#casăștiți

 

Când Dumnezeu (pe facebook) e God (american!), ce fericit PR-ul de la Vatican! Comunicarea întru EL, vedem(?), nu are bariere: un like, se pare, fericește-orice… putere.

În România, Preafericitul Daniel, PR lui Dumnezeu (european) și el, ține de like-ul lui cu dinții, ca și de hainele cu fir de aur. De pe el! Am căutat o poză cu preafericitul fericit și, #casăștiți, doar una am găsit. N-o pun aici, căci zâmbetul acela nu-mi (prea)pare-al unui om smerit. Ori nu pricepe că facebook-ul este-acum TAXI-ul către suflete, vrum-vrum, ori Dumnezeul nostru nu-i (prea)bun. Cu el! Și l-a mințit că-i place lemnul, de apare în fotografii nefericit.

Comunicare sau Mesaj către Cel de Sus (fotograf: Alma Nahe)

Să ne-nțelegem, fericirea e precum o păpădie. Fie-mi iertată, așadar, această feisbucă(tă)rie, eu doar m-am fericit acum scriind și jur că nu e blasfemie, că fericirea nu stă numa’n zâmbet, ci și-n chip(și fel). N-o cercetez, ci-o cred! Tu fă așa sau fă altfel…

Alma Nahe la Mănăstire

căci fericire e destulă pe pământ!

Acum, sperând că v-am binedispus, las poza următoare să vă „zică” de-un CONCURS (pe Komunomo):

De Komunomo v-am mai zis aici și, de aveți fotografii ce v-aparțin, puteți să vă mândriți cu fericirea ce-ați surprins-o într-o (bună) zi chiar voi. „E”-ul acela după cifre vine de emoție, dar și de la „euro(i)”. Să vă grăbiți, concursul „Happy People” mai ține până mâine (12.04.2016, ora 23:59) inclusiv! Enjoy!

Pe „Hrisostom cu păpădie” l-am înscris și eu (bonus: produse F64 pentru cei care votează pozele înscrise în concurs).

Eu nu știu ce preferă Dumnezeu,  poate că el ocupă numai Spațiu și noi Timpul, încărcându-l cu emoții, cu concursuri și destule… aiureli.

O campanie BlogalInitiative.

Există o scuză a erorii

Erika Kuhn

Inspiră! Închide ochii! Din închipuiri apare un ținut.
Expiră! Gândul, în stare pură.
Inspiră! Ținutul își așteaptă cunoașterea. Din cunoaştere apar piroanele. Și impuritatea.
Expiră! Urmărește construcția! Bate fierul cât e cald! Câteva decizii te vor face să crezi că eşti un om al locului. Un om al locului, nu un manufacturier!
Inspiră! Ca om al locului, vei vrea să simți măreţia gurii: sâmburii. Nu și prăpăstiile ei.
Expiră! Scuipă sâmburii, dar nu uita, anotimpurile sunt și ele niște biete emoții. Cheamă-ți apele în căutarea soarelui…
Inspiră: Creierul e un nor, ochiul plouă. Boarea din nas. Seceta gurii și cuvintele, fulgi de nea.
Expiră! Gândul venit din nimic s-a așternut, dar se va topi și tot într-acolo se va duce! Expiră la un moment dat. Tot făcutul are scuza erorii! Dar tot ce întâlnești în drumul până la ea te inspiră. Fâșii de paradis și iad. Te uiți în ferestrele altora, dar nu reții chiar tot. Memoria are și ea favoriți.

O comunitate de sentimente străbate largul tău. Un univers într-un univers. Nemărginire în nemărginire, acum poate că sunt un sentiment al universului. Poate că sunt teama lui. Furia lui. Sau tristețea? Nu știu dacă sunt iubirea. Dar, dacă aș fi, poate c-aș fi bucuria lui.

Într-un fel sau altul, eu sunt cea în fața căreia mă repet în emoție. Și câte gânduri trec acum, în acest moment, înot, întru spuma bucuriei…sau întru dezgust.

Când sunt toată numai un gând, n-am nume. De câte ori nu mi-am înțepat degetele și, de câte ori nu m-am ciupit doar ca să văd dacă mai sunt!

Acu sunt carne, acu o narațiune. Între astea două nu pot să-mi dau seama dacă mă înțelege cineva cu adevărat. Sunt perna umplută cu fulgi de gâscă, sfâșitată de cuțit pe acoperiș. Fulgii zboară care-ncotro…O narațiune întreruptă, fiindcă mi-am imaginat sfârșitul gâștii. Sfârșitul poate veni în cursul oricărei guri de aer. În timpul acestui cuvânt. Un cuvânt în care am trăit.

Să închizi universul într-un cuvânt, ei uite, asta da, nebunie!

— Nu te duce mai departe! Acest mesager vine de sub alte stele. Străine. Cuvintele lui au călătorit mii de ani lumină.

Hmm…Câteodată se observă în textura foii așchiile lemnului din care a fost fabricată.

— Habar n-am cine ești și nici eu nu-ți pot spune cine sunt. Înainte de acest ținut, știam. Mi-am lăsat numele la intrare. Un soi de semn. Poate că sunt chiar gâsca…

Să închizi un sentiment într-un cuvânt e și mai nebunesc. Dacă-ți smulge cineva fulgii, țipi, te eliberezi. Un moment tensionat în cronica de față.

Întotdeauna când pornesc în căutarea unei metafore curajoase mă lovesc de felul ăla învechit din sentimente. După nor, soare. După frig, cald. Alternanța asta e firească, dar, în realitate, firescul e absurd: frig-frig-frig. Aș putea să încălzesc, permițând un atașament de moment.

Uite, ar putea să intre oricine în acest moment, neanunțat, în poveste. Să m-adune fulg cu fulg și să mă-nedese la loc și să zică: „Hei, ți-au (cam) mers fulgii!”

Dar, într-un sentiment pur nu pot fi mai mulți. Asta e tristețea mea și numai a mea!

Înainte de-a părăsi acest ținut o să-mi șterg urmele. Poate mi-a scăpat vreo vorbă greșit.

Să te întorci înapoi în tine ar trebui să fie o singură cale.
— Știe cineva pe unde sunt?
Sunt la capătul lui. Nu, nu al ținutului. De unde știu? Păi, ce? Ar trebui să fie artificii? Știu să mor, știu să putrezesc în acest carnaval mental! Știu, îți spun! Știu cum să pun capăt unei emoții!

Aici m-aș putea întrerupe cu un geamăt. Dar, tot la fel de bine, aș mai putea să merg două metafore mai încolo.

— Mi-am pus trandafiri în păr, măi! Roz.

Mi-aș dori să fii aici. Dar mâine…mâine sunt eu acolo.

Există ceva care mă obosește în ficțiune. Poate-ar trebui să ies.

Inspiră! Deschide ochii!
Expiră! Suflă în cană, răcește ceaiul din talpa-gâștii!

Eu m-am cam fript, de mi-au mers fulgii. Ce expresie! De unde și cum s-o fi împământenit?

Șuieră trenul. Poate-o să-l prind de data asta! Șterge-mi expresia de pe față! Ascunde-mă bine în pielea de focă!

SuperBlog 2014, proba de reîntoarcere la emoții cu

Punctaj obținut: 96

Există o pânză de păianjen pe care mă legăn, dar nu se rupe

Erika Kuhn

M-am oprit în dreptul felinarului de lângă bloc şi-am privit pânza de păianjen croşetată artistic în jurul lui, dantelă în armonie cu liniştea, pe care numai înserarea ştie să o dăruiască câteodată în sufletul unui om, dar și în inima orașului. Am privit un timp legănatul ei în bătaia vântului, care n-o rupea sau ea i se opunea, ori poate că ajunseseră la o înțelegere și conviețuiau acum în bună pace şi eu, furată de priveliște, mi-am închipuit dintr-o dată că poate şuşotesc împreună despre oameni. Sau chiar despre mine. Şi-am închis ochii, ca să aud mai bine ce-şi zic.

— Doamna, ce frumos v-ați acoperit azi! se iți o zână pitică, blondă cu ochi albaștri de nicăieri și mă apucă de mână, apoi se lipi de mine, toată.
— „M-am acoperit”, adică cum m-am îmbrăcat? cerui eu o lămurire suplimentară, fiindcă copiii au un limbaj al lor, nealterat de ticurile verbale pe care le căpătăm de-a lungul vieții și, de cele mai multe ori, poți înțelege altceva decât au vrut a spune.
— Da, și asta! și își scufundă albastrul din ochi în podea, după care, imediat mă străpunse cu privirea licărind și eu m-am simțit înaintând cu greu prin oceanul de emoții ce…cling-vrumm, cling-vrumm. Ce naiba? Deschid ochii. Clinchetul însoțit de vibrații nu marca apariția vreunei zâne reale(?), ci sunetul se auzise dinspre buzunarul hainei, unde-mi țin telefonul, sunet pe care l-am setat pentru notificările de pe Facebook. O intervenție inoportună, care m-a scuipat brusc înapoi, în timpul meu, o întâlnire cu Zâna Realitate.

Primul impuls a fost să închid telefonul și să continui să rămân captivă în pânza de păianjen (spyder web)care îmi scotea la iveală amintiri dragi din trecut. Fiindcă, da, acea conversație a existat cândva, nu demult, iar ceea ce voia să spună acea micuță copilă, era că „mă acoperisem” în acea zi cu prospețimea, naivitatea și cheful lor de joacă (eu fiindu-le profesoară și predându-le un opțional de actorie).

Dar, în loc să-l închid, mi-am zis totuși să văd cine m-a scos din visare și m-am uitat în fereastra unei alte pânze(web). Era mama unuia dintre copiii cu care, de mai bine de trei ani mă joc de-a teatrul și care-mi zicea pe chat-ul facebook că nu îl lasă pe puștiul ei să vină la cursul de teatru, a doua zi. Pentru că e pedepsit, că stă prea mult pe internet și că vrea, în felul acesta, să îl învețe minte, luându-i ce îi e lui mai drag, adică cele 4 ore săptămânale ale cursului pe care-l susțin și-n particular (și nu numai în Școala Generală de unde s-a rupt acel fragment de realitate dintru început), că una, că alta…etc.

Mama copilului era un uragan și m-a suflat departe de locul în care „navigam”, dar era de înțeles neliniștea ei. Pericolul de a fi captiv într-o lume „imaginară”, pentru un copil, dar și pentru un adult — o lume care se dovedește de cele mai multe ori falsă prin oamenii și comunitățile pe care îi întâlnesc sau le „construiesc”, navigând pe internent, e iminent. Dar asta se întâmplă și în lumea reală, eu n-aș fi atât de radicală, în ce privește internetul, totuși. Viața e și ea, la rându-i o infinită pânză de păianjen. Sigur, ca orice lucru în exces, Lumea în Vid( adică Internetul) poate dăuna, și aici sunt de acord. Dar e un subiect inepuizabil și sucit și răsucit pe mii de părți, până unde dăunează, cum, de ce nu ș.a.m.d.

N-am răspuns imediat femeii, pentru că primul meu impuls a fost să-i contest metoda, dar, la urma urmei piciul ei era doar un „partener de joacă”, nu copilul meu. Dar i-aș fi spus că există și un soi de hai să-i zic „pedeapsă pozitivă”, trimițându-l la curs. Însă, fiecare cu dreptul lui de-a judeca…

Mie copiii, și la școală, dar și la cursul particular de actorie, îmi zic pe nume. Nu „doamna”, cum zâna blondină cu ochi albaștri mi se adresase, aceea fiind doar o scăpare, pe care, însă, le-o corectez mereu și altor pici, fiindcă consider că asta ne apropie și astfel îmi pot desfășura cursul în condiții cu totul aparte și nerigide. Mai ales că ” materia” pe care le-o predau își are larghețea și lejeritatea ei și nu e înregimentată în sistemul de învățământ. Lecțiile mele sunt, de fapt, o înșiruire de joculețe cu aplicabilitate în realitate, și care țin de actorie într-o măsură acceptabilă și ajustabilă vârstei lor prin care își pot descoperi personalitatea lor, dar și a celor din jur prin gesturi, comportament, vorbire. Poate suna un pic pompos, detaliind, dar, este vorba mai degrabă de o incursiune în culisele muncii de actor, care nu ține numai de talent, ci presupune o muncă cu sine, întreținută prin tot soiul de exerciții: de improvizație, de mișcare etc.

Nu am ales eu această „tinerețe fără bătrânețe”, ci m-a ales ea pe mine, astfel că fac parte și dintr-o comunitate de puști. Exceptând-o pe cea în care „puști” sunt arme de foc. De fapt, mă joc acum, evident că nu locuiesc în America, slavă cerului, ci în România, unde încă nu se umblă cu pistolul la purtător.

Dar nu vreau să deviez, ceea ce voiam a zice e că trăiesc mai multe vieți, simultan în mai multe comunități, pe care le împletesc întru rodirea (și rotirea) mea pe acest pământ.

Prima comunitate ar fi cea în care mă regăsesc ca adult, cu responsabilități, cu ambiții de adult, cu aspirații, cu opreliști ș.a.m.d, dar eu fiind actriță, nu resimt atât de acut niște realități. Dacă mai adaug și faptul că sunt păpușăreasă și marionetistă…se ghicesc ceva complicații.

Ar mai fi cea în care copilăresc, un soi de realitate prin intermediul căreia mă „acopăr” cu altfel de vibrații decât le-ar avea un adult de vârsta mea, cursul de teatru. Aș adăuga că nu lucrez numai cu puști, ci și cu adolescenți într-o stagiune teatrală a elevilor, precum și cu adulți, dar m-aș lungi prea tare dacă aș intra în amănunte.

Și ar mai fi și o a treia comunitate, evident, cea prin intermediul căreia vin eu cu această poveste din realitate și o „urc” aici, în „casa” Alma Nahe, cea online.

Mă opresc la ultima, ca să reflectăm împreună un pic, fiindcă astăzi am întâlnit Komunomo. Un nume cu rezonanță, și o felicit pe Silvia Iordache, Marketing Manager, Indevra Software (dezvoltatorul platformei Komunomo), care, de altfel e și ea, la rându-i o fostă participantă a Superblog-ului.

KOMUNOMO este o platformă încă în faza „beta”, dar înțeleg că își propune să fie gazda unor comunități de oameni care doresc să trăiască, să împărtășească, să se reîntoarcă la emoțiile de bază (suprimate de cele mai multe ori de viteza dezvoltării societății moderne).

Adică, un fel de chemare înapoi, înspre offline. Dar online. Un fel de „cling-vrum”, dacă e să mă joc puțin, sortit să ne reamintească că internetul e și poate fi nociv și că ne poate îndepărta de la emoțiile firești, fiindcă în on-line porți o mască.

Acuma, prin prisma meseriei mele, nu mă tem de măști și nici de faptul că purtarea lor mă modifică ca OM. Sigur că, orice personaj pe care îl aprofundez, modifică. Sigur că, din cauza meseriei mi se zice uneori că „joc teatru”. Desigur că ascunzându-mă într-o păpușă sau o marionetă, mi s-ar putea reproșa câte și mai câte, dar…nu despre această mască e vorba! Ci despre faptul că socializarea pe internet nu-i totuna cu cea în real, căci se modifică niște vibrații care duc cu timpul înspre însingurare, angoase, alienări etc, asta fiindcă scena online poate fi comparabilă cu o scenă de teatru, pe scândurile căreia se perindă tot soiul de personaje negative precum și pozitive. Aș putea scrie un tratat despre asta, dar o să mă rezum în acest articol doar la 0,0000…1% aspecte.

Pentru mine cel puțin, nu e un pericol acest „drăcșor” (0 și 1) numit „internet”, și nu fiindcă Realitatea poate fi mai nocivă uneori decât periplul în vid( adică navigarea pe internet), ci pentru că mă regăsesc în acea comunitate de copiii, cu care lucrez și care îmi furnizează o doză de emoții pe care uneori nici nu prea pot s-o duc în „spinare”.

Spre exemplu, a doua zi, după întâmplarea cu mămica-uragan, i-am strâns pe copii la o discuție, având în vedere o temă care pune probleme și nouă, adulților, darămite lor, inspirată fiind de episodul de sub felinar: realitatea.
— Ce e realitatea? îl întreb pe Sebi.
— Realitatea e aici! și-mi arătă podeaua. Pe urmă aici, și-mi arătă sala de curs, întinzând brațele larg, ca într-o îmbrățișare a locului și gesticulând. Până la fereastră.
— Și, de la fereastră încolo nu e realitate? îl iscodesc eu, privind pe fereastra imensă a sălii de curs, o fereastră care dă înspre un loc de joacă, amenajat într-un parc.
— Nu e același lucru…
— Nu e aceeași realitate? Sunt copii și acolo, mămici… plusez eu.
— Păi, nu e. Că eu nu bat până acolo.
— Adică, fiecare cu realitatea lui?
— Cam așa ceva, îmi zâmbește el și se duce la locul lui.
— Deci, concluzionez eu, realitatea are multe uși.
— Ba, ferestre, mă corectează el, iar ceilalți copii încep să râdă.

Acuma, nu v-am zis intenționat ce vârstă avea Sebi atunci, acum e mai mare cu 2 ani și jumătate. Avea 4 ani. Concluzia n-o trag eu, e doar un îndemn spre Reflecții și Reflexii.

Acum, revenind la Komunomo. Fiind o platformă în formare, prin concursul SuperBlog am fost invitați să devenim „membri fondatori” și să contribuim prin aceste articole, spunându-ne părerea despre comunitățile online din care facem parte activ sau nu și dacă acțiunile se mută și în off line. Cum nimic nu mai merge fără un „event” pe facebook, trebuie să amintesc că toate spectacolele de teatru sunt promovate prin evenimente pe facebook. Orice nouă „afacere” la fel.

Însă, o să contrazic puțin ce-am zis, pentru că atelierul meu de teatru funcționează de vreo 4 ani și fără să fac mare tam-tam, fiind o activitate pe care nu mi-o promovez în online. Nu am făcut asta, pentru că mi s-a părut că e prea mult și m-aș abandona internetului și mai mult decât o fac.

Acest blog îmi „mănâncă” suficient timp precum și mersul din „casă” în „casă”, mers care, de cele mai multe ori e și dintr-o reciprocitate (cunoscută în online, se știe asta, nu zic eu vreun secret). Să nu mai zic de acest concurs, 2 luni de maraton întru creativitate(uite că am zis, totuși)…

Așadar, fac parte dintr-o comunitate care nu e foarte rece, dar nici prea caldă. Dar e o activitate care îmi întreține pasiunea pentru scris, o a doua iubire după teatru și atunci nu resimt zona de rece. Cu câțiva dintre cei care mi-au călcat pragul virtual, m-am întâlnit și în offline. Nu mulți, să ne înțelegem, dar niciunul dintre cei întâlniți nu a fost diferit de „masca” din online. Ba, mai mult, am dezvoltat împreună „niște” prietenii trainice — care nu cred că se vor rupe vreodată — după întâlnirea în real. Aș mai avea și aici de adăugat, dar vreau să structurez cât mai succint acest final de întâlnire-incursiune într-o zonă despre care aș avea să dezvolt mii de ipoteze și cărări tot atâtea. Ferestre, uși, lacăte, zgomote, intrigi.

O comunitate poți fi chiar tu, până la urmă. Știți cum mă vede „internetul” pe mine? O comunitate cu multe offline-uri și cu online-uri tot atâtea. O comunitate care face parte dintr-o comunitate, care și ea, la rându-i e înglobată într-o comunitate și mai mare, un labirint până la urmă, în care te poți pierde, dacă nu îți fixezi niște repere zdravene.
Și mă mai vede într-un fel, uite-așa:
1000001- A
1101100- L
1001101- M
1000001- A(aici puteți să vă jucați și voi)
Eu una( deși sunt mai multe eu), reușesc să îmbin toate lumile în care mă regăsesc, nu simt că mă afectează în vreun fel faptul că sunt o excursionistă în spațiul ăsta virtual, care zăbovește câteodată cam prea mult într-o anumită regiune, că s-a rătăcit, dar probabil că și energia pe care o obțin în urma întâlnirilor cu picii e un soi de „carburant” pentru povârnișurile ori gropile întâlnite, precum și o hartă de a reveni înapoi, în offline.

Ei sunt felinarul sub care m-am oprit. Pânza e și ea, sper, evidentă.

„Cling-vrum-ul” pentru staționarea în online întru întoarcerea în offline ni-l setăm fiecare diferit. Că a mai apărut o comunitate care face asta, gestul e salutar și le urez succes în demersul lor celor de la Komunomo. O comunitate pe care vă invit s-o descoperiți și voi și spre care v-am lăsat cărare sub cuvântul înroșit.

Și, ca să nu vă las pe gol, numai cu vorbăraie, o să vă fac cunoștință cu Sebi, dar și cu câțiva dintre copiii cu care lucrez, într-o întâlnire la mine acasă, într-o duminică:
http://youtu.be/KHnP31DpNTI
Și încă una în sala de curs:
http://youtu.be/UiW6j81CKPw

A mai venit un elefant, DOi! Doi elefanți, se legănau pe o pânză de păianjen, și fiindcă ea nu se rupea…

Cam gata…probabil că n-am atins nici măcar cât îmi propusesem, dar cu siguranță am spus enorm de multe despre mine, care, după cum știți, sunt doar pseudonimul sub care îmi mai arunc pe aici câte o poezie sau vreo altă năzbâtie literară, în timp ce omul din spatele Alma Nahe rămâne în culise.

Dacă ar fi să glumesc, acum, în încheiere, ocazia întâlnirii cu Komunomo, care-și propunea să întoarcă omul din mine în offline, a produs, de fapt, o reacție adversă: l-a adus în online. Desigur că se tratează, trântesc vreo trei poezii din care n-o să înțelegeți chiar tot sau poate nimic și redevin aceeași Alma Nahe. 🙂
Acestea fiind zise…

SuperBlog 2014, proba de „Prietenie, contribuție, COMUNITATE” cu

Punctaj obținut: 98