alma nahe

Archive for the ‘Drumuri&Călătorii’ Category

Ieşirea din Melk

In Drumuri&Călătorii on Mai 11, 2017 at 4:28 PM

Prin Intrarea în Melk(I) şi Intrarea în Melk(II) am ocolit un pic intrarea în oraş, ca s-o leg cu ieşirea din el, mai întâi spre Viena, apoi uşor-uşor, înapoi, spre întoarcerea în melc, căreia îi zicem toţi „acasă”.

Melk e un fel de Braşov, iată câteva instantanee care or să vă convingă.

Fiind sărbătoare, magazinele aveau obloanele trase, dar erau deschise, totuşi, pub-urile, restaurantele şi cofetăriile. La ora la care am ieşit eu în plimbare (17.30, cred) nu prea era multă lume pe stradă, aşa că de data asta nu a trebuit să caut eu pustiul din fotografii sau să-l aştept cu răbdare, ci mi s-a aşternut singur-singurel, aşa cum l-am găsit, tăcut.

Neaşteptat, am auzit totuşi, la un moment dat o-ko-bo-o-ko-bo-o-ko-bo, dar până să mă dumiresc eu şi să scot telefonul, sunetul făcut de saboţii unei gheişe (în Austria?!) s-a făcut pierdut pe una dintre îngustele străduţe. Nu era îmbrăcată în chimonoul tradiţional, dar saboţii o dădeau de gol. Probabil că lucra la vreun restaurant japonez din oraş…

Vă reamintesc că, de unde eram cazată eu, în Pielach, până în Melk nu erau decât vreo 2,5 km, astfel că am mai vizitat oraşul şi în altă zi, doar că de data asta era destul de animat, în special de turişti, trecuţi de vârsta a doua binişor, cel mai probabil veniţi să viziteze Abaţia Melk.

În a doua zi de Paşti am pornit spre Viena şi, în drum spre metropolă, am întâlnit acest locuşor: Kloster Schönbühel, un lăcaş sfânt.

Nu e un loc pe care să-l părăseşti repejor, clar, ci unul care te îmbie la un popas mai lung. Doar că, fiind în drum spre Viena şi având în plan mai multe obiective, am sărit peste gânduri numai bune de visare şi peste poezia locului. De altfel, aşa s-a întâmplat şi cu celelalte obiective, aflate în drumul spre Viena, pe care doar le-am bifat. Stift Göttweig, spre exemplu, era în renovare, l-am văzut şi pe el doar pe dinafară. 

Am trecut şi am oprit un picuţ în Krems, care e un fel de Melk, dar la scară mai mare. Numai că mi-a fost un picuţ cam rău de la serpentine şi nu am avut deloc chef de fotografiat. Într-un final, înainte să ajung în metropolă, mi-am revenit.

2 ore în Viena= Mc Donalds+Dom(nu’)

Dom-ul era şi el în restaurare pe dinafară. De fapt, un turist grăbit ca mine ar zice că toată Austria e în restaurare fiindcă toate clădirile, oricât de vechi erau, arătau ca noi.

Poze cu Mc Donalds n-am, dar mai am câteva fotografii făcute în metropolă. Spre exemplu, cu cai verzi…

În a treia zi de Paşti am luat-o la picior prin Pielach şi am mai luat cu mine câteva instantanee.

În 5 zile de Austria (o săptămână de vacanţă cu cele 2 zile pe drum, dus-întors, cu maşina) nu ai cum să vezi multe şi nici cum să le simţi cum trebuie, dar câte ceva tot am asimilat şi rămân acolo, încă cu deschidere, pentru altă vizită, poate mai lungă, cine ştie…

Însă, am tras concluzia că eu, clar, nu sunt (şi nici nu voi fi!) un vizitator tipic de metropolă, ci unul sadea, de periferie!

 

 

Intrarea în Melk(II)

In Drumuri&Călătorii on Mai 1, 2017 at 6:50 AM

Fiindcă e prima zi de Paşti, aici, în amintire, sar peste oraş şi mă sui direct în cerul lui: Abaţia Melk.

La intrare stă scris „ABSIT GLORIARI NISI INCRUCE” (Gloria este găsită numai prin cruce) şi, mărturisesc că, scriind acum, am zis în gând, în loc de „găsită”, „greşită”. Nu comentez mai mult de atât, uneori gândul e mai puternic decât orice poruncă divină.

Dacă vă imaginaţi că este un loc liniştit, căci aşa grăiesc pozele mele, ei bine, ele mint. Eu am ajuns destul de dimineaţă, când turiştii cel mai probabil că îşi luau încă micul dejun, de aceea nu apare nimeni în fotografii. Asta nu înseamnă că nu erau chiar şi la acea oră a dimineţii destui, am văzut în parcare vreo 5-6 autocare, doar că eu căutam cu răbdare unghiurile pustii, care să-mi amintească numai şi numai de mine.

Totuşi, n-am putut să mă abţin să nu surprind instantaneul ăsta:

img_0181

În cadrul abaţiei e şi o şcoală, unde merg elevii de gimnaziu din Melk, dar fiind sărbătoare nici ei nu apar în peisaj, altminteri prezenţi în memoria oricărui vizitator.

Ca să văd tot ar fi trebuit să stau până la ora 17.00, când se închideau uşile. Nu am stat! Nu mi-am luat bilet, care costa 10 euro, dar nici nu m-a oprit nimeni să mă întrebe dacă am. Am lăsat, totuşi, mai mult de 10 euro pe suveniruri: un breloc şi doi cercei.

Nu am vizitat grădinile,  muzeul, nici biblioteca, dar am zăbovit vreo 2-3 ore prin curtea interioară şi am intrat la slujba de Paşti, în biserică, dar am stat în zona destinată turiştilor, care era despărţită de geamuri din sticlă de restul bisericii şi puteai privi doar un sfert din opulenţa ei. Chiar şi-aşa, era destul de copleşitor pentru mine să văd atâta aur decorând betoane, fiindcă nu m-am putut dezice de gândul care(-mi) numără necontenit sărăcia, în general.

Cum era slujbă, nu am avut voie să fotografiez şi nici să filmez, aşa că, intuind asta, înainte să împing uşa bisericii cu mâna dreaptă, am introdus mâna stângă cu telefonul în ea şi am apăsat la ghici pe butonul camerei.

img_0180

Nu cred că am stat mai mult de jumătate de oră, dar am prins finalul concertului coral şi, în timp ce îmi roiau ochii, ori din cauza strălucirii, ori din alte cauze, m-au podidit lacrimile, de nu mai reuşeam nici să le şterg, nici să le opresc. Nu ştiu cu ce fel de sentiment am avut de furcă acolo, dar dacă aia e bucuria sau tristeţea divină, mai vreau!

Până îmi revin, mai aruncaţi-vă ochii înspre tavane şi, de ce nu, înspre intrarea în bibliotecă.

Posibil că, ceea ce am simţit să fi fost forţa celor 4 virtuţi: Înţelepciunea, Dreptatea, Tăria si Cumpătarea, dar revenirea din sentimentul acela nu a fost către alte simţiri şi mai adânci, fiindcă Dumnezeu nu sună atât de melodios în limba germană, mein Gott! Şi nici o slujbă în numele lui!

Chiar dacă nu mi-am petrecut toată ziua acolo, timpul îmi dicta altceva, ori din pricina greutăţii celor simţite, ori din faptul că oricât ai colinda mai de suprafaţă, aşa, superficial, cum am făcut-o eu, tot nu reuşeşti să surprinzi tot domeniul abaţiei, căci e imens.

Că tot veni vorba de cumpătare şi înţelepciune, e timpul să mai mărturisesc nişte imagini cu Melk-ul, văzut de sus şi pe urmă o să mă îndrept în tăcere.

Mâine voi intra în Melk-ul urban, dar nici acolo nu vă aşteptaţi la cine ştie ce zgomote generale. Tot cele particulare se vor etala, drepte sau strâmbe, în acest muzeu închinat numai şi numai amintirilor mele.

Intrarea în Melk (I)

In Drumuri&Călătorii on Aprilie 30, 2017 at 8:59 PM

De obicei, textele în care prezinţi un itinerariu de călătorie propriu, vrei să servească şi altora, de aceea, imediat cum ai ajuns înapoi, în fotoliul tău confortabil, în loc să-ţi expui trăirile intime, aduni din Google istorii demult stinse, dar scrise şi rescrise, şi o minimalizezi, fără tăgadă, pe cea pe care tocmai a scris-o istoria sufletului tău nomad. Şi, (nu-i aşa?), exact asta face ca scurta vizită într-un alt loc să nu mai fie a ta, ci a vorbelor tale… „Stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus”, vorba lui Eco! Ca s-o înţelegem şi noi o să pun şi traducerea ei literară „Trandafirul de ieri rezistă datorită numelui său, dar noi avem doar nume ale trandafirului fără rost.”

Când am aflat că o să trec două graniţe, dintr-o dată nu m-am mai simţit ca un melc în ale plecărilor fizice, ştiut lucru că Alma Naher asta, care scrie pe aici, pleacă, cu precădere, numai şi numai în cuvânt şi chiar ziceam cândva că, pomenind câte un loc prin paginile astea, imaginară plecare pentru mine, se transformă pentru câţiva traseu de-adevăratelea. Dar, uite că a venit şi vremea picioarelor mele!

De fapt, nu o să intru chiar azi în Melk! O să ajung în noapte, târziu, în Pielach Spielberg, (la 2,5km de Melk) trecând graniţele cu ochii închişi, aşa cum le-am trecut eu, că am dormit, exact! Am deschis ochii cât să mă arăt ca în buletin vameşului român, celui ungar, şi austriacului şi, cât să mă conving că nu ne vor răpi extratereştrii cu luminiţele lor roşii, clipocind în întuneric. Extratereştrii fiind, de fapt, zeci de eoliene.

De cum am ajuns la Haus am Wanderweg, am fumat.

alma

Am fumat şi am ameţit! Aer tare, plămâni… în fine, nu contează, o să trec repede peste întunericul locului nu înainte să vă spun că, atunci când am intrat în Pielach, mi s-a părut că am nimerit într-o poveste în care toate personajele erau plecate în vacanţa de Paşti şi eu trebuia acum să umplu locul. Dar na, asta aduce întunericul: adormiţi şi o-nspăimântătoare linişte austriacă. Spielberg, Spielberg…! Fiori sub piele…

Am să aprind acum lumina zilei, nu vă mai sperii, ca vă zic că Haus am Wanderweg e casa aceea mare, de pe deal(de mai jos) şi e încă în construcţie, doar o parte din ea funcţionând în regim de pensiune, mai exact o parte extrem de modernă. Cealaltă e încă a altor vremuri, unele viitoare (e în construcţie o piscină acoperită la etaj) şi altele vechi, foarte vechi, atât de vechi încât, dincolo de piatră răzbate izul trecerii timpului.

haus

adresa hause am wanderweg

Gazdele sunt doi români, Roxana şi George, astfel încât nu am fost nevoită să-mi exersez decât limba maternă, în alte registre decât cele în care scriu eu, desigur, adică mai puţin poetice.

N-o să mă mai joc de-a-ntunericul pielachian, să vedem câte ceva, totuşi prin zonă.

De-aici încolo las, oricum, mai multă ziuă care să străbată textul ăsta. Aşa o să vedem că, de fapt,  eu sunt în vacanţa de Paşti, iar personajele locului sunt (la ele) acasă.  Că e Paşti o să observăm în altă zi, astăzi e o zi mai mult de acomodare.

Pe scurt, în Pielach (dând clik veţi descoperi mai multe locuri), observaţi deja, nu prea există garduri delimitând teritorii, astfel încât te poţi plimba prin „curţile” oamenilor fără să simţi că încalci proprietatea cuiva. De altfel, locuitorii sunt foarte prietenoşi, atât de prietenoşi încât îţi aminteşti subit toate cuvintele în limba germană pe care le-ai ştiut vreodată. După cum îmi zâmbeau, sigur „Fröhliche Ostern” e „Paşti fericit(ă)!”

Astăzi nu cred că mai ajung undeva, decât, poate sus, pe deal, până-n grămăjoara de…

18217486_1496321267065004_373718782_n

bălegar. 🙂 M-am apropiat de ea cât să îmi simt norocul şi cât să nu-mi mute nasul.  Dar, drumul ăsta pe care am luat-o  nu mai duce nicăieri, deşi duce cu adevărat către… Dunăre, aşa încât o să mă întorc din cale, şi luând-o înapoi, la vale, mă voi opri pe o băncuţă pe care au pus-o localnicii, cât să înmagazinez în mine priveliştea şi, comuna privită de sus şi desigur, cât să ard o foiţă de tutun, ca să acopăr altele. Alte foi. Şi alte arderi…

Desigur, coborând, am întâlnit şi ceva găini, în aceeaşi singură gospodărie, pe care o văzusem şi urcând dealul.

Şi câţiva tăuraşi…

De fapt, iarba este tot la fel de verde şi în Austria, ca şi în România, copacii sunt în păduri, în schimb, aproape neatinşi, spre deosebire de ai noştri, care-s pe la ei în sobe, dar nu vreau să mă trezesc din reverie cu măgării.

panoramă

Pielach e un loc liniştit, unde, dacă nu-ţi arde de cutreierat Viena, vestita metropolă austriacă, poţi să poposeşti cu încredere aici (la 2 ore distanţă de Viena), fiind sigur că respiri aer curat. Garantat! Dacă aş locui o lună, m-aş lăsa de fumat! Încet, programat!

Acum o să mă întorc în Haus am Wanderweg  şi o să vă îmbii nu din vorbe, ci dintr-un foc să intrăm în casă, fiindcă se înserează şi am promis că las mai multă zi în text.

Accesând link-ul (booking) pe care l-am ascuns sub „casă”, veţi descoperi de ce alte avantaje dispune această pensiune. Acolo găsiţi şi preţul, care este bun, vă spun de pe acum. Apartamentul are un etaj, două băi, bucătărie, astfel încât pot locui mai multe familii, preţul fiind stabilit per apartament, nu per persoană.

Interiorul, după cum veţi observa şi în pozele de pe booking.com, este amenajat în stil modern, cu mult bun gust şi, de ce să nu recunosc în cam prea (mult) lux pentru trăirile mele poetice. O să adorm totuşi, boema de mine, în miros de parfum scump până mâine, când reînviez sfârşitul ăsta de poveste, trăgând de el încă un pic, în timp ce o să pregătesc teren nou întru intrarea în medievalul Melk şi, mai ales croindu-mi cale spre Abaţia pe care Umberto Eco a „spovedit-o” prin Adso în „Numele Trandafirului”.

Ghid pentru călători speciali

In dicţionar de mişcare, Drumuri&Călătorii, SuperBlog2016 on Noiembrie 23, 2016 at 8:50 PM

1. Spre înțelesul lucrurilor aproape imposibile sau CNDuce

Fulgul de nea cădea. Venea ușor înspre noi, câțiva călători speciali, dar noi nu știam. Mi-am zis că, dacă începe să ningă azi, o să-l văd înainte să se topească pe obrazul altcuiva și că, dacă se întâmplă exact așa, vom pleca, dar cu mine ghid. Nu știu de ce fac asta, de ce nu mă încred mai mult, tot ce se întâmplă acum e ceea ce trebuie să se întâmple acum, iar gândul puternic, îndreptat către vacanțe speciale, e cel care ascunde sau scoate la iveală calea. Ca să înțelegeți și mai bine, uitați-vă la acest apus!


Un tărâm de vis, la câțiva kilometri de orașul Focșani, unde locuiesc: barajul de acumulare Călimăneşti, în apropiere de Mărăşeşti, un loc secret în care se întâlnesc pescarii împătimiți, care trăiesc pe uscat, dar în același timp, un loc cu un peisaj surprinzător. A fost să trec pe-acolo, pe lângă acel baraj și m-a vrăjit mirajul acelui apus, iar preț de o jumătate de oră am crezut că nu mai sunt, că am devenit chiar eu apusul. O imagine de care n-o să mă despart niciodată!

2. Spre înțelesul scopului sau Ce Ne Determină

Nu am ieșit aproape niciodată din patria mumă, doar de două ori, ambele până la frații bulgari. Prima dată, trei ore în nisipuri aurii — care mi-au intrat peste tot —, multe ore pe drum și mult câmp, din care îmi amintesc cum, odată ajunși și răpuși de aer, soare și foame, eu m-am certat cu chelnerul — în limba română! —, pe motiv că salata lor bulgărească, nu e bulgărească, fiindcă nu avea aceleași ingrediente ca cea românească, cu aceeași denumire. Așa, ca o paranteză, de câte ori zic „bulgărească”, mă gândesc la o bătaie zdravănă cu bulgări de zăpadă și atunci, dacă aș fi fost Crăiasă Zăpezii l-aș fi spulberat. A doua oară spre Bulgaria, am luat-o printr-un lan de porumb, ieșind din România și am ajuns pe o plajă aproape virgină, unde am prins, tot așa, apusul. Cred că și atunci tot trei ore am poposit pe tărâm bulgăresc, dar cum mă ustura pielea îngrozitor, arsă de soare, mi s-a părut că eram acolo dintotdeauna. Ar putea suna poetic, dacă nu mi-aș aminti durerea…

img_9728img_9729

Atunci — și prima dată, și cea de-a doua oară —, a fost altcineva ghidul micuței noastre caravane, înființată ad-hoc, din Vama-Veche și, poate că nu ar fi trebuit să aștept atât de mult primul fulg…

3. Spre înţelesul a ceea ce ne ghidează sau Ce Ne Dorim în turism 

nihil-sine-rev

E indicat să ştii singur încotro s-o iei, care-i anotimpul potrivit sau forma de relief și, chiar limba care ţi se potriveşte. Indiferent că fulgul de zăpadă de la început ajunge sau nu pe obrazul tău, asta nu te face ghidul unui grup, ci este, momentan, doar un joc special al acelui grup, care mă include, un joc care-l şi particularizează, fiindcă suntem călători atât de diferiţi.

El pică, totuşi, în această poveste, pe obrazul meu, ca să mă autodetermin în faţa celor aproape ca mine şi îndată ce se topește, eu trebuie să rostesc o destinaţie. Ce nu ştie caravana mea e că eu am ales să mă ascund de zăpadă și ninsori (deși le iubesc), pentru o săptămână, în Portugalia.

Pentru apus, pentru că acolo se termină pământul și începe oceanul, pentru fado (cel cântat în cartierul Alfama și fado-ul cântat doar de bărbați, fado de Coimbra), pentru mersul pe jos, pentru arhitectura clădirilor, pentru fuziunea a două culturi diferite (maură, vest europeană), pentru vremurile când poezia a fost acolo mai influentă decât proza, pentru José Saramago, pentru cele 3000 de cuvinte care se scriu și se pronunță ca în limba română (ex: nesta casa, com um litro de vinho e um kilo de carne de vaca não se more de fome où de sede), pentru orașul alb de pe Tejo (Lisabona), pentru îngustele străduțe în pantă, pentru tramvaiele de epocă, pentru tramvaiul nostalgic Electrico, pentru Belém, pentru desertul tradițional de Crăciun — Bolo-Rei, pentru pâinea tradițională cu sardine, pentru água-pé (must), pentru…

logo-vacante-nou

Spre buna înţelegere a acestui ghid întru mișcare:


Voi lăsa particularităţile călătoriei mele acolo unde le e locul şi întâmplarea, mai exact în viitorul apropiat, în perioada 27.12.2016 – 03.01.2017, fiindcă, da, poți rătăci aiurea și să dai de locuri frumoase, dar parcă e mai înțelept să alegi trecerea dintre ani îndrumat de o echipă tânără, cum e cea a CND Turism, mai ales când alegi să petreci Anul Nou înspre cald, dinspre rece.

Și, dacă nu mi te alături acum în Caravana Iubitorilor De Apusuri, ca să petrecem Revelionul la Lisabona împreună, îţi poţi rezerva de pe acum locul tău special în călătoria ta specială prin CND Turism-Vacanţe Speciale (vezi pe site!), din Caravana Destinaţiilor Turistice: o vacanţă exotică, o călătorie în familie, una pentru luna de miere, un pelerinaj, un sejur, o călătorie de afaceri, un program Work & Travel în SUA, circuite cu avionul sau cu autocarul, oriunde, interne (România e atât de frumoasă!), externe, un pretext altfel pentru a petrece de Crăciun sau Revelion sau orice alt motiv de ducă. Și, cel mai important aspect, îți poți personaliza călătoria sunând la numerele de telefon 021 313 84 60; 0742 344 160; 0732 947 700; 0768 313 745 sau scriind un e-mail la adresa: office@vacantespeciale.ro. CND Turism află toate preferințele tale și bugetul pe care ai hotărât să-l aloci drumeției, apoi îți prezintă oferte turistice potrivite ție sau grupului tău, al cărui ghid ești, de ce nu, chiar tu!

surse foto (în ordinea apariției în text):
— 1, 2, 3 – arhiva personală (1- barajul Călimănești; 2-3 Bulgaria)

— 4 – Facebook

—5 -site-ul CND Turism

— 6 -panoramio.com. (Lisabona iarna)

SuperBlog 2016, proba nr.21

Încuietoarea dintre oameni

In dicţionar de mişcare, Drumuri&Călătorii, SuperBlog2016 on Octombrie 10, 2016 at 1:48 AM

Între noi sunt fie țări, orașe, străzi, garduri, pereți, uși, ferestre, fie numai o perdea transparentă, un gând, un loc, un timp, un avânt. Desigur că aș fi putut să mai adaug multe între noi, un bagaj, o haină, o funcție, o stare materială, dar eu nu-s o listă, deși, o coală de hârtie (tot) sunt!

În voia vântului — și n-aș da vina numai pe el, mi se întâmplă și în zile senine — nu ajung, fizic, niciodată departe, de aceea mă vei găsi mai mereu călătoare în acea voie a cuvântului, cu oricâte bagaje pot eu duce și oricâte pot fi acceptate în cala fiecărui suflet care citește rândurile-mi. Și printre ele! Și aici, acum, în acest punct al îmbarcării într-o nouă istorisire uite că mi-am amintit de o reclamă a companiei Ryanair,  care te învăța cum să furi (compania) la cântărirea bagajelor, îmbrăcând haine cu cât mai multe buzunare. Deși, două bagaje de mână gratuite — politica companiei aeriene Ryanair, o cunoscută companie low-cost —  sunt mai mult decât suficiente!

Cumva, și această simulare de zbor al meu va cere multe buzunare, chiar dacă imaginare, așa că fiți pregătiți să fiți luați… în aer. Cât mai grei! Luați la voi numai ce vă trebuie, totuși!

image

Cum ochiul e cel care păcălește mintea, așa și mintea păcălește trupul. Astfel, poți să adaugi memoriei amintiri trăite printr-o conexiune de care nu știu mulți și nici chiar cei ce sunt prinși în secvența, cadrul, momentul în care tu ești observator. Poate o intuiesc, poate o presimt, dar nu sunt conștienți că urmează să devină amintirea ta, de care nu vor ști niciodată!

Dar să nu uit, voi zbura altădată în direcția de mai sus, căci eu am ajuns deja la destinație, că mă ține conexiunea. Dar voi… voi , ceilalți, ar trebui să urmați mai întâi niște formalități!

image

Presupunând că, din acest moment avem același drum, fiindcă e singurul loc liber pentru întoarcere, vi-l cedez. Dar, dacă vreodată veți întâlni situația de mai sus, trebuie să vă mișcați repede, fiindcă expiră sesiunea de rezervare și vă suflă altul norocul! Fie el și al scaunului din mijloc, nedoritul.

Dacă ați trecut de formalități, acum putem continua această incursiune și luați ceea ce urmează ca pe un film. Sau ca pe un program de divertisment la bordul unui avion. De hârtie, cum sunt eu.

De cum m-am trezit azi dimineață, m-am gândit la ziua de mâine. Da, știu ce gând v-ar putea trece acum prin cap, dar nu e acela gândul potrivit, care v-ar explica ceea ce tocmai am zis.

Mâine e 10 octombrie și, deși va fi o zi ca oricare alta, nu e, deoarece e ziua care m-a legat de lumea asta, dar, care, paradoxal, mă dezleagă de ea, puțin câte puțin, an de an. Nu sună prea optimist, sunt de acord, dar metaforele mele se consumă cu tot cu încărcătura lor la cotele suportabile, nu e cazul să le cântărim acum mai mult decât s-ar cere!

Dacă vă uitați la capturile de imagine, o să observați orele, starea vremii și câtă baterie mai am. La tabletă. Le-am lăsat intenționat și poate vă spun până la finalul acestei călătorii și de ce. Dar, mărturisesc că îmi doresc să reiasă firesc, fără să mai explic.

Deocamdată, însă, aș dori să spun ce e cu prima captură. Nu demult, am descoperit o aplicație prin care poți să te conectezi la câteva camere web plasate în lume, și o poți face gratuit. Dacă plătești, te poți conecta la mult mai multe. Aplicația e atractivă fiindcă oferă și sunet imaginilor, ceea ce lărgește percepția și-ți amăgește satisfăcător visul înfiripat din dorință (cea fără de putință, de multe ori). Satisface mai ales pe cei care, atrași de sunetul unui oraș, de muzicalitatea lui, de șoaptele ori strigătele lui, ascultă ca să ascundă întru irumpere în ei înșiși.

De obicei, observ ziua în care împlinesc anii (și ei pe mine) când e deja în desfășurare, la răsăritul ei și o uit la apus, dar uite că de data asta m-am trezit că privesc către ea cu o jumătate de zi înainte. Având timp berechet la dispoziție, mi-am adăugat și un posibil cadou. Cel puțin așa am vrut. Am deschis aplicația „EarthCam”, am apăsat pe primul buton în ordinea pe care o afișa aplicația și am stat cu ochii în sticlă cât să iasă soarele și, în lumina lui să strălucească strada. De curățenie, fiindcă la acea oră, undeva pe la ora prânzului adică, tocmai trecea o autoutilitară,  care ștergea (cu peria) urmele trecerii turiștilor și ale localnicilor Dublinului și am urmărit-o cu interes cum făcea slalom printre oameni.

image

Când ai exercițiul ăsta al imaginației — și eu îl datorez ludicului meseriei mele (sunt actriță și o spun pentru cei care nu știu, evident) —, e foarte ușor să călătorești cu mintea în acest fel, ba chiar mai mult, exersând, se întâmplă să simți cum toată ființa ta se mută într-un alt trup, dincolo de realitatea ta, capabil să îți transfere energia locului pe care-l privești numai prin obiectivul subiectiv al unei camere web. Dar, tema acestui transfer e deja fructificată în filmul Matrix până la refuz, așa că n-o s-o dezvolt mai mult decât am eu nevoie ca să înțelegeți unde bat, ci numai cât să observați puștoaica aceea cu părul roșcat, din dreapta imaginii. (sus!)

Desigur că ea a devenit — din momentul apariției ei — un personaj important numai pentru mine și n-o să vă cer să o faceți și voi, deși, de dragul poveștii… Ei, bine, din acel moment, fără să mușc ca Alice (în Țara Minunilor) dintr-o prăjiturică miraculoasă care micșorează, am fost (în) puștoaica aceea pentru câteva minute, cred. Nu le-am numărat. Se poate să fi fost și numai câteva secunde.

M-a ajutat, oarecum, și faptul că nu era însoțită și, dacă mă întrebați  când a dispărut, n-o să știu să vă spun, fiindcă deși n-am scăpat-o din vedere, îmi lipsește (la montaj) partea cu ieșirea ei din cadru. Las acest cadru ca fiind unul particular, totuși. Dar subliniez transferul.  Pentru creduli, pentru împătimiți ai semnelor din cer, pentru cei cu un chef de joacă cel puțin egal cu al meu.

De unele chestii pot doar eu să mă apropii și să văd mai mult decât este. Așa pățesc și cu oamenii, dar ca să treci de încuietori… trebuie să modifici măcar unghiul de percepție. Nu mai zic de deschideri, descuietori…

image

Sursa: dublin.eazycity.com

Ca mintea mea să perceapă zborul-cadou ca fiind unul real, fiindcă mi-am dorit asta, am ales să zbor economic. Cu Ryanair, deși puteam să-mi permit extravaganțe. Din nimic, dacă dai mult sau puțin, rămâi tot cu nimic!

Ca să cred chiar eu că-mi voi face acest cadou, am vrut să aleg un city break low costDublinul se preta pentru o destinație de weekend prelungit, astfel că l-am prea lungit până la 7 zile, atrasă fiind și de costul biletului de retur, chiar dacă asta putea însemna un adaos la cazare. Dar cum am găsit un pat pentru care aș plăti 180 de euro pentru toată perioada de ședere (cazarea am găsit-o tot cu ajutorul site-ului Ryaneir), nu mă zgârcesc. Ar fi culmea!

Dacă vă plac detaliile, totul (mi) se întâmplă în noiembrie, plecarea e peste o lună (așa cum reiese din printscreen-ul cu rezervarea), astfel că îmi pot permite între timp să adaug emoții sau alte colțuri de Dublin, că deocamdată nu mă dezlipesc  de  pub-ul ăsta, după cum observați.

Ar putea să și ningă! Cam așa.

Tot nu m-aș dezlipi! De pub, de acest text, de visare… O s-o fac, totuși, nu prea lin, întru economia răbdării cititorului. Dar și pentru că, scriind, m-a prins o nouă noapte.

image

Pe care o împart ,deocamdată, cu „Oameni din Dublin”*. Un bonus literar, ca să nu vă las prea în aer.

Avertisment! Acesta nu este un text despre vacanțe ieftine, zboruri în Europa sau despre destinații cu zboruri ieftine. Pentru mine — și am stabilit de la bun început că sunt o hârtie — e  un (în)semn, ca să nu nimeresc în  vreo baltă neagră (dubh linn) a memoriei și să putrezească un gând, dar mai ales  aripile lui. Cele mai ieftine aripi!

Fiindcă uneori, între oameni și zborurile lor poate sta DOAR o companie aeRYANă!

 

image

 

00181

SuperBlog 2016, proba nr.2. Sponsor: english no tagline-print-white bkg

* referire la cartea lui James Joyce

… ești

In dicţionar de mişcare, Drumuri&Călătorii on Noiembrie 11, 2015 at 4:38 PM

#jurnaldecalatorie

Căuești (Drăgușeni, jud.Galați), 10 noiembrie, 2015

image
Cât vezi cu ochii, coline. O lume jumătate cer și jumătate pământ, parcă neatinsă de om, care îți lasă impresia că urmează să intri în sufletul tuturor gândurilor care nu și-au găsit împlinirea. Doar urmele de asfalt reușesc să te țină încă în realitate.

Am ajuns în Căuești. E ora 10 dimineața, când soarele se tocmește încă cu ceața, care să rămână, care să fie alungat. Nu ajung la o înțelegere, așa că, odată coborâtă din mașină, străbătută de un mic fior, îmi strâng haina mai bine pe lângă corp. Sunt zone dintr-astea în România, în care foarte ușor ți se poate părea că ești și nu ești. Prin contrastul lumii din care vii cu cea în care tocmai ai pătruns, pare că ești. Nu ești atunci când înțelegi că sosirea ta acolo, pentru câteva ore, nu schimbă cu nimic desfășurarea vieții. Poate că o perturbă un pic, dar nesemnificativ.

Am parcat mașina în dreptul unei case bleu cu ferestre albastru aprins, care nu dezvăluie deloc, dar absolut deloc scopul drumeției mele și al acestei zile pe care o marchez în jurnalul meu de călătorie. Doar ușa, al cărei toc e împodobit cu o fundă dintr-un material alb pe dedesubt și unul negru pe deasupra trădează că acolo cineva urmează să plece din lumea asta. Definitiv.

Că este vorba de un pictor, da, tot locul ăsta vorbește despre asta!

image

Casa e și ea cocoțată într-un vârf de colină. Zărim, de jos — nu sunt singură, sunt împreună cu mătușa mea — două femei care taie ceva pe o masă, afară, și încă una, o femeie-zvârlugă (fiecare sat românesc are una) care leagă ștergare de coroanele de flori lipite de peretele casei. Urcăm. Doi puiuți de cățel, unul alb și altul negru, ne întâmpină bucuroși și se gudură pe lângă tălpile noastre. Nu grăbesc pasul. Doar mătușa mea, fiindcă călătorul zilei e prietenul ei, pictorul Aurel Manole și simte altfel decât mine chemarea. Eu sunt numai observatorul acestei scurte vacanțe speciale, care se scrie acum aproape singură.

Am ajuns cu mult înaintea tuturor, ca să ne înfruptăm din pustnicia acestui loc. O bătrânică de 88 de ani ne taie calea rapid. Și gândurile mele! Reazemă bățul în care se sprijină de unul din stâlpii casei și vrea să urce treptele. Alerg după ea și o ajut, apoi îi las singuri, mamă plângându-și încetișor fiul.

A început să picure, cerul plânge și el ușor. Probabil soarele și ceața au ajuns în sfârșit la o înțelegere. Înmormântările, oricâte ore ar dura, aici trec repede. Mergem în urma căruței, trasă de un singur cal. Cimitirul e și el tot (pe) o colină. Ca să ajungi acolo, treci un podeț. Lângă el, o singură casă.
image

Să încerci să te sustragi acestui loc e ca și cum ai încerca să ridici o stâncă uriașă de unul singur, oricât de vânjoase ți-ar fi brațele. În locul ăsta, parcă uitat de lume, încă se stă la pomană, în ordinea în care se intră în biserică: bărbații mai întâi! Singura femeie de la masă e preoteasa. Eu și mătușă-mea ne-am așezat mai înainte să știm asta, dar nimeni nu s-a uitat urât la noi. Preoții, trei la număr — unul dintre ei foarte tânăr — ne zâmbesc necontenit, în timp ce binecuvântează bucatele. Ne poftesc apoi să ne mutăm mai lângă preoteasă, ca să nu întrerupem linia bărbătească a mesei. Și nici datina.

Urmează masa femeilor, dar deja aproape că s-a întunecat. Ne luăm rămas bun, urcăm în mașină și o pornim încetișor, în tăcere, spre casă, ca drumul să ne fie luminat și să nu ne rătăcim, iar realitatea acceptabilă să se reașeze din nou în noi fără presiune.

București, 11 noiembrie, 2015

Ne uităm (în)spre! Așteptăm! Încă avem așteptări. E foarte greu să te pregătești întru așteptare. Nu există vreo școală care să te învețe să aștepți activ. Suntem împărțiți în ministere, dar niciunul al nostru. Suntem ieșiți în stradă, ca să ne certăm pentru iresponsabilitatea noastră colectivă, dar nu mai suntem demult oameni. Câțiva suntem hipsteri! Alții mai tineri, încă studenți, visează la un job work and travel. Unii trecuți demult de vârsta plecării întru avantaje work and travel, așa, ca mine. Ne vrem binele, dar niciunuia dintre noi nu îi trece prin cap să se implice activ în această gospodărie, atât de contrastantă în imagine, dacă ar fi să-i străbați numai terminațiile, numai „ești”-i. Discuțiile noastre despre viitor se dovedesc inutile, iar rezultatul e tot o scânteie mocnind în cenușă. Sigur, contează și locul meu de unde consemnez și găsesc că lumea în care trăiesc nu e deloc una veselă. O lume din care te-ai tot duce.

Deocamdată, gândul zilei ăsteia n-a trecut de România. A circulat, purtându-mi întâmplător trupul pe distanțe scurte. Nu am beneficiat în buzunare nici de necesarul acela care alungă imposibilul. Chiar și din minte. Așa că e de înțeles această simplă călătorie.

ești, sfârșit de toamnă, 2015

image

Pe scurt, cu toții ne dorim în sufletele noastre să pornim în cărăușie. În circuite turistice care să ne schimbe conținutul actual al propriului jurnal de călătorie.

Dar, oricât aș părea de neliniștită în aceste rânduri, o zi și o noapte trec repede și mâine-le poate să mă înceapă ca nouă în ciripit de păsărele și să-mi deschidă ochii întru noi poteci. Din orice motiv. Fie el numai acela al plecării, așa, în general. Eu sunt pregătită! Deocamdată la nivel de gând și nu în faptă. Fie și numai pentru că există CND TURISM. Pentru că simt că eu am încă în față multe drumuri și multe foi nescrise.

Nu știm nicicând ce închid mințile noastre, dar eu știu întru ce ni se deschid. A mea se pierde acum în singurătatea asfințitului, tulburând cel mai probabil crengile zgribulite ale copacilor și câteva păsări care nu pleacă niciodată fiindcă sunt rezistente la frig: eu aș pleca din țară nu fiindcă nu mai suport! Visez să plec într-o bună zi de prea multă bucurie!

Cu CND TURISM! Fiindcă ei gestionează mai bine bucuria!

00181
Povestea cu nr.16 pentru SuperBlog2015 și image

Lumea se îndreaptă

In dicţionar de mişcare, Drumuri&Călătorii, SpringSuperBlog 2015 on Martie 12, 2015 at 1:16 AM

image
Un pas. În spate, în faţă. Ne legănăm înainte, înapoi, de pe un picior pe altul. Călători, dar fără s-avem o identitate precisă. De sus, părem insecte. De jos, părem oameni.

Doi pași. În sus, în jos. Micşorăm lumea şi o înghesuim în noi sau o mărim şi-o scoatem în afara noastră. Spre necunoscut. Ca să umplem goluri, ca să vărsăm preaplinuri.

Trei pași. Suntem duşi. Destinații exotice. Ca gândul. Tocmai ce ne-am pus nişte vise sub perne şi colorăm. Habar n-avem ce! Dar, cu siguranță, ceva potrivit dorinţelor noastre.
„Fii gata, inima mea
Și-avântă-te-nainte!
Lasă-i să întârzie pe cei ce vor,
numele tău a fost strigat
în cerul dimineții.”(Rabindranath Tagore)

Patru pași. CND Turism. Oferte turistice.
De-acum înainte să mergem încet! Nu ştiu de ce. O presimţire. Dacă întâlnim un om pe drum să-l întrebăm de el, de om, nu de drum.

Cinci pași. Ce-ar fi dacă…
India? Dacă întâlnim o vacă? Ei, uite-aici îmi vine să râd. Și mă opresc. Și rar mi se-ntâmplă să râd de cele sfinte. Când întâlnim nevăzutul avem reacţii diferite. Nu că n-aș mai fi văzut o vacă. De fapt, ori de câte ori văd una, râd. E ceva în privirea ei…

Cinci pași, unul înapoi. Retractez! Ba, nu India! Amân! Ba, Bali! Bali! Insula zeilor. Sau „Dimineața lumii”, „Paradisul îngerilor”.
image
„- Selamat Pagi! (Bună dimineața!)”
Șase pași.
Când am zărit oceanul, am avut impresia că ne seamănă. Nu ne seamănă deloc, dar ascultându-l ne tresaltă inima de parcă ar fi propriul nostru sunet.

Când urmează să întâlnim nevăzutul, cel mai mult și mai mult nu ne încredem în vreme. Natura e cea puternică şi ea ne ţine într-o transă neliniştită, în care spirite nevăzute ale văzduhului se manifestă în exod. Uite cum vântul răvăşeşte hârtii, gânduri şi…

„— Selamat sore! (Bună ziua!)”

„Nu folosi mâna stangă când primești sau dai ceva!
Nu arăta cu degetul și ferește-te să atingi capul cuiva!
Stai așezat în fața interlocutorilor, în așa fel încât să nu ți se vadă talpa piciorului!”

…Obiceiuri.

La câțiva pași depărtare se aude un gamelan, un instrument cu o caracteristică aparte. Muzică în cicluri cu schimbări bruște de tempou. Ochi, gât, umeri, mâini sau degete spun o poveste.

Luăm o kopi luwac. Cea mai scumpă cafea din lume. Dar aici e acasă la ea și e cu mult mai ieftină. Nu trecem peste procesul de fabricație, un pic bizar. Boabele de cafea sunt înghițite de civet, un animăluț local. Apoi, odată eliminate, dispare gustul amărui și cafeaua căpătă o aromă aparte.

Închiriem biciclete. Pentru autonomie. Fără pași de-acum înainte. Am fi închiriat elefanți, dar nu ne țin buzunarele.

Ne înfășurăm în poleng, o textilă cadrilată, perspectiva în alb și negru, pe care o au balinezii asupra lumii. Alb-negru, bine-rău. Rămânem statui, un soi luxuriant de perplexitate. Apoi devenim gazde. Ale spiritelor.

image

„Cak-cak-kechak cak-cak-cak”. Un grup de bărbați se așază în cerc și cântă. Ritmic. Își unduiesc brațele și se leagănă înainte și înapoi. Kecak, dansul maimuțelor, urmând firul epic al epopeii Ramayana.

O maimuță îmi fură timpul, ceasul adică. Fură orice sclipește.

Mâine e Nyepi, ziua Anului Nou Hindus. Ziua Tăcerii. La o zi după echinocţiul de primăvară, de obicei în luna martie. În Bali, timpul trece altfel. Anul ține 210 zile. 10 săptămâni, a câte zece zile.

Ziua Nyepi începe la 06:00 și ține până la 06:00, dimineaţa următoare.

Ne întâlnim cu monștri din papier-mache și din bambus, care alungă spiritele rele. Ogoh-ogoh sunt din folclorul balinez clasic, efigii ale zeilor hinduși. Culori strălucitoare, colți imenși, ochii mari, bulbucaţi…

Îmi vine să mă închin. Dar singurul templu unde poate-oricine să se-nchine e Pura Besakih, Templul Mamă. Toate miile de temple sunt Pura (în sanscrită „spațiu înconjurat de ziduri”).

Ajungem în centru. Pura Puseh, Templul Originilor.

„- Selamat malam! (Bună seara!)”

La apus de soare, o procesiune. Spiritele rele sunt strigate, pentru a le aduna. Chimvale, gonguri, tobe…ogoh-ogoh sunt incendiate, spre încântarea spectatorilor, exorcizare festivă.

În dimineaţa următoare rămânem în linişte şi în întuneric ca să păcălim demonii. Nu e nimeni acasă! 24 de ore după perdele, pentru a nu atrage vreun spirit rău rătăcitor.

Sssst!

În Ziua Tacerii, fiecare stă acasă, postește și reflectează în liniște.

Până la urmă, poate că fericirea e tăcută. O lumină orbitoare şi uluire, mai ştii?

Cu miros de santal în nări și orhidee. Plecarea. Întotdeauna o stâncă. Dar noi…noi putem fiindcă suntem călători întru lumină, iubire și pace. Cândva o să…
Lumea se îndreaptă! Tu?

Ce fel de turist ești? Înainte? Înapoi? Avem cu toţii o structură de monolog precum structura unui fulg de zăpadă?

Noi am ales nesomnul de dinaintea plecării, nimicul nesăbuit care înfruntă liniştea. Nu ştim dacă aici începe visul, sau, dimpotrivă, se sfârşeşte.

Începem de la rădăcină dimineaţa asta. Din leagănul ei de noapte de trecere…

Plouă. Nicio lumină, niciun alt sunet. Unde mai sunt? Din orice ținut un gând pleacă.
00181

Surse foto: a doua fotografie aparține site-ului CND Turism; prima și cea de-a treia au link-uri directe spre paginile de unde au fost preluate, chiar sub ele.

Ușa nr. 4, SpringSuperBlog 2015, image

Punctaj obținut: 88

Există pitici, elfi, zâne…

In dicţionar de mişcare, Drumuri&Călătorii on Octombrie 30, 2014 at 1:10 AM

Erika Kuhn

 

— Hei, ești acolo? Dacă ești, să știi că eu încă nu te văd!…Ori, te pomenești că unul dintre noi e imaginar!…

Există o șmecherie care mă face să revin aici, iar și iar. Aici, adică în acest loc, unde și tu ești acum. Presupunând că știi unde ești, știi de ce ai venit și ce cauți.

În această expediție n-ai nevoie de ciocan, nici de lanseta de oţel, ci doar de calomelul cu care îți vei dirija flacăra. Eu o să-mi iau și ceva rezerve de tutun.

Sau poate e doar o idee fixă revenirea, consecvența asta a mea?… Nu însă și Proiectul în sine.

Întreg Proiectul ăsta e (în) mișcare. Întru săvârșirea lui, uneori călătoresc cu balonul, alteori mă avânt sub mări, 20000 de leghe. Alteori sunt doar aeriană. Căi ferate nu-s, deci nici vreun tren de prins!

Nu e o idee fixă, e o șmecherie, m-am hotărât!

Dar, dacă e o șmecherie, atunci e precum acea șmecherie cu care momești albinele cu castronul cu apă îndulcită, pentru ca mai apoi, dându-le drumul, una câte una și urmărindu-le, ele să te poarte, din aproape-n aproape, într-o călătorie specială către casa lor. Odată ajuns acolo, afumi colonia și ți-ai asigurat rezeva de miere!

Ei, și-acum că ai apucat(prins) momeala, să pornim la drum. Atenție, însă! Nu sufla o vorbă, să nu ne-o ia cineva înainte!

image

1. Fior…duri

Dar stai, trebuie să stabilesc un hotar, un punct de plecare măcar, o piatră…

„Coboară în craterul lui Yocull din Snefells, pe care umbra lui Scartaris vine să o mângâie înaintea calendelor lui Iulie, călător îndrăzneț, și vei ajunge în centrul Pământului….”

Nimic mai simplu. Mă uit pe hartă
„…şi, întinzând degetul înspre partea nordică a golfului, îmi arătă un munte înalt, cu două vârfuri, un con dublu, acoperit de zăpezi eterne.”

Așadar, iată-ne — un mic ocol, nu staționăm decât câteva clipe —, în anul 1863. Uite-l pe Jules Verne, susține că intrarea spre centrul pământului e craterul vulcanului Snaeffel!

— Jules, Jules Verne! îl strig eu, entuziasmată de-ntâlnire. El îmi face cu mâna…Ba, nu! Doar execută un gest aerian prin care eu dispar, el închizând emisia frecvenței.

Pesemne că gândului nu-i șade bine mult cu chip!

În niciun chip nu staționăm în timp, și nici pe fundul unui vulcan, chiar dacă stins, dar o să poposim un timp într-un spațiu fantastic, potrivit cu natura-mi, însă unde e necesară o altfel de frecvență, ținând cont că urmăm o hartă a unei lumi…invizibile. De fapt, o lume despre care se știe, dar n-o vede orișicine. Iar eu, cum sunt interesată mai mult de dedesubturi decât de suprafețe…n-o mai străbat aiurea, o iau pe arăt…ur…ăăă. (Aici îmi dreg glasul)Pe scurt, vom merge într-o vacanță specială în…

Islanda, unde focul se joacă cu apa(că invers nu văd bine apa). Cea mai mare insulă vulcanică din lume, la sud de Cercul Polar, o insulă mereu în formare din cauza cutremurelor și erupțiilor vulcanice, care-i modifică suprafața. Alfabetizare 100%, nivel sărăcie 0%.

Secretul Islandei constă în natură, iar al călătorului într-acolo în a-l vedea. Dar ca să-l vezi, trebuie să focalizezi diferit, înspre interior. Ești pregătit?

Uită-te bine, că dau drumul „albinelor”: poporul ascuns, Hornafjörður, pietre, copaci, femeie intrând în piatră și ieșind însărcinată (întorcându-se odată la 9 nopți pentru a se întâlni cu bărbatul ei invizibil), copil jucându-se cu elfi…

Nu fi haotic, nu rămâne tablou, toate „albinele” (con)duc către un singur gând:
Islandezii cred în ființe invizibile!
Unii dintre ei, adică cei cu credința — ce constituie forța vitală a acestor creaturi fantastice — sunt în contact cu ele.

Mai mult decât atât, faptă și nu vorbă, dacă vrea să mute o piatră, islandezul așteaptă să se mute mai întâi locuitorii din ea. Și într-o piatră poate locui un întreg oraș. De elfi.

O politețe care nu-l costă nimic!

Adevărat, e ușor să fii politicos cu o ființă invizibilă. Dar această politețe a lor, a islandezilor, se extinde și în lumea reală, majoritatea mărturiilor călătorului(universal) fiindu-i favorabile: un popor blând și civilizat.

„Ce dobitoace cuminţi! exclamă el. Ai să-ţi dai seama, Axel, că nu există pe lume alt animal mai deştept decât calul islandez. Nici zăpezile, nici furtunile, nici drumurile impracticabile, nici stâncile, nici gheţarii, nimic nu-l opreşte. E curajos, se mulţumeşte cu puţin, şi-i sigur. Nu păşeşte niciodată greşit şi nici nu are toane.”

Pare-se că nici animalele Islandei nu sunt mai prejos.

Dar nu e de mirare, căci în Islanda ” nu există fermier sau un pescar să nu ştie carte şi să nu citească. Nu-i oare bine ca toate cărţile astea, în loc să mucegăiască îndărătul unui grilaj de fier, departe de privirile curioase ale cititorilor, să se uzeze de prea mult citit?”

Ei, și aici mă opresc…ca și calul în fața bisericii din Stapi.

[…]

Cum dacă mai sunt aici? Sunt, sunt! N-am plecat, cu siguranță! Unde să mă fi dus? În Laguna Albastră?!

Am căzut un pic…nu de pe cal, ci pe gânduri. De fapt, când am zis „ca și calul” , mă gândeam voit în pielea lui. Da’ știi de ce? Pentru că pentru o astfel de călătorie, trebuie să uiți cine ești! Și eu tocmai asta făceam, mă uitam!

Imaginează-ți pacea care mă cuprinsese! Imaginează-ți nările-mi! Mă-nchisesem în turnul meu de pace și…„Imagine Peace”! John Lenon, Yoko Ono…

image

2.Turnul de lumină (pe el stă inscripționat în 24 de limbi „imagine peace”)

Imaginează-ți pacea limbilor! Imaginează-ți luminile nordului!
Nu, nu ți le imagina și pe-astea, că luminile nordului le poți vedea! Mereu altele, mereu altfel… Tu mai ești?! Atunci caută(-te) sub link-uri, cine știe ce destinații speciale ascund și unde te duc! Am ajuns până aici cu CND Turism – Vacanțe Speciale, putem să mergem oriunde! Ce ne dorim de la/în/ din (acest soi de)turism?

Eu mi-am dorit să merg unde sunt pitici, elfi, zâne…și-am făcut-o, dar cu mijloacele mele (de transport), dar tu, poate ești ceva mai serios! Poate că…poate că până la urmă eu sunt cea invizibilă. Poate că tu te vezi! Și atunci, ce mai aștepți?
Mergi mai departe, du-te în propria ta călătorie, fiindcă timpul nostru muritor nu mai revine!
Azi este cel mai bun moment să călătorim? Nu știu… dar nu lăsa pe mâine!

 

00181

Superblog 2014, proba de călătorie( sau călătorie de probă) cuimage

Surse: 1.Citatele folosite sunt din ” O călătorie spre centrul pământului”, de Jules Verne
2. Fotografia 1 e preluată de pe site-ul CND Turism, fotografia 2 e preluată de pe yokoonoofficial(link-ul sursei e plasat în spatele fotografiei)

Punctaj obținut: 91