Cândva număram avioane, îmi imaginam, cu fiecare avion numărat, care trecea pe deasupra blocului meu, că sunt la bordul fiecăruia și plec dintre ziduri. După primul bloc era America, după al doilea era India și după al treilea nu era nimic. Niciodată Europa!
Nu mă miră destinațiile, imaginația nu ține drumul hărții și nu se măsoară în kilometri!
Stăteam în aer până când mă cuprindea liniștea, care se așternea peste micul meu oraș de provincie cum se așterne praful peste covor și peste unele amintiri: repede și, de parcă n-ați ști v-o spun, pe nesimțite. Pentru praful din casă, aspiratoare profesionale! Pentru praful de pe amintiri?
Cam când eram pe aici 
se rupea și filmul. Se lăsau scările avionului și intram pe ferestră sau prin balcon înapoi, întorcându-mă din americile și indiile altora, îndatoririlor mele. Căci, de-acolo, de sus, vezi multe ale altora, n-ai cum să treci prin dreptul ferestrelor lor și să nu faci mișcare pe marginea poemelor trăitelor lor.
„Oricum, trebuia să cobor pe pământ, ca să duc gunoiul!”, îmi ziceam, scuzându-mă imponderabilității. „Să dau și cu aspiratorul!”…
Plusam! Îmi dădeam cât mai multe sarcini pământene, numai ca să-mi anulez zborurile în plus. Un singur zbor pe zi era suficient.
Dar asta a fost demult! De ceva timp număr aspiratoare. Și nu-mi trebuie nicio scuză pentru asta. Dacă nu le pornesc vecinii mei o zi, pe-ale lor, ca să-mi satisfac nevoia de a număra, intru în (pe) magazinul Marketonline.ro și le număr pe acelea. Mă imaginez în fața câte unuia, îi citesc funcțiile și aspir!
Când aspir, mă gâdilă ceva în talpă. Mi se întâmpla și când număram avioane. Mi se întâmplă, cred, când număr. Gâdilătura în talpă vine dintr-o magie aparte a lumii.
Oamenii cred — de când lumea! — în magie. Și eu cred! E oriunde și în orice!
Dar ea trebuie să înceapă de undeva, ca să existe!
„Crezi c-o să mai numeri vreodată avioane?” m-a întrebat deunăzi cineva. Nu știu! Nu e vreo bucurie să numeri avioane! Și să descoperi, zburând, cât praf și gunoi e în toate. Desigur, te pot atrage culorile, dar… Prefer să număr aspiratoare! Ele nu duc nicăieri, dar adună gunoiul și praful. Precum poezia.
Uite, un aspirator Rhonson!
Priviți-l! Priviți-i și caracteristicile! Rhonson e cel mai igienic tip de aspirator!
Cum să nu-l numeri?!
Eu, când l-am numărat, mi-am amintit de toate dățile când aș fi avut nevoie de el și nu l-am avut. Când ai nevoie de-un aspirator mai bun? Nu trebuie să fii femeie ca să știi asta! Ce-mi place la aspiratoare e că destinația lor nu e clară. Da! Exact! Peste unele amintiri nu se așterne nici praful, dar peste amintirile mele cu nevoia-mi de aspirator grozav s-a așternut, mă tem, peste capacitate! Mi-am dorit ca vechiul meu aspirator să se strice! M-am rugat! Fiindcă așa l-aș fi înlocuit imediat. Asta-i tot ce-mi amintesc! S-a stricat? Ei bine, nu!
Dacă o să fiu întrebată vreodată de ce număr, o să răspund:”pentru poezie”. Unii „coboară în stradă”pentru ea, ori își fac „scară la cer”, alții adună bucăți de perete de Facebook. Eu număr acum aspiratoare pentru oportunitatea altei expresivități. Poate-o s-o vedeți, poate nu! Oamenii nu au înțeles încă că de la orice se poate începe un poem.
Eu, peiorând acum despre aspiratoare, îmi vindec oarecum și frustrarea că nu am avut niciodată un aspirator grozav! Urăsc mătura! Adună gunoiul, dar ridică praful. Chiar dacă o uzi. Eu nu mă hotărăsc niciodată unde să îl adun și, dacă să fac o grămăjoară sau două. O folosesc destul de des, fiindcă am un aspirator vechi. Cu sac! Fără filtrare în apă. Zgomotos. Când îl pornesc, nu mă mai aud.
Nu știu dacă alți oameni numără, dar cred că știu de ce-ar face-o! Eu număr de nevoie! Alții numără ce au. Eu număr ce-mi lipsește.
V-ați întrebat vreodată cât gunoi intră într-o poezie? Ce capacitate-o fi având? Și câți microni de praf?
Mereu fac așa! Poetesc. Mai mult când am nevoi. Sau când am întâlniri. Azi am una. Sper să nu-mi aducă flori. Nu-mi place să număr flori. Sunt alergică!
Ne întâlnim într-o cafenea. Într-o cafenea se servesc cafele. Practic, nicio conversație între doi necunoscuți nu poate începe ușor la o cafea. Știu că așa încep relațiile, cu o cafea. Majoritatea! Nu contează gunoiul, nici praful! Dar tot la aspiratoare se ajunge într-un final.
„Bună, eu sunt Olimpia și număr aspiratoare. Cândva număram avioane!” Nu aș vrea să par o ciudată! O să beau cafeaua, o s-o beau repede și o să tac după introducere. Pe urmă îl invit acasă. Acolo n-o să pară straniu că aduc în discuție aspiratoarele. Și importanța lor.
Uneori, poetind, îmi place să surprind (în)scene simple: un om închis în odaia lui, aspirând. Vezi cum orice ar face el, în dosul faptelor lui, rămâne întotdeauna imaginea singurătății lui periind covoare, dinți și încercând să scape de praf în lumina razelor de soare și, sub clipocitul stelelor, în noapte, de gunoaie.
Spring SuperBlog 2016, sămânța cu numărul 1 în primăvara lui 
Alma Nahe(r) 