Reveli☼n în Ţara Surâsului

Zgomotul uşii ne-a întors privirile. N-a apărut nimeni, iar uşa s-a închis iute, la loc. Ca şi cum cel sau cea care trebuia să intre s-a răzgândit. Acest straniu fapt mi-a dat timp să regândesc totul.

De cum am primit mesajul Agenturii – în urmă cu 10 minute –, am surâs şi am sărit direct în întunericul din stradă. În papuci. Fără să iau în calcul câte grade sunt afară. La drept vorbind, nici nu am avut timp să gândesc, că m-am şi dus de-a berbeleacul, împiedicându-mă. Ocale, deh!

– Îţi merge bine!

Un vecin. Am surâs… De ceva timp îmi merge prost! De-asta m-a şi mirat că Agentura mă reactivează. În sms-ul primit – pe telefonul de la Servicii – scria scurt: ☼, B-dul Unirii 48, parter**, „acum”.  Şi, inserată fotografia următoare:

„Acum”, în viziunea Agenturii, înseamnă „ieşi imediat din casă”! Primii înscrişi iau locurile cele mai bune!

Mă uit la scurt-circuit.ro*. Amândouă suntem blogăriţe de travel. Cu stele. Pe umăr! Nu prea înţeleg cum a ajuns înaintea mea, că locuieşte-n Germania. Şi de ce au chemat-o tocmai la Focşani?! Eu locuiesc pe Eroilor, iar strada mea dă imediat în Bulevard. Căzătura m-a încetinit niţel… În fine… vom fi, ca de obicei, spioan(c)e. Ale obiceiurilor altor popoare, ale mâncărurilor tradiţionale, ale altor forme de relief, ale altor animale etc. O să conspectăm cele văzute şi simţite. Plus misiunea… o chestie secretă, specifică blogărilor de travel cu stele. 

Ne-am lăsat cooptate în Agentură, fiindcă ne plac călătoriile. Pe banii altcuiva. De-asta ne-am şi împrietenit rapid. Desigur, pentru misiunile noastre îţi trebuie şi ceva eroism, se pot întâmpla tot felul de inconveniente. De aceea, valiza noastră e prevăzută cu… un dispozitiv, care ascunde de filtrele de control… un golden gun, trusa de machiaj, mustăţile+bărbile+genele false secretele. Meseriei. N-aş pleca niciodată fără ele.

Din faţă, se aude un glas dregându-se în microfon, fără să fi intrat nimeni. La microfon se anunţă direct, protocolar, numele*** şi destinaţia.

– … O-Cale şi Scurt-Circuit, Revelion în Thailanda…

 Pentru destinaţie eram pregătită, nu şi pentru anotimp! Şi a sărbători trecerea dintre ani astfel

m-a surprins un pic. Dar, hei, în meseria noastră nu contează nici vremea, nici dacă „Revelion” se scrie „Reveli☼n”! Cu litere aurii! Gândul, bucurie amestecată cu stupoare, mi s-a oprit în papuci, am simţit instant că mi se mai încălzesc, cât de cât, labele şi m-a trecut un frison, ca şi cum aveam pe mine doar costumul de baie.

Îndată ce s-au încheiat repartiţiile tuturor, la ieşire, am primit codul pe care scria: Revelion Christian Tour. Ne aşteaptă, aşadar, un Reveli☼n cam aşa:

Sper că surâdeţi, dar habar n-am ce meniu de Revelion să aleg! Mai ales că-s obişnuită cu meniu de… zăpadă. Chiar aşa… Ştiaţi că există mai mule feluri de zăpadă? Pow pow, piure de cartofi, zăpadă-şampanie, pulbere, zăpadă lipicioasă şi zăpadă-conopidă. Oricum, mâncarea e ultima mea grijă, site-ul se numeşte ocale, da?! O să iau, totuşi, în calcul, ananasul, durianul si rambutanul. Cajuul, nuca de cocos şi, desigur, orezul, tăiţeii şi pe scurt-circuit, care se pricepe mai bine să aleagă meniuri de Revelion decât mine.

– Khao phat puu, Phat kaphrao, Mekhong!

Cum zice ea! Ştiu că bucataria thailandeză e un amestec de culturi culinare, mirodenii şi arome indiene şi chineze. Plus greieri și scorpioni! O să-mi fie dor de sarmale?!

Între timp, am ajuns acasă, nu m-am descălţat de papuci. Cu tableta în mână tastez cu degetul arătător, cu plăcerea agentului reactivat: oferte speciale Revelion Christian Tour. Bangkok-Krabi în 7 nopţi, adică 3 nopţi în Bangkok şi 4 nopţi în Krabi, plecare pe 29.12.2018, întoarcere pe 6.1.2019.

Cum sunt un blogăr cu stele meticulos, notez acum, portocaliu pe negru, ce itinerariu include oferta Christian Tour şi scurte adnotări, ca să nu încurc plăcerea cu misiunea.

Bangkok (Orasul Ingerilor) – misiune -Palatul regal   -Templul Wat Benchamabophit sau Templul de Marmură, complet decorat cu marmură de Cararra, gazdă a importante festivaluri şi procesiuni -Templul Wat Traimit– cea mai mare statuie de aur înfăţişându-l pe Budha, de aici şi numele Templul Buddha de Aur -Templul Wat Pho sau Templul Buddha Înclinat- complexul reuneşte 394 de statui ale lui Buddha, plus cea de 15 metri înălţime şi 46 de metri lungime -Damnoen Saduak, arhicunoscutul bazar plutitor -o tabără cu elefanţi  Krabi (plăceri) -excursie opţională la Phang Nga Bay, între insula Phuket si Peninsula Malay; golful Phang-Nga**** este spectaculos, formaţiunile carstice şi insulele par că tâşnesc din mare. -Insulele Phi Phi si Bamboo – cu plaje superbe la Marea Andaman -snorkelling, scufundări, plimbări cu barca

Pe o  alta, în funcţie de indiciile (secrete!) primite de Agentură, mai adaug:

–Wat Arun sau Templul Zorilor; turnurile reprezintă cele 33 de raiuri, dar atracţia principală e statuia zeului Indra, cu cele 33 de capete de elefant –Templul Suthat– adăposteşte o statuie a lui Buddha din bronz, capela are 24 de fresce, înfăţişându-l pe Buddha reîncarnat, iar parcul ce străjuieşte capela are nu mai puţin de 152 de statui Buddha –Piaţa Or Tor Kor – pentru alimente proaspete, legume şi fructe –What Phra Kaew sau Templul Buddha de Smarald

Am simţit nevoia să colorez. Thailanda e un caleidoscop viu colorat, iar gândul la piaţa de flori Pak Klong Talat…

Bate cineva în uşă. Era să fac scurt-circuit, fiindcă nu aştept pe nimeni. E Scurt-Circuit la uşă, cu flori în mână, contrariată că am lăsat-o singură în oraşul meu. Nu mi-a trecut prin minte s-o invit la mine, acaparată de surpriza Reveli ☼nului altfel.

Tocmai scriam lista cu dorinţe pentru noaptea dintre ani şi, cum mi-am rezervat pe 10 ani domeniul o-cale.ro, vreau să scriu o unică dorinţă: o cale de a călători mai mult cu Christian Tour.

Scurt-circuit, mai inspirată, înlocuieşte valizele noastre speciale cu câte un rucsac

– Aşa se vizitează Thailanda! Mai ales în sezon ploios*****

Şi caută, ca disperata, numărul unei săli de fitness pe Facebook, că…

–  Aşa cum arătăm acum, două elefăntese, nu putem să facem scufundări în Phi-Phi, că ne ţine apa! Sper să ne ţină tuk-tuk-ul!

– Scurt-Circuit, stai!…Cum identificăm statuia lui Buddha, unde trebuie să lăsăm pachetul******?!

---

* scurt-circuit.ro -blog de călătorii al spicuiri.ro (concurentă SB)

** Branch Office Focşani – Christian Tour

*** numele blogului de travel

****Aici s-a turnat  Omul cu pistolul de aur,  seria James Bond

***** în sezonul „rece”, de fapt, poţi să faci plajă liniştit – sub 30 de grade ziua, 24-25 noaptea -, chiar dacă norii blochează soarele, ultra-violetele trec.

******scopul misiunii

---

SuperBlog 2018, Proba nr.19

Cu punga… prin lume

-Să nu-mi spui că ai încă piciorul amorţit!

El şi-l freacă de zor, iar trecătorii toţi par să ştie un secret pe care el nu-l ştie sau a uitat cineva să i-l spună. De dimineaţă, de când apa i-a atins fruntea, o amorţeală i-a cuprins întreaga fiinţă. În acest moment, se străduieşte să fie amabil şi, mai ales, invizibil, fiindcă în juru-i simte o întreagă reţea de detalii senzoriale, pe care nu poate să o respingă.

Atunci a văzut-o! O pungă goală, portocalie, sclipind în soare lângă o baltă din care izvorau, pe marginile ei, curcubeie. Ce-a găsit, a lui să fie! Gândeşte, şi-l cuprinde un fel de bucurie, ca şi cum cineva tocmai i-a făcut cadou o mini-vacanţă, un city break Christian Tour. În loc să…

Nu mai spune şi nu mai aude nimic din vuietul străzii, dar simte o fiinţă misterioasă, în preajma-i, care se tot foieşte pe lângă el cu rapiditate, încât nu reuşeşte să îi prindă conturul.

Desigur, e prea fricos să o întrebe pe ea, pe iubită-sa, dacă mai sunt, acolo, în viaţă,  amândoi.

Ştie cineva pe unde suntem? Vrea să strige, dar renunţă, fiindcă vrea să fie eroul unei poveşti mai interesante.

Se-ntoarce spre ea, ca să îi spună ce simte, dar taman acum o pierde din vedere printr-o crăpătură luminoasă. Cum să dispară aşa, ca şi cum ai stinge lumina? Ea e viteaza lui!  Dacă acum totul ar fi fost un film romantic, ea s-ar fi întors deja după el, l-ar fi luat în braţe şi l-ar fi purtat aşa, pe braţele ei, până s-ar fi pierdut amândoi în infinit…

Există ceva mai deplorabil în cărţi sau  filme decât un bărbat atât de sensibil?

Vocea se aude ca şi cum ar fi fost cea a femeii de la bilete (la cinema) în reproş pentru că s-au rostogolit pe masa de la ghişeul ei câteva floricele. De porumb! Din greşeală, dar dânsa o ia personal. În filmul lui (sau în leşinul lui, că nu ştie unde e încă!), femeia le-ar fi luat, le-ar fi molfăit şi i-ar fi dăruit cele mai bune locuri din lume. În filmul ăsta, vocea femeii sună de parcă urmează să le primească pe cele mai proaste.

Ai grijă cu el, fetiţo! E un bărbat de rah… 

Nici nu e rea, vrăjitoarea naibii! E doar vulgară şi insensibilă. Floricelele căzute pe teghea i se întorc înapoi, atingându-i faţa ca şi cum ar sări abia acum din ceaun şi-s mult mai multe. Instinctiv, el cască gura. Unele îl sufocă!

Gata, domnule! 

(El repeta câte o dezamăgire la intervale scurte şi dese, dintotdeauna, în sensul că toate i se terminau când începeau să îi placă cu adevărat.)

În timp ce el se minunează de infinita-i multiplificare, ea, iubită-sa, se aude ca dintr-un labirint infinit, satisfăcută până-n măduva oaselor: Aici, aici şi aici! Sau nu, nu! Mai bine aici! 

Deşi sunt destule feluri pentru a spune unde este, o să aleg varianta cea mai clară.

Ce a început ca o vânătoare de zâne sau vrăjitoare, învăluite în gliter portocaliu, se arată acum şi e în curs de sfârşire, din dragoste, în faţă unei agenţii de turism, unde el zace cu piciorul amorţit (pe treptele agenţiei), în timp ce ea consultă oferte city break şi explorează paleta de hoteluri Christian Tour.

În timp ce el tremură şi rătăceşte drumul, ea îi culege lalele. În timp ce el cutreieră prin subteranele secrete ce leagă Sfinxul din Bucegi cu Sfinxul din Egipt, căutând mori de vânt, pentru ea, el este un soi de extravaganţă şi, acum, în acest moment, mai pregăteşte una, suplimentară. Meritul lui e că e insuportabil de frumos! Aşa zice ea!

Şi el, şi locul unde are de gând să-l ducă într-o ecapadă romantică:

Un sătuc liniştit din Amsterdam. Ce poate fi mai romantic de-atât, decât un city break în Amsterdam?

---

O intervenţie a autorului (dacă e permisă)

Ea se opreşte lângă chiuveta din bucătărie, să bea un pahar cu apă, în timp ce ipsosul tavanului din camera alăturată se prăbuşeşte. Lângă el. Şoseta sa albă din piciorul său stâng e mai albă acum. Fisura dintre ei se adâncise mai demult, în secret, printre cărămizi de gânduri. Astfel, Muzeul Naţional din Amsterdam se surpă şi toate economiile lor se duc pe apa Sâmbetei. Ba nu, pe apa unui canal din Amsterdam!

Despărţirea ticăie, din ce în ce mai grea, în oasele lor. Amândouă jumătăţile sunt terminate trei sferturi! Sigur le va fi şi mai rău! El poate şterge ce nu poate fi privit, pentru că e un visător. Ea vede întrebarea finală:

Opţiuni? Ar putea ea, din nou să completeze spaţiul lipsă dintre ei? Tavanul se pune la loc în 2 zile, dar celelalte?

Cât de… sofisticată e ea! Cât de sensibil e el! Ea înfloreşte totul, el deteriorează. Ea e perfectă ca oraşul Amsterdam, cu parcelele lui de verdeaţă, impecabil aşezate, el e imperfect ca vremea. Din Amsterdam.

 

El se află în anestezie generală şi vede ca singură soluţie dispariţia, în timp ce ea se lasă purtată de o metaforă curajoasă: I AMSTERDAM şi se vede deja selfieîndu-se alături de alte figuri de ceară decât cea a iubitului său, la Madame Tussauds.

În timp ce ea gândeşte că, dacă pui ipsos la loc, tot tavan vei avea, el vrea să cadă zidul dintre ei; să înceapă din nou povestea dintre ei doi, într-un fel diferit: amândoi în acelaşi loc precum „Rondul de noapte“ (al lui Rembrandt) şi „Lăptăreasa“ (lui Vermeer).*

El crede că nu vor mai avea şansa escapadei romantice întru întregire, pe care o plănuiseră mai demult, în timp ce se uită la o pungă portocalie goală şi rătăceşte încă prin lumi subterane, fără să aibă habar că se dezmorţeşte la suprafaţă, pe treptele agenţiei Christian Tour, o firm-a lui Cupidon… portocalie.

Ea iese din agenţie, ridică punga (portocalie), o aruncă civilizată, la coş, îi arată biletele de avion şi, apoi, se îndreaptă-mpreună-amândoi spre prima Ipsoserie.

---

*Tablouri în Rijksmuseum

---

SuperBlog 2018, Proba nr.2

Nisipuri de aur în haine de cer…

„Poza, cu totul, parcă e o secvenţă dintr-un film în care ademeneşti zările”, mi-a zis cineva. Dar, eu o s-o folosesc acum ca să ilustrez ideea de a mă deghiza îmbrăcând haine de cer…

… şetor?!

Ca să-ţi faci o idee, în ziua aia nu am ademenit NIMIC!

Merge, totuşi! Ideea! Aş fi căutată numai la haine, nu şi dincolo de ele. Şi, aş face şi ceva bănuţi stând. Dar, Christian, aş fi prea bine îmbrăcată! Numai dacă nu cumva nu mi-ar permite religia… hmm…

Hurghada! Nu destinaţia egipteană, „hurghada” zic eu atunci când sunt în impas călăturistic: hurrr-ghadaaa, hurrr-ghadaaa… Încercaţi! Spre cer…

… cetare! În apus…

Înainte de a-mi cerceta frământările, care n-au încă o direcţie şi, dacă vrei să ştii de unde mi se trag, trebuie să afli mai întâi asta (chiar dacă cred că ştii deja):

Prea multe pene?!

Eu apar ca un ☆ (star), în mare, la minutul 4:48. Dar, de obicei mă găşeşti în mic(i), fiindcă ştiu, în cele din urmă, să m-ascund foarte bine în el/ei…

Cum traileru’ (varianta românească) e public, n-ai cum să nu devii internaţional şi atunci, mai ascunde-te, nene, dacă vrei să treci de propriile graniţe! În cazul meu, tanti!

De aceea, am nevoie să plec, incognito, într-o vacanţă cu tine, Christian! Altminteri, cine ştie cine m-ar urma.

O voce (din capul meu, de unde altundeva?!) nu îmi dă pace. Câteodată, mai dă semne de frumos coerent şi îmi reglează direcţiile. Unde să mă duc, cu cine să merg… Uite, acum pare a zice: „Olimpiaaa, ‘scunde-te-n nisipuri aurii! Adică, în Bulgaria.

Frumosul incoerent vine dintr-acolo că, am piraţi în gene, care-mi îngroapă tot felul de idei în minte, ca pe nişte comori. Pe unele trebuie să le caut bine, ca-ntr-un joc. De unele, însă, se alege praful, fiindcă nu reuşesc să trec de alţi piraţi. Se observă că mă identific cu legenda Nisipurilor Aurii?! Şi pe mine mă transformă natura în nisip. Cea a oamenilor! Cu selfiurile lor, cu autografele lor… Ori, nu prea ştiu cum să fac acum să mă preling printre degetele lor. Piraţii nu au dispărut, ei şi-au schimbat doar hainele şi (te) lucrează cu ambii ochi. Un soi de deghizare, de-a lungul timpului. Lor le reuşeşte deghizarea pe termen lung, mie nu! Şi nu cer decât 7 zile de normalitate.

„… mai complicate sunt labirinturile, mai excentrice şi încâlcite şi, totuşi regulate, atunci când par mai neregulate”?*

Natura, în frunze şi flori, oferă infinite posibilităţi. Dar, în nisip… cert e că nu!

Să examinăm figurile (feţele, mutrele) următoare:

 

După cum bine se observă, dacă nu mă deghizez eu (foto 1), le iese altora (foto2), numai şi numai fiindcă nu au răbdare să-mi găsească adevărata faţă… Adevărul (alt adevăr!) e că şi eu am prea multe feţe, dar e explicabil, fiind actriţă. Sună rău, dar eu mă refer aici la mutre. Mutrele pe care pot să le fac, pot să constituie un avantaj în situaţia în care mă regăsesc.

Pe mine, însă, mă desconspiră cel mai mult, părul! Părul meu superb şi roşcat natural! Dar, dacă-l prind la spate ca-n fotografia din Adevărul… ar fi o cale. Ocale în gânduri…

Câteodată, eu reprezint opusul oricărei eleganţe, atât în mişcări, cât şi în înfăţişare. Cum bine ştiţi (dintr-o istorisire anterioară) trec mai întâi pe la psiholog, înainte de orice plecare ca să aşez în mine următoarea destinaţie, mai înainte de-a ajunge, eliberând altele, se înţelege. Dar acum, psihologul meu e şi el în concediu la Sharm El Sheikh. 

Are un fetiş cu covoarele din coade, pe care şi bunicile noastre le făceau şi încă le mai fac. Aminteşte-ţi că el nu îl poate pronunţa pe „d”.

Fiindcă lipseşte (psihologul, nu d-ul), nu mă pot decide ce să aleg! Când nu ştiu ce direcţie să aleg, las jos mâinile şi picioarele, aproape simultan, în direcţii paralele, ca şi cum articulaţiile mele ar fi de păpuşă, dar care n-are balamalele atât de rezistente precum o uşă. O atrăgătoare mişcare, totuşi, sâsâiala asta. (aşa numita hay, adică multe S-uri, înlănţuite sau împletite, una cu alta). Aţi prins mişcarea? Acum în-cer-ca-ţi-o!

Ce pachet?… Ce pachet?!… Ce destinaţie?… Ce destinaţie?  repet-repet, dar nu-nţeleg de ce repet.

E o artă să diversifici bine! Setea de varietate nu o potoleşti decât atunci când caracterul viitoarei tale călătorii e definit. Dacă nu ştii ce fel de vacanţă îţi doreşti, gândul o ia la pădure, despicând scuturăspădian** neîncetat aerul. Al meu a zbughit-o, deja la Marmaris, hălăduie prin pădurea aia de pini…

În pace şi armonie!… Apropo de astea două cuvinte! Până să devin eu ceea ce sunt, adică OS*** de celebritate, eram comparată adesea cu J.J.****!  Nu neagra! Alba!

 

Mi-a luat atâta timp să fiu mai mult decât o comparaţie forţată cu J.J., iar acum, să plătesc pe cineva să fiu mai puţin şi nu găsesc! Nu e ironic?!… Vreau şi eu 6 zile din 7 liniştite! 6, că pe-a 7-a vreau s-o dorm!

Mimari as (spânzuraţi arhitectul)****, Vacanțe Christian Tour! Păi, asemenea forme vălurite cu o compoziţie specială sunt destinate clar jefuirii ochiului! Arhitectul le-a creat, tu le-ai făcut pachet! (cazare+transport+ regim de masă). Şi, eu vreau un pachet care conţine toate întorsăturile posibile slujind scopului meu!

Necesităţile ne învăţă cum să modelăm materia în felurite forme şi să le dăm proporţii. Ei bine, în acest moment, tot ce îmi doresc e să fiu mică-mică!

Cum sunt mişcătoare (vezi S-urile!) precum nisipurile, bineînţeles că revin în Nisipuri Aurii. Marmaris e prea simetric, nu aş avea cum a mă dis-tri-bu–i într-o… scoică! Hehei, pielea omului se adaptează formelor variate de relief, dar nu se adaptează notorietatea-ţi-perlă, cum ziceam… o altă piele şi ea…

Vezi, prin urmare (a gândurilor), Christian că, cu cât dau mai multă varietate mişcării, cu atât formele devin mai confuze şi din ce în ce mai puţin ornamentale.

La Nisipurile de Aur aş avea o şansă să mă pierd, fiindcă sunt şi eu balcanică şi, la câţi români merg acolo (unii care nu mă ştiu deloc, fiindcă avem gusturi, la vedete, diferite), m-aş putea amesteca printre ei liniştită. Când eşti un internaţional ca mine, lanţurile aurii se măsoară în grame, nu în kilograme! Uite încă o idee… de uriaş! Iar mie îmi trebuie una de pitic.

Ca să devii ceva mic, trebuie să mergi într-un loc unde a trăit cineva mic. Ca să înveţi să fii din nou pitic, acum că eşti uriaş!

Se spune că în Zlatni peasăți***** exista o cetate, numită Gerania, prin sec. 4-7 d.Hr, în care trăiau pitici, iar astăzi mai stau drept mărturie doar câteva bucăți, destul de uriaşe, de piatră și o bazilică, de-a lungul marginii platoului.

Mie îmi plac şi chestii minuscule şi chestii grandioase, dar mai mult şi mai mult îmi plac poveştile de la baza lor, ca la întoarcere să torn nisipurile în haine de cer…

… neală.

Fiindcă, în afara a ceea ce sunt, cel mai mult şi mai mult îmi place să scriu. La nivelul ăsta, micro, ca să nu-mi îngreunez şi mai tare sarcina de a mă duce incognito într-un loc popular.

Dar, na, calul de luptă este mai adaptat forţei decât calul de curse!

---

Că tot veni vorba…

La Nisipurile de Aur am mai fost acum vreo câţiva ani, o fugă de câteva ore din Vama Veche, unde eram cazată. Cum am stat atât de puţin, m-am dedat răsfăţului nisipului mai mult, dar am tras cu ochiul la studiourile foto în care te poți transforma în personaje din epoca medievală sau modernă. Parcă se conturează o idee, căci ar putea fi prima mea mişcare pe acolo.

Pe plajă, am văzut şi câţiva pictori, care reproduceau fotografii (ale turiștilor) pe pânză sau chiar pe hârtie. Fotografia din ziarul Adevărul îmi poate sprijini incognito-ul cu o reproducere după ea, pe care-aş ţine-o cu mine, pe plajă, în văzul tuturor.

O să evit terenul de Mini Golf, care-am auzit că e populat cu personaje celebre, păpuşi în mărime naturală şi, sigur am şi eu una, dar corabia-restaurant, de lângă, arăta foarte bine la exterior. Şi, fiindcă tot veni vorba de corăbii (ce viteză au căpătat vorbele-mi!), iaca ce mai pot ‘cerca:

 

Asta e cea mai proastă idee, iar mă înec la mal. Înfăţişarea-mi din a doua fotografie îţi aminteşte de cineva mult prea celebru, la care pare că mă uit eu, cu sfioşenie în prima, aşa-i?

E uşor de înţeles că pentru mine e simplu să mă folosesc de tot şi de toate gândurile pe care momentele de răgaz îmi permit să le asimilez, fără ajutoare exterioare, demne de-o vedetă, dar acum a venit momentul să acord atenţie adevăratei simplităţi, pe care am scăpat-o din vedere, înfumurată îngândurată.

În drum spre Nisipurile de Aur, am descoperit acest loc secret, care n-a arhivat încă trecerea omului.

Un loc numai bun de refugiu! M-a întrebat multă lume de el, încât, ca să-l păstrez ferit trecerii omului la fel de virgin, sălbatic, copleşitor, l-am ascuns până şi de mine, în inima-mi. Şi-am uitat de el. N-o să-l dezvălui tocmai acum, dar pot să schiţez o hartă ludică a traseului.

Înainte de Nisipuri, faci la stânga (sau la dreapta?) şi o iei prin lanul luuung de floarea soarelui, o ţii tot aşa o vreme, până dai de o casă de piatră cu flori multe la poartă, treci de ea şi, câţiva paşi, o iei la dreapta (sau la stânga?) pe o potecuţă, pe urmă, o ţii tot înainte până dai de o pădure luxuriantă, în stânga, asemeni celei din Nisipurile de Aur (unde sper că o să stau şi eu… în umbră).

Dacă ai ajuns în pădure, dai de o altă cărăruie şi mergi până la capăt. În stânga, pădure, în dreapta mare.  O să vezi marea de sus! Apoi, o să vezi nişte trepte săpate în malul înalt, ai grijă cum le cobori, sunt destul de abrupte. La urcare e un pic mai greu, dar te descurci tu! Nu e locul ideal?!

Şi nu, nu e limba aceea de pământ căreia i se zice Capul Kaliacra (capitala Dobrogei medievale). Nu ştiu cum se cheamă locul ăla, fiindcă nu am vrut să ştiu! Dar ştiu să ajung la el. Ziua m-aş refugia acolo, noaptea mi-ar fi mai uşor prin staţiune, îmbrăcată.

De fapt, ştii ce, Christian?! La început mă poţi ajuta chiar tu! Dacă o să mă întrebe cineva: „nu cumva sunteţi…?”, eu o să spun „Nu, eu sunt un turist obişnuit, care călătoreşte cu agenţia Christian Tour!” Şi tu trebuie doar să confirmi!

Era şi cazul să apară nişte culoare… acum nu mi-a mai rămas decât să aleg pachetul Christian Tour potrivit! Eşti gata?!

Eu mă frământ mult, dar în 5 minute şi 25 de secunde, cu filtrele potrivite, am ales Hotelul Melia Grand Hermitage! E cel mai luxos, şi, dacă asta pare că ar atrage un pic atenţia asupra mea, nu e chiar aşa: într-un hotel luxos, discreţia e la ea acasă fiindcă o poţi plăti mai bine decât paparazzi şi, oricum, eu mi-am ales o cameră cu vedere înspre parc şi nu înspre mare. Atipic mie! Oricum, până pe plajă sunt numai 100 de metri, e poziţionat central în staţiune şi, în caz că m-ar descoperi cineva, aş ajunge foarte repede la hotel (puţin sport neprevăzut nu mi-ar strica).

Rezervarea e făcută, perioada e stabilită şi o să încerc să fiu mai puţin celebră până la data plecării, poate mai uită admiratorii de mine. În plus, voi călători sub pseudonimul Alma Naher!

„Apariţia unei dificultăţi, întrerupe un timp urmărirea  unui ţel, dar tocmai asta dă imbold minţii şi intensifică plăcerea, iar chinul devine, într-un final, un joc şi o destindere.” Nu, doctore?!

Când ochiul e întotdeauna aflat într-o cursă antrenantă, cine mai are nevoie de un psiholog?!

---

 

*Milton- Paradisul pierdut

** shakespearian- numele lui Shakespeare, tradus, ar fi „scutură-spadă”

***iniţialele numelui meu

****Janis Joplin

*****Marmaris- traducere

******Nisipurile de aur (traducere)

---

 

Spring Superblog 2017, proba nr. 14: „În vacanţă incognito cu Christian Tour”

Umbria şi alte două desene

De când am picat în această lume, am priceput de îndată că urechile şi ochii sunt, din când în când, mai importante decât gura; în sens literar, desigur, altminteri, gura bate… bate tot! De-aia mi-o şi ţin pe moment în frâu, fiindcă o eventuală îmbujorare mă va alipi definitiv originii soarelui*, iar eu nu port saboţi.

Nu port, că îngreunează la mers şi, de ce să nu zic, sunt prea zgomotoşi; în plus, n-aş mai fi călătorul care sunt. Ori, ce-ar fi viaţa fără torţele pâlpâitoare şi de-a pururea dansatoare, ce deformează ziduri străvechi şi le fac să pară vii?!…

Umbrele se deplasează şi ele şi, se clatină. Mă uit cum arde o lumânare. Am ameţit. Nu cad! Ba, cad! Cad, cad…

-Dacă vreodată, cineva o să-mi facă vreo statuie, voi fi înfăţişată cu un felinar în mână şi jos, la poalele mele, pe postament, va trona, impunător, un atlas geografic.

Cad, dar mă şi ridic! Îi întind foaia pe care am „desenat” أردنّ şi 日本, două chestii  pe care le-am tot visat de câteva seri încoace. Mi s-au arătat! Mai exact, de joia trecută. Şi azi e marţi. Spre miercuri…

Explic mai târziu, acum sunt contracronometru. Plătit! Cu ora! Nu vă feriţi de metafore, şi ele intră în plată, dar le descifrăm imediat, că de-asta-s aici! De noapte!

-Îhî!

Zice el.

-Unii ţin (de) hărţi, bunule domn, eu rătăcesc fără, fiindcă aleg din zecile de circuite Christian Tour şi, de aceea nu prea am nevoie de ele. Am propriul meu „cal”, cum s-ar zice, am şi armura şi, cum e câte un drum spre fiecare vis, uite cum mâna răsăritului se deschide ca un evantai peste dealurile umbr…

-Îhî! Un loc străvechi şi puternic… Vă va face bine Farmecul Umbriei, ‘oamna mea!

Ăsta e psihiatr… pardon, psihologul meu. Suge „d”-ul, dar eu i-l înţeleg.

În acest punct, se prea poate să exclamaţi „aha, e la psiholog!”Da, sunt! Întotdeauna trec pe la el, mai înainte de următoarea călătorie. Următoarea e peste 4 ore şi jumătate.

Vai, cum trece timpul! La psiholog, oho! Am avut 5 ore la dispoziţie, s-a scurs deja jumătate de oră.

Eu nu mă grăbesc, am întotdeauna valiza făcută, o ţin sub pat. Nu sub patul psihiatrului! Am şi resursele necesare pentru încă o oră de terapie. Şi încă una… Câte vor fi nevoie! Să nu întârzii, totuşi… Afară ciripesc păsărele. Păsările ciripesc şi seara? Enervant!

-Ai observat că păsările nu au „vecini”? Nu se sfiesc niciodată să facă gălăgie.

-Sunteţi ‘eja cu gân’ul la gălăgioasa Italia, e firesc să asociaţi în acest fel. Însă, Umbria e inima ver’e a Italiei, e cu mult mai multă linişte ‘ecât în Roma, spre exemplu…

– Nu uita de Festivalele de jazz din Perugia şi festivalele medievale din Spoleto sau Assisi! Turiştii pot fi extrem de gălăgioşi. Uite, eu abia aştept să fug la Todi, zice-se că de acolo se vede apusul perfect din Umbria! Apoi, în Assisi, orașul păcii în lume… Îmi plac apusurile, ce să fac?!…

Assisi

-Aţi zâmbit prelung, ‘oamna mea! Continuaţi…

-Eram acolo sus… Desfăcând o ciocolată Perugina Baci. Simţi?!

Tribul umbri, limba umbriană… Perugia, ah, Perugia cu străduţele ei romantice (străduţele nu sunt întotdeauna romantice!) şi aerul… aerul medieval al oraşelor-fortăreaţă. Toate oraşele medievale au în comun mirosul ca de cenuşă arsă scăldată de ploa…

-‘Oamna mea, ‘esenele reprezintă…

-Ploaie! De ce m-ai întrerupt?

Mă ridicasem de pe canapea. Mă înflăcărasem. Mă aşez.

– Eraţi pe câmp, ‘oamna mea, iar timpul trece repe’e şi costă! Îmi povestiţi cân’ veniţi restul! Acum, e timpul să vă zic ce e cu ‘esenele…

– Sunt pe alte drumuri, aşa-i? Bat mereu câmpii!

-Nu toate ‘rumurile ‘uc la Roma!

Râ’e!…Na, că se ia şi la mine! Râde?! Aş putea să mă răzbun un picuţ pe el şi să îl pun să zică „dom”. De mai multe ori!

Mie îmi place să bat câmpii, ori acum să nu pot să pomenesc de frumosul Dom din Orvieto, spre exemplu?! Nu atât pentru culorile dinamice ale faţetei, cât pentru capela San Brizio. Luca Signorelli, pictând-o, a ales un stil ce pune accent mai degrabă pe gestul uman şi nu pe simbol, în sine, stil ce l-a inspirat pe însuşi măreţul Michelange…lo.

-Tic-tac, tic-tac, ‘oamna mea, iarăşi vă fură gân’urile ‘escriptive…

-Mai am 4 ore la dispoziţie.

-Iar eu mai am alte programări…

-Anulează-le, ‘omnul meu! Doar ştii că te pot îndestula cu…

-‘Oamna mea, o anulez pe următoarea ‘acă sunteţi ‘e acor’ să ieşim ‘in Umbria.

Cedez! Pe moment! De foame! Îmi plouă-n gură: supă de fasole, cu roşii şi busuioc. Baggiana pare un fel de mâncare românesc, dar el e specific Umbriei. La noi, i se zice „zeamă lungă”.

-Desenele reprezintă un vis prea întârziat, aşa-i?

-Întârziat, ‘ar nu pier’ut!… Ior’ania, (pune degetul pe primul desen) şi Ţara Soarelui Răsare, Japonia (pe al doilea!). Puteţi merge oricân’.

-Iordania… El Urdun!

-‘A! |El Ur’un!

– O să comit o nebunie, domnul meu!

Zise ea psihologului! Picătură cu picătură, de obicei, eu mă adun ocean. Şi mă împrăştii în cele patru zări tot aşa. Acum nu mă lasă psihologul şi ţineţi cont că n-am acoperit decât doar o mică parte din regiunea Umbria. Însă, atâta vreme cât există circuitul Christian Tour aferent… o să fiu acolo, în inima Italiei, mergând cu ochii închişi! 8 zile! Programul e stabilit deja! Cu plus…

-Divizia Pellerin!**

Mă întrerup singură? În fine, nu mă autopsihanalizez acu!

-Sunteţi înţeleaptă, ‘oamna mea!

– Şi nesăbuit de cheltuitoare când vine vorba de zboruri, domnul meu!

Şi de psiholog abuzez, dar lui nu-i displace! Cred şi eu! Observ că are buzunarele din ce în ce mai mari. Să divulg un secret?!

Ce, parcă eu nu ştiam ce reprezintă desenele? Numai că îmi place să îi dau senzaţia că îmi sunt de un real folos şedinţele lui de „terapie”. Dar chiar şi aşa, din ‘turnul lui de observaţie’, e prea scund să vadă dincolo de metereze. De meterezele mele! Meterezele mele se împletesc… împleticesc bine, mai ales după un pahar de Orvieto Classico!

Când le vede pe urmă, când le scriu şi el le citeşte la întoarcere, cum le scot eu şi le adun din mine, bucăţică cu bucăţică, se simte şi mai folositor! Eu sunt un caz patologic rezolvat!

Desigur, aş putea, la întoarcere, să descriu şi rapid şi, de ce nu, destul de provocator, dar nu vreau să mă transform în atlas geografic. N-aş mai fi eu statuia!

–Iordania Experience , ‘ouă puncte şi…

-… aş începe cu imamii şi vocile lor, miorlăit de pisici, cu sutele, prin Amman, Wadi Musa, Madaba şi pe lângă Hotelurile de la Marea Moartă.

Apoi m-aş da beduin în deşertul Wadi Rum, cu ceaiul de scorţişoară şi meramie în faţă,  aburind, cu gândul la o escapadă cu jeep-ul prin deşert. Corturile pentru turişti au wi-fi.

Pe urmă, m-aş linişti la Templul lui Hercule şi aş rătăci prin Palatul Ummayad, rămăşiţe ale Templului Roman, pe care le resimt şi-n mine (origini de roman mai mult, decât de dac, deh!) şi, după asta, aş da o fugă până la Muzeul Regal de Automobile.

Fac ce fac,  închei cu maşini goana asta… nebună! Ce să fie?!

– Nimic de diagnosticat!

 

 

Mănăstire. Petra

Templul lui Hercule

Valea Lunii

-În Petra (Oraşul Pierdut Regăsit), emblematicul Petra, însă, domnul meu, aş urmări culoarea pietrei, o zi întreagă, pe jos. Ar deveni scopul meu principal! A doua zi, încă obosită, în Wadi Rum (Valea Lunii) m-aş paraşuta; sau şi mai bine, un zbor cu balonul cu aer cald, m-ar recupera. Sau, de ce nu, revenind cu picioarele pe pământ, o pauză de călărie m-ar fermeca, cai şi cămile…

-Înălţător, Doamna mea!

Atât de înălţător încât nici nu a observat că l-a putut rosti pe „d”.

De căţărări pe stânci, nici vorbă! La sfârşit aş arunca, o, Dumnezeule,… multe, extrem de multe condimente!

Pe urmă ar mai fi Marea Roşie, bureţii, peştii multicolori…

– Circuitul Christian Tour ‘urează 9 zile!

Nu ai cum să scrii numai atât, Olimpie! Nu ai cum!

Vedeţi de ce am nevoie de psiholog? Să mă pot întinde! Şi pe canapeaua lui, da, dar eu mă refer şi la alte întinderi…

În timp ce vârful degetului mare mi se scurge şi se întinde pe podea, ostenit, sprijin, restul degetelor învaţă despre alte lumi, înălţându-se unul mai sus decât altul.

-Ce foc sălbatic, ‘oamna mea!

Ştiu! Am în mine o afurisită de substanţă, greu de stins şi, mai ales, greu de cuprins şi urmărit! Eu şi călătoriile mele nu putem fi doar un format PDF!

Mai sunt trei ceasuri! Bune! În miercuri, că am trecut de marţi! Poate că vă miraţi: cine ar merge noaptea la psiholog?! Eu! Eu merg! Eu şi….alte programări!

-Domnul meu, aţi observat că cei care consemnează călătoriile…

-Scriitorii sau blogării, ‘oamna mea?!

-Blogării!

-Că ce?

-Consemnează călătoriile ca şi cum nici nu ar fi ajuns pe-acolo, decât virtual şi, par, de cele mai multe ori, neatinşi de experienţe, urmărind mai mult cu degetul pe hartă  traseele, consultând motoare de căutare… Mie, câţiva mi-au dat senzaţia că nici măcar nu au ajuns până la Otopeni, darămite în…

-Nu fiţi răutăcioasă, ‘oamna mea! Să ne în’reptăm atenţia spre Japonia.

-Un blogăr de călătorie ar trebui să fie mai mult decât un scriitor rece. Şi-apoi, când există trasee stabilte deja, când ai un ajutor, de ce să rătăceşti?!

-Japonia, ‘oamna mea!… Putem să trecem peste?!

-Deja?!… Şi, după?!… În ritmul ăsta rămân nepovestită! Eu chiar n-am ce să pregătesc pentru drum! Totul e demult pregătit!

 

 

geisha

Lacuk Ashi

Tokyo

-Mi-e somn…

-Te anim imediat! Când mă gândesc la Japonia, îmi vine în minte jăraticul împrăştiat de vânt, asemenea unui roi de licurici. Ştii că am scris câteva haiku-uri?!

Nu apucă să mă refuze!

Meditaţie.

Cer ca de aluminiu

în mine, ulcior.

 

aşteptând trenul

împletesc şine-n zare,

platoşă de fier.

 

Coajă uscată,

pe tâmplă, arşită-n

cuvinte cu miez,

 

Melcul lunecă.

Jocul spiritului de-a
înfăţişa tot,

 

glod umed mustind.

Frământăm cocoloaşe,

modelând clipa-n

 

drum-ţintă… o

hoinăreală comună
şi rătăciri.

 

Speranţa e-n sus,

vitraliu terestru cu

porturi albastre.

 

 

-Splen’i’!

„Splendid”.  Cu toţi de „d”! Cu „d”-ul plin! Mintea mi se limpezeşte. Mintea e tot ce am! Psihologul a aţipit… Mie îmi plânge un ochi. Sunt în expresie, adică! O atitudine potrivită cu…

Poate pentru că, de îndată ce am păşit imaginar pe tărâm nipon, mi-a venit în minte statuia lui Hachiko, câinele unui profesor universitar, ce şi-a asteptat 9 ani stăpânul în gară, la ora la care acesta cobora de obicei, întorcându-se de la Facultatea unde profesa, în gara Shibuya.

9 ani, fiindcă pe urmă a murit şi apoi s-a dus să-şi întâlnească stăpânul, care murise fiindcă făcuse un atac cerebral şi de-asta n-a mai coborât din tren într-o bună zi. Într-o bună zi rea!

În fiecare an, pe 8 Martie, devotamentul acestui câine este onorat printr-o ceremonie solemnă, în faţa gării. El este câinele simbol al Japoniei. Şi dintr-acolo aş începe Japonia mea. Recunosc, am văzut filmul cu Richard Gere!

-‘Oamna mea, mă emoţionaţi!

Când a deschis ochii? Am vorbit cu voce tare?…

– Alternativa, domnul meu, era să încep cu restaurantul „Sarmale”, un restaurant românesc din Nagoya. ***

-Nu vă e foame! Mie îmi e!

-Ba îmi e, dar îmi e poftă mai multă de sensibilităţi. Şi subtilităţi. Japonia e un cântec care nu se sfârşeşte. De fapt, ai senzaţia că tot ce începe acolo, nu are cum a se termina nicicând.

La ora asta, unii fac bagaje, de zor şi rememorează traseul. Eu consult un psiholog! Ca să ţin la drum! Ca să încapă în mine toţi viii şi morţii lor. Spiritualitate?! Mai mult de-atât!

-Pe Japonia, nu ai cum s-o cauţi la morţi! O cauţi mai mult la vii! Adică ai cum s-o cauţi şi la cei duşi, dar Japonia e roz, domnul meu! Mult roz, în floare scuturându-se!

Nu îmi ajung cele 9 zile cu circuitul Christian Tour pentru astfel de sentimente, ştiu! Dar îmi ajung pentru… n-o să ghiciţi!

-Teatru! Vreau să merg la teatru în Japonia! Teatrul tradițional japonez cuprinde 4 forme de teatru: nō, kyōgen, kabuki și bunraku. Prin teatrul pe care-l practică, poţi ajunge să cunoşti şi să înţelegi alt popor. Ştii că eu sunt păpuşăreasă?!

-Nu ştiam, ‘oamna mea!

-Examenul meu practic, de licenţă, s-a numit „Dragonul”, un spectacol cu păpuşi bunraku**** Nu mi-a fost deloc uşor să înţeleg ce jucam! Desigur, un păpuşar mânuieşte păpuşa, de ce-ar gândi? O să zâmbesc! Eu am fost mânuitor principal, adică mânuiam capul şi mâna dreaptă, secondată de alţi doi colegi, unul mânuind picioarele şi al treilea, cealaltă mână. Ştiai că europenii au preluat din acest gen de teatru onestitatea mânuitorului? El aflându-se în permanenţă la vedere şi nu ascuns după un paravan. Desigur, mânuitorul japonez de bunraku,  mai ales cel pe care l-am încercat eu, studiază 25-30 de ani această onestitate, până s-o poată împrumuta păpuşii, dar nouă ne-a luat fix o lună. Îţi vine a crede?!

-‘Oamna vrea să zică că europenii mimează onestitatea?!

-Doamna nu vrea, dar concluziile nu le tragem noi doi, aici, căci fiecare are propriul reper. Mai ales în ce priveşte onestitatea-i. Cumva, voiam să subliniez şi că noi, europenii, suntem prea grăbiţi.

-La psiholog e obligatoriu să fii onest!

Şi scurt, grăbit sau cum i-o mai zice!, aş completa.

-Cât mai am?

-Mă îngrijoraţi, ‘oamna mea!

-Cât mai am până la avion?

-Aproape ‘ouă! Ore!

-Timpul ouă ore…

-Poftim?!

-Ziceam că:

E sigur să zbori

dacă ai unde să cazi.

În stări…POSTUME!

Gata cu pregătirile! E timpul…

-Încă un haiku, ‘oamna mea?

Nu mi-l cerşeşte, mi-l închide!

-Orice călătorie ar trebui să înceapă cu…

Stai! O ultimă confesiune, în prag!

-Ghiceşti ce am jucat în Dragonul, Domnul meu?!

-…Uh!

-Tengu! Un duh bătrân şi aerian…

-‘UH!!!!!

În urma-mi, hehe, mult fum…

---

Notă de subsol: Toate destinaţiile atinse (precum  o adiere de duh) încep cu Christian Tour,  aşa că, dacă sunteţi interesaţi de materializarea viselor voastre, nu aveţi decât să accesaţi link-urile exemplificate în text.

*referire la Japonia

**Pellerin Club Card- card nominal, achiziţionat contra cost (25 euro), ce oferă diferite  avantaje, de la asigurări gratuite (medicală/ storno sau bagaje), la facilităţi acordate pentru circuitele cumpărate, precum şi beneficii oferite de partenerii Christian Tour,
în ţară.

***info: Alexandra Tătaru (profesor de geografie, prietenă şi jurnalist, care a vizitat Japonia în 2013

****păpuşile bunraku sunt mânuite de 3 oameni

Spring SuperBlog 2018, proba 1, sponsor: