alma nahe

Archive for the ‘arena luptelor sterile’ Category

Discurs de președinte pe Strada Ficțiunii

In arena luptelor sterile on Noiembrie 9, 2014 at 7:11 PM

image

Dacă o să auziți asta, înseamnă că ați murit. De râs. (pauză de efect) „Muriți de râs!”, dintotdeauna mi-am dorit să zic asta în public. Un discurs bun așa ar trebui să înceapă. Și cu o porție de râs zdravănă. Fiindcă nu știi niciodată ce începe după o porție bună de râs. După plâns, știi exact ce îți dorești. Să te asiguri că n-o să mai plângi, deși nu îți prea iese. Nici după un cuvânt, acolo, la capătul lui, nu știi niciodată ce începe. Îl zici și el explodează în mintea celorlalți în miliarde de gânduri, fiecare cu semnul lui de punctuație. Dar voi nu alegeți cuvinte, nu? Voi alegeți semne, stări! Și-atunci, cum să nu râd?! Pentru ce îmi ascultați cuvintele? Ascultați-mi, mai bine, râsul!( râs colorat)

N-ați devenit cumva prea triști? Raționamentul vă joacă pe sârmă și-alegeți băbește, fiindcă, de fapt, nu știți! Să fim serioși, ceea ce vă doriți de la un conducător nu e „răul mai mic”, ci întotdeauna banul! Nu direcție, nu corectitudine, nu un viitor mai bun colectiv. Fiindcă sunteți ai statului, dar nu sunteți Statul, fiincă sunteți particulari, ei, uite de-asta nu puteți gândi un bine colectiv. În spatele cuvintelor candidatului așteptați doar măriri. De salarii, de pensii, de alocații…Așadar, așa și alegeți: (joc demonstrativ cu o monedă; iese ce vrem noi) cu banul!

Nu marca! Marca e doar o remarcă și asta dacă te remarcă cineva că ai potențial. Dacă îi semeni! Te împinge în fața, te ține sus și devii rege. Rege(le) albanilor.( nu articula, nu mai ești regele Albaniei!) Și, dacă nu, te cari din țară. Acolo, în altă țară, ești un cerșetor, freci latrinele altuia, dar o faci pe bani buni și mândru că ești român și (urcă-i pe același piedestal cu tine, voce gravă) că poți reveni ca un rege înapoi.

Eu nu îi exclud pe cei cărora le e bine altundeva decât aici, fără să le fie rău acolo. Dar aceia nu se mai întorc.

Lumea e un cerc și nu ați înțeles-o încă, fiindcă gândiți pătrat. Fiindcă ceea ce vă doriți nu e puțin! Nu e nici mult! E și nu e! (lasă ochelarii să alunece pe nas, privește pe deasupra lor)

Lumea aia bună pe care v-o doriți e un cerc restrâns. De fapt, lumea e formată din mai multe cercuri restrânse și concentrice :lumea viselor, lumea scrisului, lumea filmului, lumea teatrului, lumea cântecului, lumea circului…(opțional, mai poți adăuga o lume, două, care-ți trece prin minte acum; nu aminti de lumea politică)
Dar că lumea e toată un circ, nu ați înțeles încă, fiindcă număr după număr, așteptați cu sufletul …la gură. Îi așteptați cuvântul care să vă cadă bine.

În sinea voastră vă doriți să nu existe plasa de dedesubt. Vă doriți căderea, numai și numai ca să puteți spune că ați fost martori la o așa minunăție. Ați uitat să țineți pumnii succesului!(ușor, dar vizibil emoționat)

Vreți să auziți exact ce vreți să auziți acum? Părinții voștri sunt niște comuniști! Nu o zic eu, voi o ziceți! Vă lăudați cum îi certați și îi pedepsiți verbal expunându-i pe rețeaua de socializare.

(fixează cu privirea fiecare grup țintă)

Copiii voștri vă consideră încuiați, fiindcă ei sunt liberi. Vor să fumeze hașiș, să facă sex mult și să fie pace în lume.
(muzică în fundal)

Uitați ce am zis! Mai bine reiau. (fă un cocoloș de hârtie din ce-ai citit până acum și aruncă la coș; coșul e în fața primului rând de alegători; dacă nu nimerești, nu e grav, îi va interesa mai mult reacția, așa că râzi ușor).

Pentru că vă doriți să vă reprezint pe toți, reiau cu o altă stare, una potrivită cu masa.

Un conducător bun știe să își împartă discursul cu alegătorii. Atât!
Și, din când în când, o porție de râs, una de plâns. Niciodată masa. Ați văzut vreodată un președinte împărțind masa cu un sărac? V-a invitat vreodată președintele la el acasă?

Sunteți 22 de milioane de locuitori, dar el, președintele nu o să vă cunoască niciodată. Bine că îl știți voi! E pe masa voastră, în gura voastră, în conversațiile voastre, în baia voastră. Fiindcă îl semănați. Fiindcă îl semănați, tot voi să-l și culegeți!

Dacă o să auziți și asta, înseamnă că ați murit. De plâns. „Muriți de plâns!”(pauză de efect), dintotdeauna mi-am dorit să zic asta în fața unui public. Fiindcă, după un discurs bun îți vine să plângi.

Bine!(încheiere cu aplomb, explozie)

Uite, repet: bine! Zic cuvântul și el explodează în tine, în tine și în tine, în miliarde de gânduri. Pentru ce îmi ascultați cuvintele? Ascultați-mi plânsul!( o lacrimă ar trebui să ajungă, dar dacă e nevoie, poți s-o mai lungești; gândește-te la acel copil-soldat ucis de un obuz )

„Vreau ca toată lumea să știe cum Otto Witte, acro-
bat din Hamburg, a ajuns regele Albaniei.”(fă-i curioși; vor vrea să știe și restul poveștii)

Un bun conducător râde și plânge. Un bun conducător îți seamănă. Un bun conducător nu e invizibil,  e fictiv! Ca și tine!
Alege ficțiunea! Alegeți Otto Witte!(urale, aplauze, surle, trâmbițe…fă-te că pleci, ca atmosfera să ia mai multă amploare)
image

Acest discurs face parte din campania inspirată de romanul „Dacă citești asta înseamnă că am murit„. Autorul Andrew Nicoll va fi prezent la Târgul de carte Gaudeamus pe 22 Noiembrie 2014.
Mai multe detalii găsiți pe ALL Cafe.

În casare

In arena luptelor sterile on Ianuarie 6, 2014 at 4:07 PM

image

Voi părăsi locul acesta o vreme, dar nu fiindcă vreau, ci fiindcă laptopul a obosit și și-a dat definitiv duhul. Sper numai atât, că animăluțele ce se vor aciua, în lipsa-mi, să devină niște locuitori în armonie cu interiorul. Exteriorul e păcălitor.
Astfel că eu voi fi mai mult pe-afară, încercând să nu ratez momentul întoarcerii în mine. Nu, nu mă fac miner! 🙂
Dar sunt sigură că ceva lingouri voi descoperi în absența-mi.
Zilele acestea am locuit în tăcere. E casantă, așa cum se zice, dar mie mi-a șoptit o altă perspectivă.
M-am recunoscut în fiecare ciob, chiar așa, multiplicată la nesfârșit, în forme neregulate. Am și sângerat, dar semnele rămase în mine nu vor urâți (cu) nimic.
„Sunt convinsă. Mai convinsă decât mine însămi!” am scris acum vreo două zile. Păi, da! Cam așa stau lucrurile…
Și n-am călătorit până la poli ca să aflu asta, fiindcă nu o călătorie departe de tot îți relevă aproapele, ci veghea și taina ei.
Așadar, nu voi lipsi de tot, asta vreau să fie clar! Doar că tableta — robotul, nu pilula! — nu mă ajută foarte mult, fiindcă mă mișc greoi, ca un uriaș printr-o țară a piticilor.
Adevărul e că eu m-am cam săturat și de pitici, și de motivația Eroului Binelui clădită ca o scuză pentru alte crime, în numele binelui. Dar, divaghez acum…și ceea ce am așternut azi aici, e doar o fereastră spartă. Pe de o parte, pe-aici va fi ceva mai aerisit, pe de altă parte, un picuț mai răcoare.
Nici eu nu știu, încă ronțăi niscaiva gânduri care nu mi-au venit bine. Dar, de-am putea proba gândurile mai întâi și pe urmă, turnate pe noi să le convertim în straiele necesare, ce bine-ar mai fi de noi!
Și, da…așa cum ați remarcat deja, textul ăsta nu este despre moartea laptopului. Nu e nici măcar despre moartea căprioarei.
E despre zgomotul ferestrei sparte, cumva.
Mă gândesc să scriu în limba zgomotelor, de-acum înainte și să termin ce-am început: dicționarul de mișcare și cartea în care se tace. Pe „l-am prins pe Dum(nezeu) fumând” îl mai amân. Și El face asta!
Nu mi-am propus nimic pentru noul an. Dar îmi propune el, pare-se! Ajutat, firește, de robotul care mi-a slujit 8 ani, necondiționat! Deși, ceva firimituri de mâncare, praf, tutun și alte mizerii tot au îngășat șoarecele(mouse).
M-am cam plictisit și de poezie, cumva. Apropo de poezie! Eram ieri-alatăieri(nici nu contează când) la o masă(festivă) și am turnat într-un pahar de gin tonic o picătură de vermut. Culoarea s-a așezat pe fund. Pe fundul paharului. Iar eu am făcut asta, explicând celor de la masă cam cum văd eu poezia. Că era un fel de subiect în discuție la acel moment. Habar n-aveam ce o să se întâmple. A fost o demonstrație spontană. Cam ca și poezia, până la urmă, nu?! Mă gândeam la vermut, ca la un adevăr mut. Mi-ar fi plăcut să coloreze, dar el s-a așezat ca un fel de trânci. O imagine frumoasă, dar o depunere și atât, în fond. Amestecul, nici măcar nu m-a cherchelit!
Acestea fiind zise(?), mă retrag dincolo de fereastră. Nu înainte de o ultimă concluzie.
Blogului acestuia îi lipsește partea aceea, făcută de mână, nu de inimă. Și voi „corecta” asta. Știu și cum…dar toate la timpul lor!
Știm cum vin diminețile, știm și cum pleacă. Știm cum vin ninsorile, știm și cum și ce le topește. Dar ceea ce nu știm e că nu le ascultăm zgomotul îndeajuns, încât să ne mâne(și nu mânie) pe calea spre propria poveste și nu spre potecile care ne-o pot ascunde sau rătăci.
Voi reveni! Că doar de-asta am presărat firimituri. Nu le ciuguliți pe toate, ca să și găsesc cărarea înapoi!
Mai mult produs finit, decât infinit în căutare…asta îmi urez. Încasare! 🙂 Și un laptop nou! Dar cred că mai am de așteptat. Mult! Și bine, ceea ce vă doriți — ca și urare — de la mine, (în)scrieți voi! Mi-ar fi plăcut s-o fac pentru fiecare, în parte, dar mi-ar lua, cel mai probabil, o veșnicie și nici n-aș nimeri acele dorințe ale voastre. Dar un MULȚUMESC e dorința tuturor, nimeresc la sigur! Luați-l voi, vă rog, nu în forma lui, de(la) grămadă și particularizați-l și pe acesta!

image

Astronautul din tălpi

In arena luptelor sterile on Decembrie 3, 2013 at 5:41 AM

Ai ajuns în faţa unei case,
te-a purtat iubirea, acest astronaut din tălpi,
dar pe rând şi alte sentimente înrudite, cosmice
ori cine ştie din ce bucată de Absolut rupte,
da’ nu vrei să strigi prea tare,
că s-ar deranja păpădiile.
Nu ştii de-i casa locuită aşa cum crezi tu
sau ce pitici şi-au mai făcut sălaş, pe lângă ce ştiai,
în ea.
Dar ai învăţat să asculţi,
ştii semnele punctelor cardinale: foc, lemn, metal, apă.
Ştii că ceva e.
Şi laşi să se prefacă ce-i în interiorul casei într-un prim zgomot.
O să fac! Nu mă prefac! O să fac!
Dar el e imperceptibil.
Numai că păpădiile simt ceea ce omul nu poate simţi,
şi-atunci îşi aruncă câte un fulg.
Ninge cu fulgi de păpădie şi ăsta e semnul de viaţă.
Te bucuri că ai rămas la poartă, sigur că te bucuri!
Nici nu te mai interesează dacă e anotimpul potrivit
şi nici găurile negre.
Te sunt! Mă sunt şi singur! Dar, dacă vrei, suntă-mă tu când poţi!
se poate auzi dacă ştii limba lor,
un fel de viscol al păpădiilor.
În real, dacă ai pierdut ceva, îl mai poţi căuta în vis.
Dar dacă pierzi acel ceva în vis?
Îl mai cauţi înapoi, în real?
Iată, două naturi ale …vieţii, să zicem.
Pe care s-o iubesc mai mult?

Scrisoare închisă

In arena luptelor sterile on Septembrie 4, 2013 at 5:29 PM

100_8544Seara îşi aşeza în batistă străzile,
trotuarele, zebrele, ferestrele colorate cu sânge de muscă,
apoi îşi priponea ţânţarul — de-acum armăsar — în grajd,
iar dimineaţa, ziua îi începea ca şi-o scrisoare,
cu formula de politeţe :” Draga mea…”.
În cuprins, nota minuţios vechimea sâmburului bun,
a celui rău, ca să nu uite, acum, când
câinele nu mai era prietenul omului,
nici al puiului de om,
şi la final, înainte să o închidă
şi s-o expedieze spre necunoscutul din ea,
îşi smulgea un fir de păr scandalizat,
îl încolăcea pe deget şi-l trântea peste litere,
peste morţii mamei,
peste morţii tatălui,
dar niciodată peste cuvintele potrivite,
fiindcă nu le găseşti decât arareori,
locuiesc în rădăcina firului de păr
şi până să-l găseşti, încolţeşte bucuria ori amărăciunea altui fior.
Ştia că nici un final nu poate fi moralizator,
fiindcă auzise de atâtea ori că orice sfârşit e un nou început,
aşa că în loc de încheiere punea două puncte,
se spăla pe ochi,
trăgea aer puternic şi nesănătos în piept şi ofta.
Era toamnă, dar nu mai scria despre era,
iar frunzele, oricum nu mai cădeau singure,
erau tăiate şi aruncate oamenilor peste gard.

Binele tuturor

In arena luptelor sterile on Iulie 22, 2013 at 2:59 PM

100_9231

Şi-atunci oamenii răi se-adunară toţi să râdă de toţi oamenii buni, oamenii frumoşi se-adunară toţi să râdă de toţi oamenii urâţi, iar oamenii care râdeau se-adunaseră toţi ca să râdă de toţi oamenii trişti. Toţi, dar toţi, fără nici o excepţie, erau căutători de bine.

Râsul tău acoperea tot, înnoptarea, oraşul…Voiam să-l scriu, însă umbra mâinii se proiecta pe hârtie şi-l strivea. Câţiva dintre noi veniserăm să fim spectatori, dar eu, tu, nu mai ştiam când eram împreună să facem asta curat. Un spectator de lângă noi se juca cu focul.

– Mai mult foc! se trezi, înfrigurat, beţivul din dreapta mea.

Mi-am aprins o ţigară, o pufăiam repede, ca să nu mai încapă şi alte cuvinte între noi, dar tu te-aprindeai ca şi cum toţi locuitorii mei ar fi pus paie pe foc. Lumina se proiecta şi ea, dependentă de relaţia dintre noi. Eram într-o relaţie om-om, care-şi căuta şi ea binele. Dar, ce să vezi, răul ei era mult mai puternic şi-ţi umezea ochii.

În întunericul nopţii mi-am cunoscut adeseori locuitorii mei. Nu, eu nu sunt un loc, dragul meu! Sunt mai mult un timp. Locuitorii mei principali sunt secundarii. I-am numit aşa în funcţie de staţionarea lor în mine. Lor le urmează minutarii şi orarii. Aceştia locuiesc pe unde apucă, uneori în buricele degetelor, alteori sub unghii. Asta când nu se-ascund sub firul de păr. Cei care locuiesc în tălpi sunt zilierii. Aceştia şi-au înfipt ancora în realitate. Datorită lor ştiu exact când calc pe jar.

Aş fi vrut să nu ştiu unde suntem. Ar fi fost spre binele tuturor.  Dar nimerisem spectacolul ăsta, arzător, cu iz de circ. Sau, mai presus de noi, cineva ne era călăuză în povestea asta a binelui tuturor?

– Prea puternică flacăra!  Omul care strigase asta vedea clar, era dintr-o dată prea multă lumină şi noi am început să clipim cu repeziciune, ca nişte molii atinse de căldura becului.

Spre binele tuturor nu puteam sta prea mult împreună?

– Ai venit ca să-ţi mai aduni ceva poveşti, aşa-i? ai întrebat blând, tolănit pe stabilitatea care, oricât m-aş fi îndepărtat de tine, tot acolo, un loc călduţ pentru tine rămânea.

Spre binele tuturor ne era îndreptată atenţia, deseori strâmbă?

–  Caută-te! Mai caută-te! Tu nu-mi eşti binele. Nu încă. Nu ştiu nici dacă…

Spre binele tuturor, ne prefăceam amândoi că înţelegem fiecare din noi ce spunem şi ce vrem unul de la celălalt? Lătraţi câinilor, că şi noi îi avem pe-ai noştri!

–Mai bine să am grijă de câinii de pe stradă, decât de dulăul din mine!…Eşti frumoasă!

Eu…eu aş fi râs.  

Dar, spre binele tuturor, am  făcut bine şi-am plâns.

100_9232

psilunatici: psi©dorMarianaScorpioDana Laliciroxana, tineriu, Adriana, Carmen, Abisurile, Verolili3dDan (Gara pentru doi)d’agatha.

Cu r-ul alintându-se

In arena luptelor sterile, teatru on Iunie 7, 2013 at 3:19 AM

 

EA:  Pe stlada ta, nu pot să nu obselv, femeile-şi pield capul şi sânii, iar bălbaţii numai mâna stângă! Da’ măcal chelesc, asta da dleptate! Dleptatea stlăzii!

EL: Femeile se pierd mai uşor…ele e mai puzzle, aşa.

Hai, şî

In arena luptelor sterile on Mai 13, 2013 at 1:14 AM

103_8272

Lui Cătălin Naum

 

Eu te-am iubit, mângâietor pribeag,

dar nu am apucat să-ţi spun.

Şi-acum că ni te-ai dus,

o să mă-ntorc din drum,

căci ştiu s-o fac,

de-atâtea ori am vrut şi am putut!

Hai, şî!

Da’ spune-odată, fată!

Cine eşti tu? Cine te cată?

Cine te cată lin,

un licurici?

Cine-N A UMbrelor te vrea lumină,

cu vorba-ţi bună,

vorba-ţi rea, goală sau plină,

dar e meschin?

Cine te doarme, tu îi eşti dorinţă?

Ai grijă, să nu-i fii spectacol, fii processus

şi fă-ţi un nord ca să îi fii, la timpul său, în port!

Să ai pământul tot în tălpi şi ceru-n cap!

Acolo-ncap cele ce nu se calcă,

se prefac.

I-auzi! Auzi?

aumaum

eieiei

rrr

Nahe,

Nahum!

Ce pietre!

Ce scântei!

Sunt ochii tăi!

Sunt ochii mei!

Dac-aş putea ca să fiu notele ce te tot saltă-n aer, te-aş sări,

ţi-aş da înaltul c-o privire, tu cu el te-ai înveli

şi chei ţi-aş arunca – un rând  pierdut e-acolo unde-am fost,

sub scândură l-am aruncat cu ură,

fără rost şi s-a pierdut – şi-un pod,

şi apoi tu ştii că tot m-aş îmbăta…

tu m-ai privi şi-atât, n-ai judeca.

Tu nu îmi eşti dorinţă,

eu nu-ţi sunt dorinţă

şi-atunci ar trebui să fie simplu, nu?

 

-Dar ce ne suntem, de ce-mi vii în gând?

 

Sunt cel ce minte?

Cel ce minte,

n-are!

Nici cât să uite că i-a fost sortit

în ziua păcălelilor să fi venit

pe lume.

Hai, şî!

Ne tot ciocnim cu Dumnezeu în noi…

atât de goi,

atât de boi…

Dar te-ai obişnuit…

Mă poticnesc de câte-un pui…

de somn.

Dar tu, iubeşte-mă! Iubeşte, mă! Iubeşte-măăăăăăă!

Iubeşte-mă de viu.

De viu-napoi!

Spre ce-ai privit? Aici ai fost?
Sunt ei(psi©vavaly, ScorpioGabriela, tineriuVerocarmen pricopcammely, carmen, marianalili3droxana ) oare vrejul acela fermecat, ca să nu uiţi atunci când eşti plecat(ă)-n cer să te şi-ntorci?

Rece-n zi e(-n doi)

In arena luptelor sterile, Rece-n zi e, Scrisorile Contesei de Chou-Fleur, teatru on Aprilie 27, 2013 at 8:07 PM

486451_10200245979225924_2138697019_n

Doi soldaţi, baionetă lângă baionetă, la intrarea în poveste.

SOLDAT LEMN:  Nu suport seva topită între pagini şi boldurile înfipte în spate.

SOLDAT FLOARE: Boldurile sunt folosite rar şi doar pentru a fixa zâmbetul meu în generozitatea lui cea mai largă.

(în şoaptă, adagio: Prokofiev, “Liutenant Kijé”, “Romance”)

SOLDAT LEMN: Pe drum, recunosc în sufletul meu că am vrut să te uit. Dar pentru că eu greu mă descurc cu Roza Vânturilor, părea că te-am pierdut pentru totdeauna şi te-am strigat cu toate ploile: Unde eşti? Unde eşti? Unde eşti?

SOLDAT FLOARE: Când? Când? Când?

SOLDAT LEMN: Dacă aş şti…

SOLDAT FLOARE: Aşa e, multe personaje magice stau degeaba. Şi eu am să mă neg, până am să mă şterg din propriile scrisori de iubire.

SOLDAT LEMN: Eu sunt maternitatea tuturor cuvintelor tale?

SOLDAT FLOARE: Nu. Acolo sunt El şi Ea în stare pură. Am scris alb, curat… împlinit.

SOLDAT LEMN: El şi Ea, iniţiativa şi aşteptarea…

SOLDAT FLOARE: Poate…Te-ai găsit pe tine însuţi secătuit de suflet? La fel se întâmplă cu acela căruia nu-i e suficientă fragranţa unei flori, ci vrea fragranţa întregii pajişti. O poate avea! Şi taurul are ştiinţa pajiştii, dar până şi el cunoaşte că la final va fi înlocuit.

SOLDAT LEMN: Nu suntem titani, ci, si unul, şi altul, acolo unde a trebuit să construiască.

SOLDAT FLOARE: Am crezut că sunt stăpâna alchimiilor din mine. Mi-am înfipt adânc rădăcinile în sol, nu pentru a mă mocirli, ci pentru a rămâne rezistentă la o altă revenire, însă…de când ai plecat două flori cresc simultan.

SOLDAT LEMN: La mine regăsirea înseamnă rememorare duioasă şi tihnită. Îmi încep dimineaţa cu ochii închişi să pot reitera un fragment din poveste, fără punctuaţie severă, fără metafore.

SOLDAT FLOARE: Bineînţeles că defectul meu cel mai mare e ancorarea în vegetal! Floarea e metamorfoza gândurilor mele pure. Petalele ei albe sau albastre sau roşii sunt toate cuvintele fericite pe care le-am trăit vreodată. Ştii de ce te iubesc?

SOLDAT LEMN: …Am ramuri…Sunt un măr…g…

SOLDAT FLOARE: Nu pentru ceea ce eşti! Ci pentru ce sunt eu când sunt cu tine.

SOLDAT LEMN: Vasăzică aşa! Sunt un fluture venit din amintire…

SOLDAT FLOARE: Şi eu, şi eu, şi eu…

SOLDAT LEMN: Vezi tabloul?

SOLDAT FLOARE:  E lăcuit în verde, frumos caligrafiat cu litere trasate în argint, închipuind patru ideograme, scrise în limba străveche a poveştilor: AICI ESTE DEPLINA LIBERTATE…îl văd, deci.

SOLDAT LEMN:  Dă-mi pace!

SOLDAT FLOARE: Ţi-aş da! De-aş şti cum s-o am pe-a mea. Desigur că nu am înţeles multe lucruri înainte. Câtă confuzie, câtă istorie! Am rămas pe meridiane diferite, în istorii şi geografii care ne exclud.

SOLDAT LEMN: Pare o porcărie…

SOLDAT FLOARE: Bineînţeles că nu e o porcărie! E, aşa cum am convenit, armistiţiul semnat de educaţie, gândire, posibilităţi materiale, sensibilitate, deplinătate fizică…

SOLDAT LEMN: Am să recunosc acum, după o veşnicie, că pasajul din Sartre e valabil! Când libertatea a izbucnit în sufletul cuiva…

SOLDAT FLOARE:…toţi Dumnezeii de pe lume nu mai au ce să îi facă!

SOLDAT LEMN: Sunt un regal cuvintele astea, până la urmă…

SOLDAT FLOARE: Ştii….mi-a trecut prin minte să cer favoarea inversării imaginilor. Dar nu ştiam ce să implor.

SOLDAT LEMN: Prezenţe şi absenţe…

SOLDAT FLOARE: Şi-nainte cu poveste că de-aicea mult mai este,…dar cât mai este?

SOLDAT LEMN: Deocamdată suntem unde suntem.

SOLDAT FLOARE: Ştiu. Mi-ai mai spus asta! Ne-am întânit mereu în acest moment epic. Ai să-mi spui că tu mi-ai dăruit mereu prezentul.

SOLDAT LEMN: Ghiceşte!

SOLDAT  FLOARE: Da, e un prezent în care eu trebuie să te ghicesc! Tu? Eşti tu? Dă-mi un indiciu! Vezi, eu am fost fericită în această iubire. E ceea ce m-a transformat. A fost sămânţa din care-am răsărit.

SOLDAT LEMN: Eu eram Gandharvas, Prinţul Şoimilor, iar tu trebuia să mă cauţi…

SOLDAT FLOARE:  Da, da, da…Îmi strigi: “Nu fi pomanagioaică, caută-mă temerar!”

Eu atunci fac cum ştiu eu mai bine. Ard tămâie pentru zeul a cărui preoteasă mă cred cât durează căutarea ta. Uite, mai fac doi paşi şi dacă nu te găsesc…

(din întuneric se aude o voce)

SOLDAT LEMN: Ai pătruns în apele teritoriale ale întunericului inimii mele! Luminează-ţi faţa!

SOLDAT FLOARE (intrând în joc): Nu mai am nicio scânteie de lumină! Am pierdut toată lumina căutându-te! Hei, sunt eu!

SOLDAT LEMN: Tu? Care tu? Ce cauţi tu în sufletul meu bântuit de furtuni?

SOLDAT FLOARE: Sunt eu…Eu şi…paşii mei…De prea mult aer în piept, am împărţit timpul în respiraţii cosmice, suflând poveşti şi vise infantile spre omenescul din noi. Din mine au mai  rămas doar bucăţi de suflet(ALMA), rătăcite într-o carte.

SOLDAT LEMN: Şi eu? Eu ce sunt? Aş vrea să fiu un copac uriaş într-un rest luminos de iarnă. Am să te las să te apropii puţin şi apoi, cu braţele crengi am să te apuc înainte să…

SOLDAT FLOARE:  Nu-mi spune! Povestea personajului meu nu s-a terminat…nu degeaba i se mai spune şi Generozitate Senină. Fericirea nu rămâne indiferentă dacă i-ai creat un Rai! A ta are Rai?

SOLDAT LEMN:…

SOLDAT FLOARE: Eu nu mi-am vrut inima ascunsă sub scoarţe groase de copac!  E poezia existenţei mele…şi…dacă am dat undeva ploaie, să mă ierţi! Pe mine, cea luată cu tine şi eliberată spre niciunde, spre înaltul de dincolo de închipuiri.

00181

Notă: Cândva am scris Soldat Frunză. Aşa ne-am întâlnit eu şi La Fee, sub bocancul întâmplării. Şi astăzi, ca şi ieri, vrând să cuvânt despre încântare, am furat(roşu-aprins) cuvintele ei şi le-am lăsat la învoiala întâmplării mele. Fiindcă…

– Ce e un elefănţel roz?

– Elefănţelul roz e cerul răsăritului, e purpuriul din noi!

De care nu te mai lepezi nicicând…

Astăzi m-am împurpurat mulţumită „Scrisorilor…”,  dar şi mulţumită celor 12 năzdrăvane îngroşate, pe care le vom găsi (de-om căuta) şi la psi©(1), scorpio, tineriu, vero, simonaR,  carmenMax, lili3d, cuvânticeldetoamnă şi iarăşi psi©(2).  Intrarea e liberă! Numai să intri curat şi cu iubire. Omul nu e de lemn, dar paşii lui pot fi. Şi lasă-n scris regal alb, ori ramuri în floare. De poţi…de vrei… Doar aşa îţi vei fi împlinit Raiul personal… cu iubirea de orice…ca o floare de măr pitic.

Comerţ

In arena luptelor sterile on Aprilie 25, 2013 at 2:27 PM

Tu taie copacii pădurii pe care o respir,

eu o să cioplesc în ei formele în care te iubesc

ca o bucurie în inima unui necaz.

Tras de mânecă

In arena luptelor sterile on Aprilie 22, 2013 at 12:27 AM

Ea moare,

puţin câte puţin,

pe câte un scaun,

pe câte o podea,

pe câte un ocean,

pe Canalul Mânecii,

pe apa Sâmbetei,

(cică femeile n-ar trece de ea),

aşteptând.

 

Din când în când o mai cheamă

câte-o poftă a inimii,

câte un deţinător de mână largă,

câte un spirit mândru că s-a străduit,

câte un prieten

la drum,

şi-şi încetineşte calul la o plimbare în sens:

de unde sunt,

ce sunt pentru tine?

 

Tras de mânecă,

în tăcerea iubirii fără ecou,

prins în îmbrăţişarea seminţei în nevoie de apă,

doar el e cel care-i dă răspunsul,

cel care-i ştie cu precizie ora de plecare,

cel care îi mai desenează în roşu un nor,

cel care îi zguduie florile din păr,

ca să nu-i mai semene,

şi totul continuă la fel,

ca un concurs de inventat răspunsuri,

corect– cuie-n palme – cum a fost scris.

00181

Cu mâna mai ferită (poate de o mânecă mai lungă) au scris pentru tema de luni şi psi©Scorpioanacondele, tineriu, carmen, garăpentrudoi.