-mpiedic în şuvoi.

Da’-n văzul lunii mari bătaia inimii învineţeşte,

înflorind  o altă piele.

Şi-aş vrea pe loc s-o lepăd, s-o ascund

departe-n Univers, nu în pământ,

ca pe o hartă, ca să nu mai cauţi tu, c-omori! …Că mă vorbeşte.

În lacrimă  înec pe rând  strigoi,

şi  îmi doresc  ca să mă ung c-un înger, doi,

busolă-i vreau pe buze, ca să nu mai muşc până la sânge, de-al tău dor.

Pe  nas, vulcan cu simţuri,  voi să-năbuş agonie,

lava din gândul ce-mi trimiţi  s-o  sting cu roua-mi din cuvânt…

Ah, fă-mă Doamne altfel măcar astă noapte şi fă să nu-mi mai plouă-n gură a pământ!

hors d’oeuvres

„Prinţesa, uitată în turn, priveşte spre fereastra desenată în zid,  în cretă albastră.

E scursă, de lacrimi deformată, în mii de dâre împrăştiată.

E singurul lucru ce-l mai poate privi în culoare, în rest totu-i gri, acru, ca întreg palatul.

Dar…(gând) avea zăpada, ce se topea când pe peploape-i cădea şi-o ningea, 

avea ploaia, ce-i picura în ochii căprui şi-o uda.

Avea nori, avea munţi, avea cer, ce-o făceau să păşească uşor printre stele, desenate şi ele.

Dincolo de zid oricum nu mai avea nimic demult.

Doar un ţipăt surd de chitară,  scârţâit de-un arcuş de vioară, purtate împreună de vânt, trec de fereastra de zid…

Dar… (acţiune)nu-şi mai doreşte nimic. Are cretă!

Şi-şi va desena o uşă cu ea…o uşă.” (Creta_ iarnă, 2002)

Poezia e molipsitoare. Se ia!  Ca şi reţetele culinare. Azi, hors d’oeuvres! Pentru revederi, zice Margot, pentru revederi zic şi eu!

La traducere, gugăl înainte în marş mă ia peste picior şi mă trimite, când separ hors de d’oeuvres, afară…funcţionează afară!

Drept pentru care, pOStarea asta o voi servi drept aperitiv.

Precizare:

Într-un sens eu sunt inversul, într-altul sunt reversul.  Un fel de almanahe la oală( of, oare chiar asta am vrut să zic?).

Astăzi doar (despre)duhuri şi uşoare umbre:

1.Proiecte matrimoniale nu nutresc(oala e doar un element de recuzită), îmi trăiesc încă jumătatea pe care o am dobândită prin himen de mamă perforat cu succes de organ  exteriorizat de tată, că pe cealaltă n-am găsit-o.

N-am căutat-o, ce-i drept!

2.Când eram mică credeam că m-am născut dintr-un sărut şi că în momentul sărutului oamenii îşi vâră broaşte-n burtă. Apoi, că ele se umflă, pofticioasele, şi când se satură de stat în burtă se transformă în prinţesă sau prinţ. Lesne de înţeles că poveştile mi-au fost realitate şi că încă îmi mai sunt, nu e de mirare.  Mai ales cele despre marile iubiri…hehe!

3.De fapt, de îndată ce mă abordez şi poetic, perspectiva se modifică substanţial, nu mă mai trag din om cu om deloc şi devin pe loc sirenă ori ursoaică, obiceiuri contrare unei fiinţe ce se pregătea cândva  să devină lotofagă.

Dar…

4. Devin întreg doar aşa, când mă comport ca un aed nesuferit.

-Ursoaico, mai ai vreun fluture?

-Mai am unu’, da’ fin! Pfff…

 -Nu(-l) fluturi?

Ba îl flutur! Flutur fluturele. Mi-l mut din stomac şi-l ascund azi în boabe de piper.

5. Azi mut (şi)locul percepţiei…azimut!Azi mut! …Azi-ca zi! Azi, cazi! La semnalul următor va fi ora douăzecişicinci!

Dialogul, precum şi joaca de-a azi  îşi are punctul culminant în natura-mi sălbatică şi săritoare peste timp şi ax , plus că-s femeie! Femeie cu gâtul curbat, ca de lebădă. Din pricina aşteptărilor se prea  poate. În cinstea punctului o libaţie. Şi a timpului meu, pe care-l frec, fierb, strecor, vântur cum vreau eu.

6.Tot azi, mă prepar…mă pregătesc cum pot  mai bine întru degradare (spre rece) şi pentru Luna Mare:  ieri caviar roşu servit à la Margot, azi răbdări, pe care nici măcar nu le mai prăjesc.  Cu toate astea sunt  perfect orientată  în timp. Pe aripile (cu)vântului sub clar mai mult decât de obicei.

-Depinde de tine…ceea ce e fix va precumpăni asupra a ceea ce e mişcător, zice Firimituri.

Firimituri e  unul dintre acele personaje pe care nu le chem,  deşi-mi răspunde în afara timpului de expunere.  El aleargă, aleargă, pe urmă se răstoarnă, apoi stă. Deţine arta răsturnării. Eu îl vreau animal definitiv, animal şi este, dar tot eu sunt Circ(e vrăjitoarea), iar el nu e por(c) încă, deoarece  o are pe moly, plantă antidot. Mmm…oly, deh! Latura umană îi rămâne însă în  aceeaşi cameră, ca şi-a mea,  atinsă din înainte în după, conform jocului copilăriei „înainte, înainte, stop!”,  (ş)lagărul meditaţiei.

Doi de-alde înainte, sper că aţi observat!

7. (cifra fericirii, m-aş opri…) El, Firimituri adică, întemeiază pe întâmplare. Tot aşa  tre’ să fi ajuns şi-n povestea mea.  Lumea din care vine e explicit magică, dar nu ca în cea a zânei La Fee,  o lume însă, în care el ar putea fi călăuză profesionistă. O are în vene!

Dar, gata! Reprezentându-l într-un mod superficial şi grăbit n-o  să las loc întâmplării.

Desigur că puteam invoca Muza, una din fiicele Memoriei, vrăjmaşa timpului. Timpul…care nu e altceva decât (pe)trecerea sacadată a accidentelor.  „Gignoske d’hoios rhysmos anthropous echei!”(Cunoaşte cărui ritm i se supun oamenii!)

„Noi însă, n-auzim decât un zgomot şi  nimica nu ştim!”

[va urma…desigur! povestea nu e lăsată în coadă de peşte, ci în (în)DOoi(aLă) de lebădă]

Întru sporire sau domolire a sensului s-au avântat în bucătăria cuvintelor şi psi©, carmen pricop, tineriu, simonaR, vanessa, anacondele, altcersenin, cristina, carmen, căţărătoarea, vero, zhao, cuvânticel, ada pavel, cammely.

Bon appétit!

Timpuind

cuvinte trasează şosele, curbe albe, curbe albastre, curbe gri,
ocolim cum putem puternicele refluxuri ale curentului pe care-l simţim,
nu suntem destin, suntem ipoteze, îţi spun.
ce fir e ăsta, întrebi în diagonală.
firul drumului, firul apei, firul ierbii, firul discuţiei, firul poveştii,
de-a fir a păr.
draga mea, pe noi ne înşală liniile, nu aşteptările!
scot mâna pe fereastră,
fiorul se înnoadă pe deschizătura mâinii, pe buricul degetului,
mâna se închide, soarele încă mai sapă suprafeţe de comunicare,
dar încă în beneficiul exerciţiului liber al cărnii.
hei, notează cineva ceea ce ar fi putut fi?
măcar în sepia, măcar în alb negru…
noi, nu şi nu! încăpăţânaţi mergem înainte,
păstrăm riguroşi poziţia verticală a pendulului care
de la un punct la altul sare, sare sensul acelor,
precizia nefirescului amână bucuria,
bucuria amânată se face pulbere.

un expert în imaginaţie sugerează să ne lingem rănile.
retrage-ţi mâna, o să ai cicatrici!
cicatrici…e comic ca şi cuvânt.

habar n-avem c-amândoi am umblat la roţi şi la frâna de mână.

doamnă, încetineşte bătaia cuvintelor,
suntem întrecere, suntem în trecere?
comic, infernul încă se distribuie cu ecou uniform!

Indiferent…

Afară ploua. Îşi plimba bomboana pe buze în acelaşi ritm în care afară ploua.

N-o sugea pe toată, pe la jumătate o scuipa într-o bucăţică din ziarul de azi, apoi o împacheta în ea.

Sugea. Un cuvânt atât de elastic…

Fix la jumătate scuipa cu repeziciune, ca şi cum i-ar fi venit o idee nouă, un nou gând mângâietor. Ştia exact unde să se oprească înainte de-a scuipa, după aromă, poate, ori fiindcă calcula exact cantitatea de salivă produsă şi înghiţită având un simţ aparte, cine ştie. N-o întrebase nimeni până acum, când iarăşi n-o întreba nimeni, nici măcar ea nu-şi pusese întrebarea asta.  Şi dacă şi-ar fi răspuns  probabil că ar fi descoperit că nu e decât o altă caraghioasă îndrăgostită. Îi displăceau dulcegăriile, dar îi plăcea foarte mult să le sugă. Şi, mai ales, să le scuipe. Pe-o bucată de ziar.

Le sugea cu gândul la el, un virtuoz de pădure.

Le scuipa fiindcă spera ca măcar o dată să fie întrebată de ce face asta.

Le plimba pe buze ca să poată fi văzute. Să nu se spună că înghite în sec, că are un tic, că are mandibulă elastică, că mestecă gumă…ehei, câte nu se puteau zice!

Cu toate astea nimeni nu zicea nimic. Nici fata de la casa de marcat, deşi era convinsă că observase că-şi cumpără constant aceleaşi bomboane, ambalate în cutie metalică.

O vreme le sugea până la jumătate, apoi le ronţăia.  Dar o scotea din sărite zgomotul.

Plus că îi caria relaţiile cu cei din jur, mai ales cu cei dezinteresaţi, cu cei care o plăceau pentru ce şi cum era. Cu tot cu bomboane. Cu tot cu cutiile lor metalice.

Odată asculta văicărelile virtuozului de pădure şi-n toiul destăinuirilor, moment dramatic în exces, cranţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ,  zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ. Apoi linişte.

Virtuozul îşi blocă canalele de comunicare pe loc. Nicio lacrimă, niciun sentiment eliberat. Aştepta ca saliva ei să-şi revină la compoziţia chimică iniţială, de dinainte de bomboane. Pe care i-o cunoştea. Doar o sărutase o dată. Odată. Primul sărut. Şi ultimul.
Nici nu ştia cum să-l clasifice, cum să-l eticheteze-n ea, în regiştrii care ne menţin normali.

-Dacă n-ai fi aşa de nebună…

Mai întâi vru să-i răspundă, dar îşi dete seama că virtuozul n-o întrebase, aşa că se ridică, în metru distinct. El recunoscu adnotarea, virtuoz cum era. N-ar fi recunoscut însă niciodată că o sărutase. Asta o făcu să se ridice, de fapt.

Îi plăceau şi întrebările. Dar nimeni nu mai întreba. La drept vorbind, în vremuri ca acestea, să le zicem ploioase, de acord, nimeni nu mai întreba nimic. Ajunseseră la o aşa performanţă că toţi aveau răspunsuri fără să le caute sub umbrela întrebărilor. Puneau punct direct. El nu era diferit. Nu era nici măcar indiferent.

Nu se uită în urmă. Cutia cu bomboane îi ţinea cadenţa. Scoase una, modificând ritmul.

Trebuie să merg înainte, îşi spunea privind bomboana. Numai aşa mă pot întoarce înapoi. Apoi şi-o vârî în gură.

Merse înainte până la primul chioş cu ziare. Ceru unul la întâmplare. Oricare, numai să fie de azi. Rupse cu atenţie bucăţica pe care era trecută data, o ruptură executată cu precizie. Restul ziarului îl aruncă, civilizată, în prima pubelă.

De ce nu citiţi domnişoară ziarul, ar fi putut s-o întrebe cineva dacă i-ar fi urmărit atent mişcările. Dar nu i le urmărea nimeni.

Afară nu mai ploua.

Scuipă.

Apoi împături.

Pe urmă începu să cânte.

Apoi crescură flori…

“întâlnirile” propriului sine cu văzDUHul ar trebui să rămână mute?

Gândul, ca un vierme, când se ondulează, când se strânge, când se lungeşte gelatinos, lăsând dâre; culoare şi vertij…dar chiar şi aşa, nerostit, gândul nu moare înţepenit.

Eu doar mi-am lipit faţa-mi pătimaşă de placa de sticlă muruită a portierei şi-am privit de-acolo cum se înşirau pe o frânghie tocită escapade-n ritmul dojenitor al scuturării castanelor şi al ghindelor. Eram încredinţată că uşa, unsă cu untdelemn să nu scârţâie pe hârtie, n-o să reziste unei alte ploi de cuvinte, aşa că mi-am umezit degetul arătător şi m-am apucat să le imprim pe buricul degetului pe cele existente deja, scrise cu două zile-n urmă, apoi le-am dat drumul să lunece pe geamul aburit în voia clipei. Însă n-am luat în calcul că fereastra afişează mefient şi incidental, metalul a-nceput a se scurge sub greutatea stropilor de gând şi a noilor cuvinte şi a se infiltra pe la încheieturile-mi, iar flori de regina nopţii mi s-au aşezat de jur împrejurul gâtului împletind ghirlande, eliberând suflet, dar neînvineţind trup. De-aici până la taifun în gând doar un pas, doar o aruncătură de caloian…Până aici ceţuri, de-aici încolo cuţite pentru înţelesuri pentru despic, dincolo de prind, dincolo de răzleţ, dincolo de vis, real mărginit în plăsmuire. Primeşti mesajul nedesluşit al degetelor, ceea ce te trimite înainte, dar ai tu, întunecare, şansa să-l descifrezi? Timpul risipeşte, altceva le-adună.
Un asfalt tăcut, ceruri închise, nu te împotriveşti, te deschizi, un impuls difuz, impact prins din zbor. Al altora, dar ca şi-al tău, prin înlocuire. O bufnitură metalică, venită de departe printr-un atât, ca aproape, ca trecut prin sită, prin pereţi transparenţi, de timpan. Cu câteva minute înainte de impactul propriu-zis, cel timp al făcutelor. Ca un zbor razant al unui fluture, elitrele-mi se desfoaie în Graţie, peste coloană, peste opriri înşirate-n aşteptare. Indiferenţă. Antenele rămase în urma-mi simt Gura Universului, lacoma! N-a supt nimic de data asta, deşi şi-a trimis corpul armat de lumini, faptă în nu încă, iar dacă aş fi ştiut să ascult mai bine…dacă aş fi ştiut, aş fi putut îngâna şi acum sunetul pur al lui neîncă, ca de geam(ăt) atins cu unghia Lui.
-Cât este ceasul?
Veselie inexplicabilă, eu în pas de alergare spre locul faptei, mişcări sigure ale mâinilor, bliţ, abur ridicându-se din caldul lor, mirosul frânei.
-Sunteţi reporteriţă, nu?
-Aşa par?
Privirea, un cuprins neclar şi emoţie frenetică. Realitatea lor e alta.
Tu ai văzut altceva, jumătatea altui cap, trup invizibil, în plutire. Te putea duce de nas, fiindcă era lumea lui, era lumea lui ” a fi sau a nu fi” în 3 zile: 11,12,13, noiembrie spre noiembrion, un loc închis morţii, dar deschis altora întru rănire, spre tristeţe-n corp de pământ, suflu nestins. Spre bucuria Veghei.
De-atunci, neînchisă-n moment, pândesc 22-ul, cântecul secret al omului care sunt în armonie cu sufletul. Prinsă între zidurile casei altuia, în care, restul timpului rămas nu se surpă decât în scris, ori poate peste 9 mări, 9 ţărmuri, 9 ani, căci n-am fugit de sfârşit, ci i-am făcut veşnică pomenire.
– Hei, dă-ţi cuvântul că nu vei scrie nimic rău despre văzDUH!

Cuvintele mi le dau, însă înţelesul lor rămâne să rodească tot în mine, cărămidă cu cărămidă. Iar vocea de mai sus să zicem că rămâne a mea, deşi ştiu că dacă aş fi răspuns, nu, nu mi-l dau, ar fi suflat doar o singură dată înspre mine_ca lupul, straşnic actor deghizat când în dansatoare orientală, când în cerşetor, înspre casa celor 2 purceluşi prostuţi, cu casă din paie şi beţe de chibrit_ făcându-mă să plutesc ca o prevestire, poate…ori şi mai simplu de-atât, ca un nor.

Simbolul dezvăluie, dar nu nimiceşte, nici nu acoperă.
Pe de o parte legătura are sens între două lucruri diferite, norul şi omul, spre exemplu, pe de alta, ea e posibilă dacă există un ce comun: ploaia, dar ca şi schimbare(de anotimp)întru nestricăciune.
Nu te-ai topit întru celălalt, într-unul singur, ci i-ai dat mâna?!
Ai format lanţul!
Troparul nesingurătăţii: cântarea la unison sub aceeaşi umbrelă; şi om şi nor…d.
Cerurile sunt puteri contemplative, dar tăria e puterea lucrătoare şi săvârşitoare a lucrării, a uşii Universului pe care din când în când o poţi deschide.
Eu greşesc umărul pe care plâng. Deseori.
Şi greşesc şi talpa prin care râsul mă năpădeşte.
Uneori greşesc mâna, pe care o întind negreşit, şi-o retrag în buzunar.
Şi n-o mai scot ca s-o dau altuia care mi-o întinde.
Şi-atunci fluier, calculez greşit diamentrul bălţii pe care vreau s-o sar şi m-afund în noroi până la mijloc.
La mijloc, între neştiinţa graniţei dintre greşite şi negreşite maşina salvării care se grăbeşte să mai salveze încă un corp mă împroaşcă cu noroi până-n cap.
Şi-atunci râd cu gura până la urechi.
Mi-aduc aminte de Stan şi Bran, că pe unii ne ţine haina, pe alţii nu, pe de-asupra ei, a băltoacei.
Sirena salvării se îndepărtează cu tot cu aerul ei de gag, eu mă prefac că am greşit strada, locul, întâmplarea şi nuanţa îmbrăcăminţii, dilema unei dimineţi petrecute în faţa şifonierului altuia şi-o iau la sănătoasa, căutând uscatul, timpul, anotimpul sau adresa corectă şi mai fac un pas, întru MIRare.
Spre încă un pretext literar ori poate spre încă una greşeală…

Mă şi mir că în graba noastră spre maldărul de lucruri materiale nu luăm foc. Doar producem scântei…

Locaţie: Pădurea Sineşti. Restul fotografiilor aici.
(13.11.2011)

foaie (d’almanahe) verde roz(marin)

(almanahe s-a jucat aici , apoi la laptop a lălăit)

Ne învârtim să ameţim,
nimic nu mai e clar când ne-nvârtim.

Să ne luăm de mână, să ne învârtim,
nu până-n Amsterdam, doar cât să ameţim.

Nici pe biciclete, nici pe role
şolduri să nu mai unduim, fiindcă nu aşa ne găsim.

Scăpăm de accidente atunci când ne-nvârtim,
pe JOS, când călătorim, nuanţe devenim.

Haide să nu mai vorbim, să nu mai clipim,
doar să ne-nvârtim, ca să ameţim.

Culorile amestecând, prin tălpi, de jos în sus,
să se împrăştie în noi, ca un ciob spart, înfipt în tălpi, accidental.

Un mers pe vârfuri este dragostea! În rest, culorile,
în fuga lor de noi, vârtej, ne descompun când stăm.

Deci, haide să ne învârtim, ca să scăpăm de roz.

sursa foto aici