Între noi sunt fie țări, orașe, străzi, garduri, pereți, uși, ferestre, fie numai o perdea transparentă, un gând, un loc, un timp, un avânt. Desigur că aș fi putut să mai adaug multe între noi, un bagaj, o haină, o funcție, o stare materială, dar eu nu-s o listă, deși, o coală de hârtie (tot) sunt!
În voia vântului — și n-aș da vina numai pe el, mi se întâmplă și în zile senine — nu ajung, fizic, niciodată departe, de aceea mă vei găsi mai mereu călătoare în acea voie a cuvântului, cu oricâte bagaje pot eu duce și oricâte pot fi acceptate în cala fiecărui suflet care citește rândurile-mi. Și printre ele! Și aici, acum, în acest punct al îmbarcării într-o nouă istorisire uite că mi-am amintit de o reclamă a companiei Ryanair, care te învăța cum să furi (compania) la cântărirea bagajelor, îmbrăcând haine cu cât mai multe buzunare. Deși, două bagaje de mână gratuite — politica companiei aeriene Ryanair, o cunoscută companie low-cost — sunt mai mult decât suficiente!
Cumva, și această simulare de zbor al meu va cere multe buzunare, chiar dacă imaginare, așa că fiți pregătiți să fiți luați… în aer. Cât mai grei! Luați la voi numai ce vă trebuie, totuși!
Cum ochiul e cel care păcălește mintea, așa și mintea păcălește trupul. Astfel, poți să adaugi memoriei amintiri trăite printr-o conexiune de care nu știu mulți și nici chiar cei ce sunt prinși în secvența, cadrul, momentul în care tu ești observator. Poate o intuiesc, poate o presimt, dar nu sunt conștienți că urmează să devină amintirea ta, de care nu vor ști niciodată!
Dar să nu uit, voi zbura altădată în direcția de mai sus, căci eu am ajuns deja la destinație, că mă ține conexiunea. Dar voi… voi , ceilalți, ar trebui să urmați mai întâi niște formalități!
Presupunând că, din acest moment avem același drum, fiindcă e singurul loc liber pentru întoarcere, vi-l cedez. Dar, dacă vreodată veți întâlni situația de mai sus, trebuie să vă mișcați repede, fiindcă expiră sesiunea de rezervare și vă suflă altul norocul! Fie el și al scaunului din mijloc, nedoritul.
Dacă ați trecut de formalități, acum putem continua această incursiune și luați ceea ce urmează ca pe un film. Sau ca pe un program de divertisment la bordul unui avion. De hârtie, cum sunt eu.
De cum m-am trezit azi dimineață, m-am gândit la ziua de mâine. Da, știu ce gând v-ar putea trece acum prin cap, dar nu e acela gândul potrivit, care v-ar explica ceea ce tocmai am zis.
Mâine e 10 octombrie și, deși va fi o zi ca oricare alta, nu e, deoarece e ziua care m-a legat de lumea asta, dar, care, paradoxal, mă dezleagă de ea, puțin câte puțin, an de an. Nu sună prea optimist, sunt de acord, dar metaforele mele se consumă cu tot cu încărcătura lor la cotele suportabile, nu e cazul să le cântărim acum mai mult decât s-ar cere!
Dacă vă uitați la capturile de imagine, o să observați orele, starea vremii și câtă baterie mai am. La tabletă. Le-am lăsat intenționat și poate vă spun până la finalul acestei călătorii și de ce. Dar, mărturisesc că îmi doresc să reiasă firesc, fără să mai explic.
Deocamdată, însă, aș dori să spun ce e cu prima captură. Nu demult, am descoperit o aplicație prin care poți să te conectezi la câteva camere web plasate în lume, și o poți face gratuit. Dacă plătești, te poți conecta la mult mai multe. Aplicația e atractivă fiindcă oferă și sunet imaginilor, ceea ce lărgește percepția și-ți amăgește satisfăcător visul înfiripat din dorință (cea fără de putință, de multe ori). Satisface mai ales pe cei care, atrași de sunetul unui oraș, de muzicalitatea lui, de șoaptele ori strigătele lui, ascultă ca să ascundă întru irumpere în ei înșiși.
De obicei, observ ziua în care împlinesc anii (și ei pe mine) când e deja în desfășurare, la răsăritul ei și o uit la apus, dar uite că de data asta m-am trezit că privesc către ea cu o jumătate de zi înainte. Având timp berechet la dispoziție, mi-am adăugat și un posibil cadou. Cel puțin așa am vrut. Am deschis aplicația „EarthCam”, am apăsat pe primul buton în ordinea pe care o afișa aplicația și am stat cu ochii în sticlă cât să iasă soarele și, în lumina lui să strălucească strada. De curățenie, fiindcă la acea oră, undeva pe la ora prânzului adică, tocmai trecea o autoutilitară, care ștergea (cu peria) urmele trecerii turiștilor și ale localnicilor Dublinului și am urmărit-o cu interes cum făcea slalom printre oameni.
Când ai exercițiul ăsta al imaginației — și eu îl datorez ludicului meseriei mele (sunt actriță și o spun pentru cei care nu știu, evident) —, e foarte ușor să călătorești cu mintea în acest fel, ba chiar mai mult, exersând, se întâmplă să simți cum toată ființa ta se mută într-un alt trup, dincolo de realitatea ta, capabil să îți transfere energia locului pe care-l privești numai prin obiectivul subiectiv al unei camere web. Dar, tema acestui transfer e deja fructificată în filmul Matrix până la refuz, așa că n-o s-o dezvolt mai mult decât am eu nevoie ca să înțelegeți unde bat, ci numai cât să observați puștoaica aceea cu părul roșcat, din dreapta imaginii. (sus!)
Desigur că ea a devenit — din momentul apariției ei — un personaj important numai pentru mine și n-o să vă cer să o faceți și voi, deși, de dragul poveștii… Ei, bine, din acel moment, fără să mușc ca Alice (în Țara Minunilor) dintr-o prăjiturică miraculoasă care micșorează, am fost (în) puștoaica aceea pentru câteva minute, cred. Nu le-am numărat. Se poate să fi fost și numai câteva secunde.
M-a ajutat, oarecum, și faptul că nu era însoțită și, dacă mă întrebați când a dispărut, n-o să știu să vă spun, fiindcă deși n-am scăpat-o din vedere, îmi lipsește (la montaj) partea cu ieșirea ei din cadru. Las acest cadru ca fiind unul particular, totuși. Dar subliniez transferul. Pentru creduli, pentru împătimiți ai semnelor din cer, pentru cei cu un chef de joacă cel puțin egal cu al meu.
De unele chestii pot doar eu să mă apropii și să văd mai mult decât este. Așa pățesc și cu oamenii, dar ca să treci de încuietori… trebuie să modifici măcar unghiul de percepție. Nu mai zic de deschideri, descuietori…
Sursa: dublin.eazycity.com
Ca mintea mea să perceapă zborul-cadou ca fiind unul real, fiindcă mi-am dorit asta, am ales să zbor economic. Cu Ryanair, deși puteam să-mi permit extravaganțe. Din nimic, dacă dai mult sau puțin, rămâi tot cu nimic!
Ca să cred chiar eu că-mi voi face acest cadou, am vrut să aleg un city break low cost. Dublinul se preta pentru o destinație de weekend prelungit, astfel că l-am prea lungit până la 7 zile, atrasă fiind și de costul biletului de retur, chiar dacă asta putea însemna un adaos la cazare. Dar cum am găsit un pat pentru care aș plăti 180 de euro pentru toată perioada de ședere (cazarea am găsit-o tot cu ajutorul site-ului Ryaneir), nu mă zgârcesc. Ar fi culmea!
Dacă vă plac detaliile, totul (mi) se întâmplă în noiembrie, plecarea e peste o lună (așa cum reiese din printscreen-ul cu rezervarea), astfel că îmi pot permite între timp să adaug emoții sau alte colțuri de Dublin, că deocamdată nu mă dezlipesc de pub-ul ăsta, după cum observați.
Ar putea să și ningă! Cam așa.
Tot nu m-aș dezlipi! De pub, de acest text, de visare… O s-o fac, totuși, nu prea lin, întru economia răbdării cititorului. Dar și pentru că, scriind, m-a prins o nouă noapte.
Pe care o împart ,deocamdată, cu „Oameni din Dublin”*. Un bonus literar, ca să nu vă las prea în aer.
Avertisment! Acesta nu este un text despre vacanțe ieftine, zboruri în Europa sau despre destinații cu zboruri ieftine. Pentru mine — și am stabilit de la bun început că sunt o hârtie — e un (în)semn, ca să nu nimeresc în vreo baltă neagră (dubh linn) a memoriei și să putrezească un gând, dar mai ales aripile lui. Cele mai ieftine aripi!
Fiindcă uneori, între oameni și zborurile lor poate sta DOAR o companie aeRYANă!
SuperBlog 2016, proba nr.2. Sponsor: 
* referire la cartea lui James Joyce
Alma Nahe(r) 