alma nahe

Posts Tagged ‘AIA PROIECT’

Casa nZEB, pofta activă ce-o poftim

In SuperBlog2020 on martie 25, 2020 at 4:41 PM

Mai întâi, Dum(nezeu)
a făcut pofta ochilor
şi, atunci, omul, arhitect, a descoperit
largul uitării. Artist, a rămas cu ochii în
sus şi a început a număra minunăţiile susului:
unde nu mai vedea, se uita în jos, şi cu pofta asta
apuca şi trimitea şi pe alţii să vadă cu ochii lor. Dum
îl înzestrase cu aripi, dar şi c-o frunte plină de griji,
însă l-a învăţat s-o azvârle în albastrul cerului, iar albastrul,
ce minune, iute s-aşeza paznic între sprâncenele întunecate şi le făcea
pufoase ca norii, apăsarea le storcea şi, aşa, apa grijilor lor
cădea pe pământ şi încolţeau poame. El, de-acolo de sus, prea-
slăvea căutări în proiectare şi când îşi potolea pofta susului
şi pofta răsăritului, omul-arhitect cobora cu picioarele pe pământ, se aşeza
obosit, cu burta în sus şi împacheta umbrele şi nevoile, apoi le lega
într-o panglică stacojie: Apusul. Şi uite-aşa,
Dum, se ducea şi el mulţumit la culcare, că i-a dat omului-arhitect şi pofta creaţiei
şi taina arhitecturii sale, dar ştia pe pielea lui
că nu e tot, aşa că, mai înainte să adoarmă, i-a dat şi pofta gurii. Şi-
atunci, pe artist l-au străbătut hohotele de râs şi cele de plâns. Dum şi-a
dus mâinile la urechi: cine naiba m-a pus? Am uitat să îi explic esenţa rolului
său
 şi s-a ridicat şi i-a dat şi pofta inimii. Dar pofta inimii mergea împlinită
şi cu pofta braţelor, şi acum era multă bucurie în jurul lui, dar şi tristeţe, fiindcă nu
întotdeauna pofta braţelor era dorinţă. Aşa că, Dum, intuind că poftele nu s-ar termina
niciodată, pe unele le-a agăţat în cuie, sus de tot, iar pentru cei care ar fi ajuns la ele,
a lăsat, ca pe o ultimă facere, pofta cunoaşterii şi un
dicţionar de arhitectură.
După care, într-o dimineaţă ploioasă, după o noapte de cerneală,
(în vârful degetelor, strânse în floare, îşi ţine Dum conştiinţa),
ud până la piele şi îngrijorat de soarta omului-arhitect,
şi-a dat şi pielea de pe el, ca să îi ţină locul, din când în când.
Şi, a dat-o pe promisiuni:
Fă-ţi încălţări!
Îmi fac încălţări!
Fă-ţi haine!
Îmi fac haine!

Fă-le proiecte! Fă-le case!
Le fac proiecte! Le fac case!
Omul-arhitect s-a întors către ceilalţi oameni
şi le-a zis:
Faceţi-vă cruce!
Nimic…
Faceţi-vă cruce!
Nimic…
Şi-atunci, Dum s-a gândit că poate nu toţi oamenii pot construi ca el, în confort finit,
aşa că s-a gândit să ascundă crucea în spatele metaforei, estimând pierderile
abordărilor directe, după care le-a mai zis doar atât: Faceţi-vă rostul!
Ni l-am face, dacă i-am şti numele! i-a dezmuţit el. Şi Dum, înţelegând că lăsase
frigul eternităţii altor oameni în omul-arhitect, a luat acele din suspinu-i şi i-a dăruit şi harul unei case noi, mai eficientă energetic, i-a adăugat motive şi ornamente, care mai de care
mai neaşteptate şi i-a dat minte să viseze la casa AIA.
I-am zis AIA, ca să ornamentaţi şi voi în
drumul vostru, spre rost,

cu numele şi poftele vostre.
Puteţi să adăugaţi şi
mărunţişurile lui Gulliver,
ce ştiu eu?!

Atât a mai zis Dum,
şi pe urmă s-a culcat pe-o ureche.
Din când în când, cu cea ureche în sus,
auzea: Aia-n sus, Aia-n jos!
Da’ auzea acum şi zgomotul acela
al mărunţişurilor zdrăngănind,
în căutarea cheilor caselor lor perfecte,
şi prea puţini pe aceea care descuia
casa nZEB.
Aşa că, acum, în zilele noastre, El, Arhitectul suprem,
încă şade de-a stânga omului-arhitect,
ca s-o afle mai mulţi,
aşezând termenii înţelegerii lor într-o
tehnică cu mult mai amplă a pătrunderii.



Dacă limba şabloanelor omeneşti şi-ar mai pierde din nerv, vieţile noastre nu s-ar mai scurge la atâta depărtare de eficienţa energetică a noastră şi a caselor noastre. Dar, poate că pentru asta, ar trebui mai întâi să coborâm mai adânc în noi, ca să ne aflăm de prin pietre, de prin găuri…

Omul a fost lăsat cu gustul riscului, susţinut şi impus de toate mijloacele din dotare. Şi, Dum a făcut asta, împărţind în om două tabere: o parte a lui se îndreaptă către acel orizont al aşteptărilor, cealaltă către o zonă de investigaţie în căutare. Astfel, frivol dar şi doritor, omul a descoperit pragul de dificultate şi simţul duratei.

În legea măsurii şi o filosofiei ei, fiinţa omenească e un mic cosmos, în care puterile lui trebuie a fi ordonate, armonizate, echilibrate, prin îndelunga şcolire, dar dacă am putea învăţa să cultivăm şi cuvântul bun, evitându-l pe cel rău, abia atunci am desăvârşi stăpânirea de sine. Cu alte cuvinte, omul cumpănit nu va cădea în pofte şi gânduri fără măsură, fiindcă el va lua ştiinţă de lume şi locul său în ea, nu-i aşa?

Eu sunt artist. Şi nu prea se împacă cumpănirea cu firea mea. Sunt un om-barcă, într-o mare-lume, pe care o studiez ca s-o cunosc şi s-o expun şi altora. Asta fac actorii, regizorii, dramaturgii şi eu sunt câte puţin din fiecare.

Dacă m-ar întreba cineva

„tu cum iți proiectezi viitorul în studii, carieră, blogging, planuri de familie sau orice este important pentru tine, ce vise îndrăznețe ai și cum le proiectezi, în general?”,

aş putea să scriu un roman, două sau chiar trei, dar în niciunul dintre ele nu m-aş regăsi numai pe mine, ci şi alte împreunări. Căci unele principii de viaţă sunt ale mele, din experiment, iar altele le-am împrumutat. Ca mai toţi!

Inserez în cele ce urmează câteva principii după care se ghidează”casa activă” care sunt, ca să mă arăt lumii, aşa cum până acum

m-am aflat

De mică, din faşă chiar, am economisit resursele de la Dum şi, instinctiv, am redus la acel mimim posibil consumul de energie neregenerabilă a „clădirii” încă din procesul de proiectare pentru a mă transforma în casa eficientă energetic pe care Dum şi-a închipuit-o, incluzându-mă în planul alor mei. Am fost docilă, unde mă puneai, acolo stăteam, iar mama verifica des să vadă dacă mai respir, în timp ce tata era să mă strivească de câteva ori pentru că nu mişcam şi mă confundam cu patul. Legea compensaţiei?! Se pare că da! Am avut viitor, cum s-ar zice…

Există un complex şi amplu flux al resurselor pe care le consum, atât la interior, cât și la exterior, iar acest flux s-a urnit încă din momentul în care s-au produs şi materialele necesare construcţiei mele. Ei, bine, energia asta va continua pe toata durata mea de viață și se va încheia la mult timp după desfiinţarea „clădirii”. Sunt sigură!

Dum, ce frumos şi darnic în direcţii e verbul a clădi!

O casă activă (ca mine) acordă, aşa cum se înţelege deja, sper, o atenţie sporită atât intrărilor resurselor, cat si ieşirilor (materiale utilizate, deversări, aer viciat, etc). Transform şi utilizez, astfel încât pierderile de energie să fie aproape de zero (casa nZEB)

Aşadar, până aici aţi întâlnit principiul eu- casa eficientă energetic, ce e urmat de un principiu absolut intuitiv: eu- confort ridicat pentru fiecare utilizator.

Deşi sunt artist, pe lângă naivitatea asumată, de care e nevoie în spectacole, spre exemplu, pragmatismul este una din principalele caracteristici ale mele. Adicătelea, urmăresc, ca tot omul-casă activă ergonomia, circulaţiile ideale. Cu alte cuvinte, pe de o parte dau, pe de alta primesc.

Şi, în sfârşit, încă un principiu clar, care m-ar defini, ar fi că eu, omul-casa activă respect mediul înconjurător.

Am redus consumul excesiv al unor produse ce consumă resursele mediului, excesiv şi nu aduc prejudicii solului, aerului sau apei, programând activităţi cu impact mimim asupra lor. Reciclez! Astfel împrospătez decorul cu recuzită veche, redirecţionând-o înspre nou şi, uneori, transformând-o.

Ei, şi-aici îmi vine la îndemână o vorbă a scriitorului I.D.Denciu, un scriitor vrâncean ca şi mine în „Ultima partidă de table a influentului domn T”:

Pourquoi, bă, France nu vorbim aceeaşi limbă?!

Dacă ne-am gândi cu toţii la mediul înconjurător, dacă ne-am pune „în pielea lui”, poate c-am avea în comun limba AIA.

Haideţi să nu mai stăm retraşi numai în/pe mările interioare, căci de-aia n-o să înţelegem mai târziu de ce plutim în derivă! Deoarece şi tu eşti un om-barcă, ca mine, dacă eu pot, şi tu poţi!

Dacă nu aţi înţeles încă, mă comport ca o casă AIA, care poate deveni oricând o casă nZEB, căci pot şi vreau! În structura-mi aia, de adâncime!

Eu îmi construiesc spaţiul în care fiinţez, în general, cu moderaţie, aşez cu grijă „piesele-mi” într-un spaţiu propice, optim. Îmi centrez atenţia asupra detaliilor, cât şi asupra întregului ansamblu. După ce îmi desfăşor meticulos argumentaţia, încerc refacerea modelului prin asta şi formularea câtorva concluzii.

Cu alte cuvinte, eu-actorul e mai nesigur, dar eu-regizorul şi eu-dramaturgul îi şed de-a dreapta şi de-a stânga lui.

Desigur, ţin cont de eul artisto-creator, metafizic, care e situat în afara zonei convenţionalului, pe cât posibil, dar şi de eul împins în realitate şi nevoile ei imediate, de bază sau extrapolate.

Înainte de a mă arăta un eu-moralist, îmi măsor opţiunile nu numai după sclipiciul şi, implicit, strălucirea idealurilor proprii, ci şi după eficienţa rostogolirii în istoria noastră, comună, a următoarelor generaţii.

Sunt persuasivă, am răbdare cu carul şi halucinez întru luciditate. Ba, uneori, îmi permit şi prognoze, într-un mod inspirat şi motivat de alţi oameni, asemănători mie.

Poate că pare un documentar fabulos despre almanahe, dar  eu-almanahe, într-o anumită măsură (a măsurii!), semăn cu o casă nZEB (nearly zero energy building) Şi, da, o casă nZEB, din cercetările mele (tu fă-le pe ale tale!) e fabuloasă!

Ca să-mi ating ţelul, în genere, am construit de când am priceput eu că pot construi şi eu, două concepte, pe care le ţin aproape de mintea mea:

  1. NU ocoli provocarea pe care ţi-o lansează realitatea.
  2. NU te îndoi de nimic mai mult decât e necesar.

 

Două motive, zic eu, în plus, pentru reflecţie.

Eu îmi proiectez viitorul cu credinţă! În om, în animal, în Dum. Şi, în drumul meu încerc să îi aflu pe mulţi şi să-i inspir şi pe alţii să facă asta. De aceea lucrez cu copii, iar lumea din care fac parte, poate că pare o lume naivă, dar NU e!

Fiindcă ei sunt şi viitorul meu, investesc în ei, ca şi cum aş investi în mine, cu resurse maxime. În rest, fiecare proiect, are particularităţile lui şi se desfăşoară, din aproape-n aproape. Întru sustenabilitate, eficiență şi respect, nu?! Parcă-aşa…

Dicţionar de arhitectură proprie

În această incursiune în mine, în AIA PROIECT şi ACTIVEHOUSE se vor (re)găsi:


  1. descrieri- care pot servi la o mai bună înţelegere a funcţionării unei case nZEB şi a unor pofte active ce le poftim mai mulţi. Am pus lumini şi asupra raportului om-casă. Cum sunt şi scenograf, fotografia de mai sus a fost posibilă faptului că am reciclat sticle de plastic, în mai multe culori. Fac des asta, pentru spectacolele mele. Nu cumpăr aproape deloc recuzita, ci transform sau construiesc reciclând.
  2. pasiuni– doar acelea care aduc ce promit că aduc, cu folos.
  3. lungimi– de undă, ale firii şi de cuvânt altfel, care ţine de sonoritatea şi flexibilitatea limbii române, prin sustituire, mutaţie, simboluri.
  4. repetiţii– căci, uneori, observi, cauţi, dar nu te decizi.
  5. dragoste– de semen, de natură, de casă, de o a doua casă-teatrul.
  6.  vedenii– două siluete, în poem, în așezare, în proeicție, dacă ai descoperi largul uitării mele.

Între toate cele ce le-am expus, n-am atins chestiuni legate de cost! Intenţionat, ca să pot încheia acum cu încă un subiect de reflecţie.

Casa activă AIA recuperează investiţia şi îşi plăteşte datoriile încă de la primul gângurit al dării în folosinţă.

Pentru a trăi nu se caută pricini, de acord! Dar pentru a trăi în armonie cu tine, cu casa ta, cu mediul înconjurător, da!

Descoperă-te! Descoper-o!

Proba nr.9, SpringSuperBlog 2020, sponsor: AIA PROIECT ŞI ACTIVEHOUSE.ro

Volute

In superblog2018 on octombrie 16, 2018 at 4:17 PM

Eu sunt un creator de spaţii. De linii, de puncte. De contrapuncte! În cercuri. Uneori sunt chiar eu contrapunctul. Sau punctul, linia, cercul. Trăiesc cu măsură, dar ieşind cumva din tipare.

Uneori sunt melcul, târându-mă cu ochii pe sus, mefientă iscodind arhitecturi şi numerotând fisuri. Acolo unde totul e aproape distrus sau e în curs de distrugere, îmi vine să pun o pancartă, cu indicator: aici proiecte de case!

sigla-AIA-2016-300x153

AIA-Proiect-birou-de-proiectare-tel.-0722494447-img-02 (1)

Imediat ce fac asta, mă trezesc însoţită de câţiva soldaţi zdrenţăroşi şi desculţi, cu care reglementez, totuşi, prietenos, situaţia, fiindcă imaginaţia-mi nu îmi joacă feste şi fiindcă eu însămi sunt un soldat al vremurilor mele, întru frumos.

facebook

Cândva, visam, locuind pe Strada Eroilor că o să merg toată viaţa pe Strada Republicii, ca să creez ce visez. Aşa fac eroii ăştia, ca mine! Sunt strânşi legaţi de republică. Nu de mici! Până când apar fumurile (grătarelor, dar şi înfumurările) şi atunci centrul oraşului dispare. Oraşul are şi el dedesubturile lui. Eu locuiesc fix lângă Primărie.

Teatrul (clădirea) e în stânga şi numele lui începe cu „Maior…”. Mie, soldatul, nu-mi plac comenzile politice şi într-o bună zi (acum vreo 8 ani) mi-am zis: teatrul e unde sunt eu! De-atunci, teatrul meu s-a mutat în dreapta, în Casa de Cultură „Leopoldina Bălănuţă”.

Fiindcă teatrul (arta) are multe spaţii imaginare, am locuit în mai toate câte puţin, căci le creez eu însămi, cu mâinile mele, după ce ele, până să vadă lumina reflectoarelor, s-au desenat îndestulător în mine.

scena

Deşi vechi din scriitură, lumile create de dramaturgi sunt atât de noi, încât unele lucruri nu au nume şi, pentru a le deosebi, le arăt cu degetul şi mă încăpăţânez să dovedesc prin ele temeinicia viziunilor mele.

Trăim vremuri în care orice om poate vedea ce se petrece pe Pământ fără să iasă din casă. Cu lupa lui imensă, Internetul a desfiinţat depărtările, dar noi, oamenii, încă nu înţelegem cât e de miraculos că, încă ieşind, poţi vedea că unele case nu primesc la fel de mult soare ca altele, spre exemplu.

-În loc să te gândeşti la soarele altora, ai face mai bine să te gândeşti la al tău!

Vorbe ca cele de mai sus, care pot fi ale oricui, mă sustrag existenţei mele prezente, de fapt şi mă trimit spre un alt ţinut neexplorat al unei memorii, care nici a mea nu este, dar nici a lumii nu poate fi, fiindcă au dispărut demult sau stau ascunşi crainicii progresului.

-Doamnelor, domnilor, în continuare veţi asista la condamnarea omului care vede ce nu trebuie să mai vadă!

case

Şapte felinare de mărimi diferite luminează mărunţimea spaţiului în care mă mişc şi aud ce aud şi, mai ales, văd ce văd. Eu, când nu mă tem de Dumnezeu, mă tem de betoane şi instituţiile lor, căci se trag linii de demarcaţie şi-n sus, şi-n jos, fără avizul unui arhitect şef al oraşului, inexistent sau ţinut închis, undeva, departe de a construi cât mai eficient şi, totodată estetic. De parcă toţi cei responsabili cu construirile au căpătat dorelia, boala statului, o boală care n-are leac şi provoacă, în timp, amnezie.

Ca să nu uit, eu scriu pe diferite obiecte ce sunt, cine ar trebui să le construiască şi cui servesc. Într-unul din cele două mari ziare locale (fizice, că virtuale sunt mai multe!). În cel de dreapta! Desigur, ceea ce construiesc eu în cuvinte nu e neapărat raiul străzii mele, dar, în lipsa acelei funcţii pe care am pomenit-o mai sus, care optimizează şi personalizează strada mea, e scuzabil.

aia

Astfel, devin cumva un arhitect al contrucţiilor mele literare, însă unul neputincios. De aici încolo, ca să existe schimbări cu adevărat importante e nevoie de cooptarea unui birou de arhitectură real, fiindcă eu îmi închipui arhitectul ca pe un dicţionar de mişcare în mâinile căruia oraşul se transformă în oraş-lumină cu case mari, din sticlă şi nu de gheaţă, aşa cum sunt azi. Dar, na, mie îmi place să reorientez lumina, transmisia căldurii şi să repartizez spaţiul în funcţie de ce şi cum şi-a dorit dramaturgul pentru personajele sale pe hârtie. Or, în oraşul meu, nu te faci ascultat printre hârtii şi, ori de câte ori încerci să îndrepţi ceva strâmb, iei act că autorităţile nu au nevoie de un îndreptător.

-Ce-are oraşul, dom’le?! Ce nu-ţi convine la el?!

Că în loc să înflorească, zace într-o nesimţire arhitecturală febrilă?!  Nu intru mai departe în acest dialog, fiindcă e unul dintre cele ale orbilor, muţilor, surzilor, dar şi pentru că îl pot lăsa chiar eu într-o mai bună rânduială, în imaginaţie.

Trecând dincolo de ziduri, desigur, căci doar acolo pot construi cum şi ce vreau eu. Pe scenă, fumul se transformă imediat într-o ceaţă albăstrie printr-o activitate reală şi o pasiune irezistibilă, iar fisurile sau construcţiile anapoda sunt metafore şi ajută, în construcţia dramatică, să fie mai bine înţeles comportamentul şi trăirile personajelor.

Eu nu pot să schimb nimic, fizic, din punct de vedere arhitectural, în drumul meu, fiindcă e mai uşor să începi un război decât să-l sfârşeşti.

Dar ceea ce îmi imaginez eu pentru centrul oraşului în niciun caz nu arată ca în fotografiile de mai sus. Şi, ţineţi cont că nu am adus în discuţie încă, un fel de cireaşa de pe tort(ură), faptul că de curând, fântâna arteziană din Piaţa Unirii a devenit una muzicală şi luminată, care lăsată numai aşa, în scris, nu pare deloc o construcţie care nu serveşte comunităţii.

Numai că, în realitate, jetul de apă nu atinge decât câţiva centimetri şi nu oferă altceva decât un spectacol sărac al unor tâşnitori obişnuite, ce-i drept, acum luminate.

 

Un difuzor cu ghiveci+leduri+ţevi, cam 44 mii de euro, cu mentenanță inclusă!

-Dacă nu-ţi convine, ia tu o radiera şi şterge tot! Ai să vezi că, mai usturător decât e acum e nimicul!

Ăăăă…

Mai usturător decât nimicul e să constaţi că arhitectura oraşului tău NU este sculptura locuită, aşa cum credea Brâncuşi că ar trebui să fie. Să construieşti un bordei oarecare (unul adevărat, nu unul desenat în jurul unui monument, ca mai sus!) nu e greu. Însă arhitectul  e cel care poate să facă ca acel bordei să te şi reprezinte. Unul bun, desigur, experimentat, având cunoştinţe solide în domeniu.

Aşa că, dacă aş avea acea radieră, nu aş şterge clădiri sau construcţii anapoda, ci feţele celor care au închis ochii la ridicarea lor. Fiindcă o contrucţie anapoda e ca un om fără chip. Şi, un om fără chip e greu de imaginat, nu-i aşa?!

De fapt, fiindcă în loc de radieră am un creion, pot să scriu că ceea ce mă deranjează pe strada mea, mai mult şi mai mult, e că sunt prea puţini cei care văd ce se clădeşte în interiorul Casei de Cultură, căci arta teatrală de calitate, de dinăuntru, nu se intersectează deloc cu ingineria de exterior. Or, exteriorul întotdeauna îmbie!

Autorităţile nu intervin fiindcă nu au clădirea în proprietate, iar Sindicatele, căci ele o au în administrare, nu-şi permit să o restaureze prea curând, iar mie îmi displace profund spiritul independent al celor răspunzători, pe care societatea nu îi constrânge în niciun fel sau evită să îi confrunte în mod direct.

O clădire care se deteriorează de la an la an şi care ocupă un spaţiu imens în plin centrul oraşului nu are cum să nu fie văzută, căci nu e o piatră oarecare, fără nume şi fără dată.

Cum nimeni nu o să recunoască şi mărturisească vreodată public propria inutilitate, nu mă aştept să se schimbe ceva, arhitectural, în curând.

Am mărturisit toate astea, fiindcă la AIA Proiect poveştile fac diferenţa, iar AIA poate însemna, părți scrise şi părți desenate, un intermediar între tine, Oraşul Meu și mine, locuitorul tău, un cetăţean ceva mai chibzuit, mai calculat…

Desigur, unele lucruri nu se schimbă niciodată şi e mai greu să reclădeşti ceva în ruinare liberă. Dar construcţia unei clădiri trebuie să aibă la bază o idee precisă care să facă din ea o clădire nu numai a prezentului, dar şi a viitorului.

O stradă are istoria ei şi, uitându-te la ea, vezi arhitectul ce i-a dăruit cândva viaţă. “În general, arhitectura este ştiinta şi arta de a ne asigura că oraşele şi clădirile se potrivesc modului în care vrem să ne trăim vieţile„(Bjarke Ingels), căci unul din atributele arhitecturii ţine de artele frumoase.

Frumosul nu e obligatoriu, ştiu! Dar nici urâtul!…

Pe strada mea, astăzi, am fost mai puţin artist şi m-am lăsat condusă de pragmatism, findcă arhitectura e un subiect ceva mai serios şi mai impunător. Puteam să aşez (în loc) o Primărie de ciocolată, un Teatru de ciocolaţă, o fântână arteziană de ciocolată, un monument al unirii de ciocolată, o Casă de Cultură de Ciocolată. Dar atunci ar fi fost o poveste numai şi numai despre mine.

Cum arhitecţii adevăraţi, slavă marelui Arhitect, nu au dispărut, n-o să las să dispară nici pozitivitatea mea, în ce-i priveşte pe cei responsabili care o ţin pe a lor: (că) aia nu e sau nu e ailaltă.

Poate că, într-o zi, cineva pus pe treabă îi va căuta şi îi va găsi pe cei care pot schimba faţada Casei de Cultură, construind lucid. Poate chiar în acest moment cineva se gândeşte să o facă, mai ştii?! Poate că încă cineva ştie deja că AIA e!

-În afară de mine… zic tot eu, desfăcând o ciocolată.


SupetBlog 2018, proba nr. 5

 

 

 

AIA şi Gaia

In springsuperblog2018 on martie 12, 2018 at 9:57 PM

Când eram mică, ca orice copil, desfăceam în bucăţi câte ceva, nu multe oricum, că nu eram prea stricăcioasă, mai mult curioasă. Le făceam jucăriilor mele şi pregătiri de înmormântare. Uneori, le boceam, răvăşită: Sunt distrusă, distrusă, distrusă… Alteori, râdeam cu gura până la urechi, la priveghi.

Dar acelea erau nimicuri, fireşte, şi nu mă simţeam prea responsabilă. Când, însă, spre exemplu, într-o zi, am destrămat casa păpuşii, pe care mi-o ridicase bunicul din temelii, cu siguranţă numai şi numai ca să-i înţeleg arhitectura, a fost un moment deosebit de greu. Şi neasemuit de trist.

Ceea ce ignoram, desfăcând-o bucăţică cu bucăţică, era faptul că nu mai exista cale de întoarcere. Bunicul murise, la scurt timp după ce o finisase şi era singurul lucru pe care mi-l dăruise vreodată.

Din fericire, cea din urmă desfacere m-a impresionat până la lacrimi şi, n-am stat pe gânduri, nici n-am început nicio pregătire de înmormântare, ci am alergat  iute în curtea bunicii, să adun crenguţe şi, din ele să construiesc un nou adăpost pentru cea care tocmai rămăsese fără acoperiş. Eu o lăsasem fără acoperiş! Şi aveam numai 6 ani!

-Grav! mi-a zis, atunci, bunică-mea, nu pentru că chiar era, dar cineva trebuia să pună paie pe foc, ca altădată să mă gândesc de o mie de ori înainte s-o mai fac. La mine prin suflet, treceau repede cuvinte precum acesta, dar, momentul era unul covârşitor şi, chiar mai târziu, crescând, am rămas tot atât de transparent afectată la câte vreo dojană mai simplă sau complicată de-a ei.

În ziua aceea, aerul era fierbinte şi, într-un mod straniu, electrizant. Am adunat crenguţele, am muncit asiduu, dar degeaba: căsuţa Gaiei nu depăşea condiţia de cort.

Bunică-mea savura întotdeauna liniştea tuturor vinovăţiilor mele şi, cum suferinţa, mai ales cea de copil, adulmecă de la un moment la altul, ca să-şi mărească proporţiile, următoarele ei cuvinte m-au răpus!

-Nu o să-ţi iasă altceva decât cortul ăsta, să construieşti o casă, Gaiei, îţi trebuie multe, foarte multe…


-Deci, sunt acte multe de făcut, nu?

Avize de amplasament, acorduri, autorizaţii, DTAC, PAC şi… multe altele.

-Ţac, pac?! Serios? Auzisem că durează câteva luni bune…

DTAC şi PAC, adică Documentaţie Tehnică pentru Autorizaţia de Construire şi Proiect Autorizație de Construire. Cât despre cât durează, aţi auzit bine, e vorba de câteva luni bune, pentru a îmbina perfect caracteristicile economice, constructive și estetice ale viitoarei case. Dar de aceea aţi ajuns la noi, AIA Proiect poate parcurge toți aceşti pași,  necesari și oferă suport pe toată perioada pre- și post-execuție a unei case AIA.

Zâmbet.

-Nu am mai făcut asta niciodată. Dacă aţi şti cât m-am chinuit mai demult să construiesc o casă. Gaia…

-AIA!

Mă aflu în altă lume, în care aproape mă înec de plâns.

-Gaia…

-Ce este? Vă simţiţi bine? S-a întâmplat ceva?

Simt un curent care trece prin mine şi mă ridic. Nu ar trebui să fac asta! Se vor petrece lucruri rele şi totul va sfârşi iară într-o mare de lacrimi.

-Sărmana Gaia!… Până şi soarele e la fel de orbitor ca atunci…

Domnul din faţa mea continuă să se îngrijoreze. Gaia îi e străină şi nu are cum a înţelege că eu trăiesc în acest moment o graniţă grea dintre prezent şi amintire.

-Ce este? Mai bine vă aşezaţi, dacă nu vă simţiţi…

Se ridică şi se întreaptă spre dozatorul de apă, îmi umple un pahar şi mi-l întinde.


-Un pahar cu apă e doctorie, o să-ţi mai dreagă din durere, zice bunică-mea.

De parcă nu era suficient că sufeream pentru distrugerea căsuţei, mai şi căzusem din copac, încercând să obţin o anume ramură, trebuincioasă noii mele construcţii. Aţi observat, fireşte, că o nenorocire nu vine niciodată singură! A mea venise la pachet cu o julitură proaspăt obţinută prin alunecare. Înghit apa, dar îmi intră cu noduri…

-Acum nu mai pot să caut ramura perfectă, bico! Trebuie să stau în casă, să-mi treacă piciorul…

Piciorul meu era bine-mersi, julitura era destul de mică şi…trecătoare. Doar că eu încercam să câştig niţel timp pentru un plan, două, de ieşire din situaţie şi, mai ales, mângâiere.

„Bico”, adică bunică-mea, prescurtarea de la „bunico”. Înduioşată, s-a aşezat lângă mine, în patul în care mă întinsesem, lată.

-Nu mai poţi căuta ramura perfectă, aşa-i! Dar, înainte de următoarea căutare, ai un plan de construcţie? Ca să ştii şi ce-ţi mai trebuie! Uite, desenează casa dorită, abia pe urmă o să te gândeşti la materialele din care o vei construi! Să fie cât mai durabilă…

Bica mea era înţeleaptă, era a nu ştiu câta oară când mă îmbărbăta cu explicaţiile ei miraculoase. Avea dreptate, eu habar nu aveam cum vreau să arate noua căsuţă a Gaiei! Fusesem oarbă! Bine, mă orbise şi soarele, dar, mai ales, mintea de copil.


-Ca să punem în valoare amplasamentul, vom porni de la o idee, idee care o să vă aparţină! Pe urmă vom verifica cum putem implementa toate ideile, astfel încât să îi fie la îndemână constructorului, părți scrise, părți desenate. Contează chiar şi cum pică soarele…

Vorbea ca bica! Bica nu era nici arhitect proiectant, nici constructor, dar ştia ce ştia, fiindcă mâinile ei frământaseră, în afară de aluat pentru turte, lut. Bunicul îşi ridicase singur o casă, lucrând în construcţii, iar bunică-mea îl secondase. A durat mult timp până să-şi ridice casa singuri, dar au răzbit într-un final.

-Nu vă faceţi griji, vă oferim suport în demersurile necesare autorizării viitoarei construcții, căci serviciul biroului de proiectare AIA este unul dintre cele mai apreciate, datorită timpului pe care beneficiarii îl redobândesc.

Cuvintele deveneau din ce în ce mai liniştitoare, depăşisem atacul de panică ce mă cuprinsese mai devreme şi cred că se vedea că îmi dispăruse paloarea. Ceea ce însemna că prima mea consultare cu arhitecţi proiectanţi nu va fi, din nou, sortită amânării. Iar amânarea, în ce mă priveşte, nu era la prima abatere!


casă gaia-Ai desenat? mă ischiteşte Bica, trăgând cu coada ochiului la desenul meu. Bag eu seamă că eşti mai sigură pe fluture!

Pleacă, râzând, să trebăluiască, eu rămân să privesc desenul, întrebându-mă ce a vrut să zică bica.

Fluturi mai desenasem, se înţelege! Îmi pierdeam multă vreme cu ei, alergându-i. Poate că asta a zis şi ea?! Adică, siguranţă ar însemna să unesc punctele?!… Să îi pun şi un nume? Gata, ştiu, casa Lă-cră-mioa-ra! *

-Gaia, Gaia…

Gaia era lângă mine, o strecurase bica în casă, pe nesimţite, ca să îmi ţină de urât sau să mă inspire.


-Dacă nu aveţi încă o idee despre cum o să arate, putem să vă arătăm un proiect de casă AIA, deja la cheie. De altfel, orice proiect de-al nostru disponibil este adaptabil amplasamentului dorit sau dimensiunilor terenului. Să ştitţi că e posibilă orice particularizare, în funcţie de buget sau altele… Ori, poate vreţi o casă cu concept unic?!

-… Nu vreau să mă pripesc. Cândva am avut un eperiment extravagant de traumatizant. Am scris lucruri, le-am desenat, o să mi le revizuiesc şi…

-Vă puteţi întoarce oricând sunteţi pregătită. Acum ne aflăm abia în etapa consultărilor iniţiale. Când vom definitiva totul, adică idei, aspiraţii, amplasament, buget disponibil, această primă versiune de proiect va fi evaluată de personalul nostru, specializat. Proiectul oferit de noi include arhitectura, structura şi instalaţiile necesare,  recomandări generale şi particulare referitoare la proiectul de casă mult dorit,  toate având drept scop obţinerea autorizaţiei si uşurând astfel demersul întru construire..

-Ştiţi, eu sunt din Vrancea…

-Noi suntem disponibili oriunde, în România!

sigla-AIA-2016-300x153

 


Din ziua aceea, Gaia şi-a recăpătat, pe rând, ceea ce îi luasem: un ochi, nasul. un nasture… casa nu şi-a recăpătat-o, dar oricum, ulterior istoriei întâmplate, am realizat că mai mult dormea în patul meu decât la ea acasă, aşa încât i-am făcut imediat mutaţie şi, când credeam eu că îi e dor de-un acoperiş, îi acopeream faţa veşnic cu altă carte. Deschisă.

La distanţă de vreo treizeci şi opt de ani, am hotărât să construiesc o căsuţă.

 

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Gaia, astăzi nu mai e, dar cum eu sunt păpuşăreasă**, înţeleg foarte bine când trăieşte o păpuşă sau moare.


M-am ridicat, mi-am luat „la revedere”, urmând să sun la AIA, când voi fi aşezat totul în mine, urmând a stabili o nouă întâlnire pentru a mă sfătui cu echipa de profesionişti AIA, cei care fac ca tot acest demers întru construcţia unei case să coincidă cu dorinţele fiecăruia. M-am întors din prag…

-Ştiu exact ce îmi doresc: o casă din lemn, care să îmbine elemente tradiţionale, totodată, dar şi moderne…

casa de lemn AIA

 

De pe umărul meu, îşi ia zboru-i, alb, un fluture…


*Câteva proiecte de casă AIA poartă nume de flori: Bujorul alb, Begonia, Brânduşa, Lăcrămioara, Petunie, Iasomie, Narcisa

**Actor păpuşar


SpringSuperBlog 2018, Proba nr.3

 

 

 

 

Șezământ

In SuperBlog2017 on octombrie 6, 2017 at 8:07 PM

Trăiesc între colțurile pereților mei. Uneori, de plumb, dar mereu înflorind ici-colo câte ceva.

Deasupra e o mansardă, unde poate că m-aș simți mai fericită, e a mea, dar tot în același bloc aș fi. Mie nu îmi plac blocurile! Este-atâta pământ care-și așteaptă lucrarea, încât nu am înțeles niciodată de ce locuim unii deasupra altora. De parcă am avea mai multe vieți și ne putem permite a le irosi ascultându-ne cum sforăim, prin pereții, parcă intenționat proiectați subțiri de arhitecți ai altor timpuri. Știu, au fost obligați…

M-am întrebat adeseori cât timp petrecem efectiv în casele noastre căutându-ne suflul cu gândul la câte ne rămân nefăcute ca să ne știm fericiți. Și pe noi, și pe ceilalți. Lumea se schimbă, tehnologia se schimbă. Casele de mâine se schimbă! Ca să mai fiu eu, mi-am propus să visez cu ochii deschiși ceea ce îmi oferă această colecție de proiecte case, pentru oportunitatea menținerii unor facilități, fiindcă viitoarea mea casă va fi partenerul meu.

Când vine vorba de fericire, eu sunt propriul meu telegraf. Cum s-ar zice, sunt la curent cu toate perspectivele de pace ori război pe care mintea-mi le-ar putea produce. Îmi trimit cel puțin o telegramă pe zi. Unele n-ajung, fiindcă imaginația mea e într-atât de vioaie, încât inventează voit un poștaș aiurit care să le mai și rătăcească. Mai ales pe cele înspre revolte ori răscoale.

Ceva, în sufletul meu, îmi spune că mă voi implica și de-acum încolo în ridicarea unor structuri mai mândre decât cele pe care le improvizez acum, mai mult decât creanga pe care toamna a depus-o pe caldarâm smulgând-o vieții ei statice și pe care eu am supus-o fanteziei mele dinamice dimpreună cu o instalație luminoasă, ca să înduplec câteva din stările de rău sufletește să se împrăștie înapoi, de unde-au venit, în văzduhul neîmplinirilor mele. În interiorul casei mele ea va trăi aprinsă într-o altă poveste, chiar dacă în a ei s-a stins abrupt. Dar ca să ridici structuri mândre, ai nevoie de sclipiri mărețe în proiectare și nu de artificii!


Am observat că am o relație bună cu orice obiect și îmi imaginez că pentru ele, pentru obiecte, sunt un fel de salvator. Casa mea de acum, dacă n-ar fi casa mea, s-ar putea numi „Azilul obiectelor care ar fi putut trăi, dar n-au mai fost iubite”.  Când mâinile îmi sunt preocupate, citesc, cânt, scriu. Când mintea îmi e prea ocupată, îmi folosesc mâinile.

 

 

 

Eu sunt un copac sub vânturi etesiene, care-și sacrifică propriile fructe întru rodirea altora. Mă identific cu pământul, atât de abundent, dar tot atât de solitar în toate. Pământul, atunci când îi rostești numele, nu-și mai arată culoarea aia de țărână, pe care i-o știm din plin. Bunică-mea chiar avea o vorbă, în replică preocupărilor mele deloc mundane, parcă o și aud: „ia un pumn de pământ de sub picioare şi zugrăveşte casa în culorile lui!” Ce tihnă a gândurilor trebuie să ai ca să poți aşterne asemenea vorbe în sufletul unui copil!

 

 

 

Pământul meu era veşnic colorat şi ea ştia asta. Oricine ar fi auzit-o ar fi considerat că ceea ce îmi spunea era cu privire la statornicie, la locul unde te înrădăcinezi, împreunându-te cu el, oricum ar fi, adaptându-te tu lui, dar, de fapt ea îmi spunea să cred şi pe mai departe în simplitatea (naivitatea) vieții mele de copil, oricât de adult aş fi devenit la un moment dat. S-o păstrez și să o dăruiesc șezământului meu, oriunde s-ar afla el, modificându-l după chipul și asemănarea mea.


Și într-o bună zi, chiar s-a întâmplat să simt asta, când am urcat în chip de actriță, pe-o scenă. Asemănarea a venit un pic mai târziu când am început, prin scenografie, să recreez gândurile altora; prin regie, să le readuc vieții! Sub adăpostul acesta al teatrului am simțit că pot eu progresa înspre deschisul lumii. Un loc în continuă schimbare, precum nevoia-mi, fără tăgadă, de-a imagina.

Suntem arhitecții propriilor noastre proiecții. Eu sunt!

Nu știu unde voi fi peste 15 ani, dar știu cine voi rămâne. Nu știu în cine! Voi rămâne „aia” sau „AIA”?


Eu sunt un proiect! Mă prețuiesc și mă supraveghez. Sunt o pagină peste care îmi place să mă uit, acum pregătind o nouă priveliște: casa mea de pământ. Casa mea viitoare va fi o casă de cultură! Orașul nu va trage salve de tun la dezvelirea ei, dar nu numai trompetele pot cânta despre faimă! Oricum, gândurile se îndreaptă cu mierea cu care sunt chemate. Apropierea mea stranie și intimă de zidurile ei mari va fi luxul celorlalți și nu al meu.

Te-ai întrebat vreodată cine va locui, mult după ce nu vei fi, în locul tău? Dacă nu ai urmași legali. Eu nu am, astfel că știu că aș vrea să fie un loc al artelor pentru tineri care nu prea știu a-și construi drumul și pe care i-aș ajuta astfel și după moartea mea. Lucrez cu liceeni de mai bine de 25 de ani. Am înfăptuit împreună cu ei zeci de spectacole și am parcurs kilometri întregi de dramaturgie și literatură împreună. Casa mea va fi un loc al spectacolelor de teatru, în primul rând! Iar ca să fie posibil acest lucru, trebuie să aibă o scenă. Casa asta va fi rezultatul experienței mele în cultivarea oamenilor și pe mai departe.

De aceea nu pot risca să aleg la întâmplare un intermediar între mine și visul meu. Am nevoie de AIA Proiect, fiindcă visul meu e îndrăzneț și am nevoie de un proiect de casă mai întâi, cu un impact pozitiv în buget, sustenabilitate, amprentă de carbon minimă, analiză atentă din perspectiva materialelor dar și a costului de execuție, estetică și adaptabilitate la amplasament, calitate a locuirii, fiindcă, dincolo de visul meu, în care o împart cu ceilalți, eu voi locui acolo! Proiectul e unul versatil și flexibil, cum, de altfel, sunt toate proiectele AIA! Clădirile proiectate de specialiștii AIA sunt clădiri cu consum aproape egal cu zero, conforme cu legislația în vigoare.

Eu sunt un om fericit dacă pot dărui lumii povești. De aceea, casa viitorului meu e disponibilă la AIA, fiindcă arhitecților AIA le plac poveștile. Și, pentru că această proprietate va avea și altă destinație decât cea rezidențială (vând bilete la spectacole, căci trebuie să-mi amortizez cheltuielile cumva, nu sunt decât o artistă săracă), voi avea nevoie și de un evaluator ANEVER.

Unele visuri pot începe în forță, fiindcă ai cum să le susții financiar. Altele, mai modest, pornind de la o creangă de copac smulsă de furtuna de alaltăieri, devenind decor, înnobilându-ți o încăpere. Ei, și ce? La ce alta-s bune visurile?!

SuperBlog 2017, proba nr.3

Notă: fotografiile înfățişează obiecte lucrate de mine.