Afară ploua. Îşi plimba bomboana pe buze în acelaşi ritm în care afară ploua.
N-o sugea pe toată, pe la jumătate o scuipa într-o bucăţică din ziarul de azi, apoi o împacheta în ea.
Sugea. Un cuvânt atât de elastic…
Fix la jumătate scuipa cu repeziciune, ca şi cum i-ar fi venit o idee nouă, un nou gând mângâietor. Ştia exact unde să se oprească înainte de-a scuipa, după aromă, poate, ori fiindcă calcula exact cantitatea de salivă produsă şi înghiţită având un simţ aparte, cine ştie. N-o întrebase nimeni până acum, când iarăşi n-o întreba nimeni, nici măcar ea nu-şi pusese întrebarea asta. Şi dacă şi-ar fi răspuns probabil că ar fi descoperit că nu e decât o altă caraghioasă îndrăgostită. Îi displăceau dulcegăriile, dar îi plăcea foarte mult să le sugă. Şi, mai ales, să le scuipe. Pe-o bucată de ziar.
Le sugea cu gândul la el, un virtuoz de pădure.
Le scuipa fiindcă spera ca măcar o dată să fie întrebată de ce face asta.
Le plimba pe buze ca să poată fi văzute. Să nu se spună că înghite în sec, că are un tic, că are mandibulă elastică, că mestecă gumă…ehei, câte nu se puteau zice!
Cu toate astea nimeni nu zicea nimic. Nici fata de la casa de marcat, deşi era convinsă că observase că-şi cumpără constant aceleaşi bomboane, ambalate în cutie metalică.
O vreme le sugea până la jumătate, apoi le ronţăia. Dar o scotea din sărite zgomotul.
Plus că îi caria relaţiile cu cei din jur, mai ales cu cei dezinteresaţi, cu cei care o plăceau pentru ce şi cum era. Cu tot cu bomboane. Cu tot cu cutiile lor metalice.
Odată asculta văicărelile virtuozului de pădure şi-n toiul destăinuirilor, moment dramatic în exces, cranţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ, zţ. Apoi linişte.
Virtuozul îşi blocă canalele de comunicare pe loc. Nicio lacrimă, niciun sentiment eliberat. Aştepta ca saliva ei să-şi revină la compoziţia chimică iniţială, de dinainte de bomboane. Pe care i-o cunoştea. Doar o sărutase o dată. Odată. Primul sărut. Şi ultimul.
Nici nu ştia cum să-l clasifice, cum să-l eticheteze-n ea, în regiştrii care ne menţin normali.
-Dacă n-ai fi aşa de nebună…
Mai întâi vru să-i răspundă, dar îşi dete seama că virtuozul n-o întrebase, aşa că se ridică, în metru distinct. El recunoscu adnotarea, virtuoz cum era. N-ar fi recunoscut însă niciodată că o sărutase. Asta o făcu să se ridice, de fapt.
Îi plăceau şi întrebările. Dar nimeni nu mai întreba. La drept vorbind, în vremuri ca acestea, să le zicem ploioase, de acord, nimeni nu mai întreba nimic. Ajunseseră la o aşa performanţă că toţi aveau răspunsuri fără să le caute sub umbrela întrebărilor. Puneau punct direct. El nu era diferit. Nu era nici măcar indiferent.
Nu se uită în urmă. Cutia cu bomboane îi ţinea cadenţa. Scoase una, modificând ritmul.
Trebuie să merg înainte, îşi spunea privind bomboana. Numai aşa mă pot întoarce înapoi. Apoi şi-o vârî în gură.
Merse înainte până la primul chioş cu ziare. Ceru unul la întâmplare. Oricare, numai să fie de azi. Rupse cu atenţie bucăţica pe care era trecută data, o ruptură executată cu precizie. Restul ziarului îl aruncă, civilizată, în prima pubelă.
De ce nu citiţi domnişoară ziarul, ar fi putut s-o întrebe cineva dacă i-ar fi urmărit atent mişcările. Dar nu i le urmărea nimeni.
Afară nu mai ploua.
Scuipă.
Apoi împături.
Pe urmă începu să cânte.
Apoi crescură flori…
Alma Nahe(r) 