alma nahe

Archive for the ‘cinema fabulat’ Category

Z’mulțumesc

In cinema fabulat on Septembrie 1, 2015 at 6:54 AM

Mira era singură. Singura dată când fusese cu cineva, s-a balonat. Bine, așa a crezut ea! De fapt, rămăsese însărcinată. Și-a zis „mai bine îl las”. Nu și-a dat seama prea bine la ce se referea cu exactitate, fiindcă, oricum, gândul ei se potrivea mai multor situații din viața ei.

A lăsat mai întâi copilul. Să se nască! Pe urmă și-a lăsat casa, bărbatul, cărțile și un joc cu micul ponei. În ordinea asta, cred, dar nu e foarte importantă ordinea atunci când urmează să îți organizezi o dezordine viitoare a orice. Mai ales a vieții tale.

Jocul l-a uitat, că s-a grăbit. Cărțile le citise pe toate câte fuseră. Pe bărbatul său l-a lăsat că nu prea o lăsa. Singură! Dacă lucra în schimbul de noapte, ziua stătea la ea la lucru. O păzea! Noaptea, când el ar fi trebuit să păzească locul de unde era plătit, fugea s-o păzească tot pe ea. Acuma, na, și-a zis Mira, mai pe la început, când n-o deranja, „paza bună trece primejdia rea”.

Numai că primejdia nu trecea. Venea, încet-încet, chiar de la paznic. Așa că, într-o noapte, a fugit, pe furiș, pe fereastră. A plecat ca într-un joc. Un joc cu super mario! Și așa a mers mai departe.

De parcă ar fi furat un copac și
încă ar fugări-o un cârd de păsări, pe jos,
uitând să mai zboare.
De parcă ar fi furat un nor și,
în sete, pământul și-ar căsca încă toate gurile.
De parcă ar fi furat o piatră și
încă ar fugări-o elfii care-și făcuseră casă din ea.
De parcă neutri n-am putea rămâne…

A divorțat greu de paznic, că nu era în toate mințile. Nu ea! El! Sub semnătura părinților lui, cu care a avut mult de furcă.

Dar ăsta era un fragment din trecutul ei, pe care-l poetizase la maxim, așa cum făcea de obicei. Acum sosise altul. Prin wi fi.

Ieși pe fereastră și se strâmbă a lehamite. Ploua. Se uită la ceas. Mai avea timp, dar îi era poftă de biscuiți, așa că își trase hanoracul negru peste sutien, își puse gluga pe cap, își puse și o pereche de blugi și ieși, grăbindu-se, căci se apropia ora închiderii magazinului. Nu înainte de a-și privi fiica, de-acum adolescentă, cum doarme.

Își cumpără o sacoșă de biscuiți de la magazinul de cartier și, ca să-i protejeze de umezeală, băgă sacoșa pe sub hanorac. Se uită din nou la ceas și se gândi că ar fi mai bine să meargă direct la întâlnire, căci n-ar fi trebuit să-l aștepte pe individ decât vreo jumătate de oră. Dar ar fi avut timp să se bucure de biscuiții aceia delicioși și, cu puțin noroc să se mai usuce în vreo scară de bloc. Oricum nu avea s-o placă nici ăsta, ca și ceilalți de dinaintea lui.
Așa că, la ce bun să se mai gătească?!

Mario i-a scris într-o noapte, pe feisbuc, „vrei să ne vedem” și ea i-ar fi răspuns „Da, cred că eu vreau! Din lipsă de… punctuație!” , dar s-a abținut, a scris „da”, fără majuscule și asta a fost tot. Nu l-a întrebat nimic altceva — nici măcar de ce voia s-o întâlnească la o oră atât de târzie —, fiindcă i s-a părut că îi e predestinat. Cu tot cu numele lui!

Când el a ajuns, ea mâncase destui biscuiți, dar tot nu se săturase. Nu s-a dat imediat jos din mașină. A privit-o un timp amuzat, cum ronțăia biscuite după biscuite, descheindu-se la hanorac pentru fiecare biscuite în parte, stând cu ochii pe ceas.

Nu pentru că i se vedea sutienul! Nici nu putea fi vorba de sexualitate!

Se uita amuzat la ființa aceea fragilă, udă leoarcă, fără adaosul acela de falsitate specific, mai întotdeauna, primei întâlniri și coborî din mașină. Ea, zărindu-l, înfulecă restul de biscuite, calculând distanța la care se afla el și viteza de ronțăit, ca să aibă timp să înghită.

Când ajunse lângă ea, o descheie dintr-un foc la hanorac în timp ce-o țintuia cu privirea. Ea începu să tremure. El desfăcu punga și luă un biscuite, apoi, trăgându-i fermoarul la loc, o luă de mână, zise, mușcând cu poftă din biscuite, „z’mulțumesc” și, izbucnind amândoi în râs, o porniră, cu pași mărunți, pe un drum, pierzându-li-se urma prin neobosita ploaie.

Polistiren și jos, și sus

In cinema fabulat on Martie 12, 2015 at 3:25 PM

Da’ ce nu făcu, ca să-și păstreze căldura!
A pus termopane, acoperi gaura,
c-avea pierderi consistente
și, din anumite considerente
a încălzit și casa scării,
era un curent, de-ți îngheța(uuu)…
urcătorii.
Apoi s-a gândit la polistiren
ca la o ninsoare.
Brr, o luă iar cu frig
și-și orientă gândul spre soare.

Gândul, deh, nu un pitic,
un tren
cu aburi
și așa își aminti de praguri,
le mai ridică — se micșorase ușa.
Am uitat să vă spun,
pe ea o cheamă Catiușa.

Apoi convocă ședință pe casa scării
în privința anvelopării,
că acum era cald și ea spera
să o susțină vecinii — la patru locuia,
polistiren și sus, și jos,
le-a zis ea, repede, ton ambițios.

Aveau nevoie de ceferticat,
certificat pentru viitor,
certificat energetic
în cazul în care s-ar fi mutat.
Și mai voia și să treacă de la clasa D,
la clasa A.

Aoleuuu, câte de spus avea!
Toate se terminau în „ez”:
informez, izolez, avizez,
cedez!

Era atât de simplu, clasa A, consum puțin,
clasa D, uriaș!
Vecinii se uitau la ea ca la un chiriaș,
că hârrr,
că mârrr,
că nu e ușor deloc,
că nu-și permit nici măcar o centrală pe loc
(centrală termică, adică),
dar Catiușa încă spera
să îi convingă a se muta
cu toții, într-un loc mai bun,
așa că le zise, răsunet de tun:
Hai să dăm blocul,
cu totul!
Îl vindem și ne-ncercăm norocu’
pe pământ.

În jur se făcu liniște,
de mormânt.
Oamenii se uitau la Catiușa
ca la un sfânt
și dacă le făceai o termografie
ai fi văzut pe unde pierdeau căldura.

Ura! au strigat vecinii în cor.
C-acum vedeau albastru,

și nu e ușor
să vezi albastru!
E uneori un dezastru.
Iar ei mai aveau de lucru…

Ei, și de azi înainte Catiușa munci!
Munci cu vecinii și îi struni.
Îi puse să schimbe becu’
cu unu’ eco,
să izoleze podu’,
de nu mai aveau aer,
povestea mai departe s-o spun e un caier…

Toate-acuma sunt cuprinse
De lungi fire ce lucesc.
Unele s-adună-n caier,
Altele, pierdute-n aer,
Tainic, lin, călătoresc.
(Alecsandri)
Nu știu cum s-a infiltrat,
acest poet.
Pare-se că ceva pierderi tot vor fi,
cri, cri, cri, toamnă gri…

Și, în sfârșit,
după ce-au terminat de astupat
(le-a luat ceva!),
au sunat.
Să-și ia certificat(energetic, ieftin)
pentru albastru,
albastru rimează și el cu cadastru,

da’ nu mă întind.

Cum au reușit,
cu ce venit?
Nu mai spune povestea,
s-a-potolit undeva pe la fonduri
(europene),
deși poate că era mai bine să scriu „împotmolit”,
că vecinii au vrut să declare un venit mic,
da’ Catiușa i-a chibzuit
și în fiecare lună s-au reabilitat
din ușă în ușă,
din regat în regat,
pe mâna lor!
Și așa au crescut prețul blocului lor,
dar acum le era mai scump
și vorbeau de dor,
că le-o fi.

Catiușa zâmbi! Și le oferi un contract.
Bravo ei, ce act!
Nu ați înțeles, normal!
Catiușa avea un soț excepțional
și era…domnul primar.

El cumpără blocul cu”prima casă”,
(la prețul corect,
nu intrăm în conflict!).
Pe vecini îi mută în suburbie,
pe o câmpie,
adică unde și-au dorit.
Și acolo au trăit.

În povestea asta nu contează cine a vândut,
cine-a cumpărat,
ci faptul că e obligatoriu acest ceferticat,
chiar și pentru o-nchiriere.
Hai, că v-am zis destule,
LA REVEDERE!00181

Ce-ai în coş?

In Ciné m-a poftit, cinema fabulat, Superblog2013 on Octombrie 31, 2013 at 5:34 PM

Ce-ai în coş? te-ntreabă-n anotimpul rodului îmbelşugat,
un ochi iscoditor ce-şi plimbă chipul luminos pe sus, cu tot cu nas,
ce locuieşte gard în gard cu tine. Păi, ce să am vecine? Ghinion!
asta i-ai spune, dar o faci în gând, fiindcă se ştie,
nu ştiinţa te împinge să dai piept cu ghinionul, ci întâmplarea.
Un măr găunos! spui tare, cu juma’ de gură
şi intri ruşinat în bătătură.
Se-ntâmplă câteodată prin livezi, că nu tot ce aduni, ca rod,
e pe măsura priceperii, a îngrijirii şi a muncii tale.
Şi-atunci pe cine să dai vina? Îi zici Vrere, care vine
din neţărmurita încăpere a cerului Înalt. Unii ar zice că n-ai muncit cu cap,
că de-aia nu ai parte, chiar de ai carte drept îndrumător.
Dar cum trăieşti în armonie cu slovele din taine ce se-ascund în stele,
până la urmă, încrezător în cerul darnic, fără pată,
dai vina pe micimea lor şi-a altor Sfere cu coarne şi le pui şi-o coadă.
Când ce-ai în coş nu e un măr gustos, un anotimp îl scoţi din lanţul lui
şi-l cauţi în tăria firii tale, dar amâni rodul.
Las’ că-mi trece! şi, plin de bube pe-al tău chip, de supărare, aştepţi anul următor,
căci câte nu poţi făuri cu aşteptarea în vederea unui ţel?
Deşi, dacă îţi aminteşti din tinereţea-ţi,
nu prea-ndepărtată, că ce ai vrut atunci pentru acum,
n-a fost să fie şi-apoi te uiţi şi-n curte, nici picior de ie,
nu prea-ţi intră bine, vezi că eşti nerod!
Căci nu te-ai priceput s-o ţii numa-ntr-o pupătură, numa-ntr-o iubire
că pân’ şi pe cea fată a mai dragă
ai zgândărit-o precum îţi scobeşti un coş,
crezând c-aşa ai faţa mai curată în faţa celorlalţi holtei,
puşi pe distracţie mai mult, decât pe-a faptei cu folos,
şi-ai rămas singur(dar şi mai bubos), c-ai dat de gustul dulce al sălbăticiei.
Ori mere pădureţe sunt destule-n drum,
dar tu vrei unul mai de soi acum şi cin’ să te mai ia?
Livada ţi-e şi ea săracă…şi uite-aşa, pe-al amintirii fir,
o păsărică ciripind, ăst ultim gând te-ntoarce iară în prezent.
Păi, cum să vezi deasupra capului ce zarea-ţi poate desluşi
stând pe un scaun şi visând cai verzi ori alte amintiri necoapte
şi aşteptând să coacă altcineva un rod livezii tale peste noapte?
Doar dacă eşti un cititor şi dincolo de stele!
Ori dacă tu în jur nu vezi, atuncea cum?
Cu ochii căutând o cale,
ca ce-ai acum în coş să nu atârne ca ocale de gânduri rele,
mai simplu e să-ţi pui picioarele-n spinare ori ochii să ţi-i ţii în patru şi să caţi un vraci,
decât în arătări, livezii, dar şi pentru celelalte bube.

Din fericire, păţania de faţă nu-i fără rezolvare,
că slavă – şi-aici nu mă hotărăsc ce spirit şi din ce cer îţi vine el,
înaripat – cui l-a îndrumat, omul nostru s-a pornit pe căutat un leac
pentru a sa livadă, pentru faţa lui, dar şi a lui putinţă
şi, culmea, l-a găsit!
Ce-ai în coş?
Un măr frumos!
răspunde el,  acum mai luminat,
nu mai stă omul cu palmele la tâmple supărat,
nu-şi mai fereşte faţa de cel ce-a întrebat,
ci cată chiar el întrebarea.
Şi mai am ceva! Am Farmec
Gerovital Plant Stop AcneeAm faţa ca un măr curat!

Uite unul, că poate poftă ţi-am născut şi gura îţi e pungă!
Să nu-l căutaţi la dărnicie!

Cât despre ie… N-o să suflu – ca-ntr-o păpădie – nicio vorbă-n plus!
Dar de te uiţi în curte, pe cea culme, şi nu te-orbeşte soarele
ori ai în întuneric alte gânduri,
ea scoasă-i la uscat, se zvântă umedă precum e vorba aruncată-n vânt
ce îşi aşteaptă încolţire.

Omul nostru-a cântărit ce-a cântărit,
dar a şi selectat şi…m-a luat!
Încă nu ştiu de-i chipul meu făr’ de vreun coş ori făr’ de pată,
dar am să las dovadă faţa mea lâng-un gutui şi tu, străine – cel ce îmi cauţi,
nu în miez, nu-n floare, ci în puf(ori farmece?) -, tu să-mi spui!

00181

1. Text înscris în etapa a XV-a  a SuperBlog2013; Sponsorfarmec-gerovital,.

(sub fiecare produs, se găseşte link-ul corespunzător de pe pagina Farmec aferentă)

2. Jora(prelungirea mea felină) n-are probleme cu tenul, dar are farmec! 😉

3. Fotocredit: BILL DOMONKOS

Dona Chiote

In cinema fabulat on Iulie 5, 2013 at 10:00 PM


Motto: „Adevăratul poet este acela care-şi pierde (a)uzu’ raţiunii”( zice Platon prin gura lui Socrate)

Hi-hot-hi-hot hi-hi-ho-hot,
pierdut cheia şi nota în spot.

Le declar nule? Păi, nu pierdui tot!
S-au dus în lume într-un chivot.
Şi-mi pare ciudat, dar eu socot
că toate se-ntâmplă ca un chi-cot.

Uită-te-n gura-mi, am un clopot!

Chi-ui-chi-ui chi-chi-ui-ui
firul de-l trag e tare hai-hui.

Peste secunde trecut-am şi-un cui,
el altceva vrea, scoate pistrui.
De-l vreau izvor mentolat şi-albăstrui
dizolvă sfinţenia în tăcere, amărui.
Corespondent de război,(mori de vânt) capului:
Îm-bu-că-mă, îm-bu-că-mă, cere
gogoşi din pomi şi râuri de miere.

Îmi plac anumite greşeli. Le fac, le-am făcut!
În rest, duc o viaţă de-adult în… acut.

Urmez un curs intensiv: hihăit,
gest terapeutic şi chibzuit..

Strig-ţip-strig-ţip strig-ţip-strig-ţip.
Mi-a luat mult timp să ajung aici, bip!
(replica-am luat-o din totul despre sex, ultimul cadru,
actul 1, 2,3…33, când iute, când tandru.)

N-am nimic şi nu ştiu,
de ce mă port azi ilicit, ptiu!

Şi asta e  tot! Vă pup pe bot!
Hi-hot-hi-hot hi-hi-ho-hot
azi pierdut nota şi cheia în spot!

Iuit-iuit a-iu-rit-pas a-iu-ri-ţel,
poate că merita să-nchei în ăst fel:

Ce dacă n-am cheia şi nota-n major! Întâmplător,
sunt rătăcitor al veselei triste figuri ţipător.

00181
Într-un fel, aşa începe, ciudat, din nimic. Un chiot, apoi un izvor, un curs…Chiar şi aşa, cu greşeli în trecut,  cu secunde de speranţă într-un viitor mai bun şi nu ore, zile, ani, merită să faci altceva. Altceva decât să te uiţi şi să bodogăni, plângându-ţi neputinţaFiindcă aşa se naşte o lume!  Poate că peste trup se aşază anii, dar nu şi peste vise!  Eu aşa cred. Un chiot de bucurie, Carmen, azi ai scos năsucul în lume! Şi mai cred că ai strâmbat din el! La mulţi ani!

00181

Duzinari: psi©ScorpioIoana SogluDana Lalici, Veromotanul Pandalie

Singurătatea mea de cursă lungă…

In cinema fabulat on Iunie 22, 2013 at 11:42 PM

Lui Emil Brumaru

„Singurătatea mea de cursă lungă,
Vai! Niciodată pîn’la capăt n-o s-ajungă.”

Ştiu că mi-e dată, ştiu că e a mea,
dar fundul ei nu-i domolit de mine, e-o cişmea.
Şi parcă şi-l tot umflă-n văzu’ ăla care
nu iartă nici candoare, nici pudoare.
Şi-l freacă de-amintiri, ca de o bară,
îşi execută lubric şi aprins program de seară
apoi, aşa se culcă, Obosită Încălţată-n patul meu…
Atunci o vreau, şi-o sui pe un genunchi s-o simt femeie, şi-aoleu,
să mă răsfeţe, să-i muşc buza, derbedeu.
Ea-mi pune tocu’ într-o mână: ai tupeu!
Şi-aşa adoarme, în cearceaful meu lungă şi scursă,
eu treaz rămân, cu tocu’n mână, iară prins în cursă.

„Singurătatea mea de cursă lungă,
Vai! Niciodată pîn’la capăt n-o s-ajungă.”(Facebook- 16 iunie 2013)

00181

Notă: Ce e între ghilimele îi aparţine lui Emil Brumaru. Şi singurătatea-i…fireşte!

Stepper

In cinema fabulat, Superblog2012 on Noiembrie 15, 2012 at 3:01 PM

Ca un efect al nopţii prost sfătuitoare şi cu febră musculară în ciolane
culcându-mă, eu am visat un sit arheologic cu vestigii bărbăteşti, umane.
(Eu nu ştiu dacă voi aţi observat, da’ antropologii când găsesc schelete antice,
sunt numai de bărbat:
Omul din Pekin, Omul din Java, Omul din Swancombe,
Omul din Heidelberg, Omul din Steinhein, Omul din Neanderthal şi
Omul Cro-Magnon şi nicidecum Femeia. Şi nu c-aş fi antropolog de meserie
şi nici vreo feministă, decât poate la mânie, dar,
ori pe vremea ceea nu erau femei, ori, de slabe ce erau,
nici osişoarele nu li se mai vedeau!)
Şi-acuma, ce să vezi, că-n somn, dovezi fosile
eu căutam, cum că femeile erau utile
şi răscolind trecutul în pacea sa, neliniştită,
am găsit un…mini stepper?! Şi, fireşte, m-am trezit cu faţa împietrită
de mirare, urcându-mă pe el. Cu grijă, să nu-l sfărm!
O fi real?  Şi-ndată m-am trezit în altă parte, pe un ţărm.
Mă lustruisem, mă lustruisem, mă lustruisem pe bombeu.
Păşeam atent, păşeam atent, păşeam atent să nu mă sfărm.
Mişcându-mă, mişcându-mă, mişcându-mă destul de greu.
Peste răbdări şi aşteptări, de nicăieri, pasărea Colibri
se deplasa în zbor, spre înapoi, cu pectoralii ei puternici pe cerul, care se-adumbri:
Ah, ploaia care va veni,
Le va potopi pe toate
!
mai apucai să zic, şi tot mergând pe stepper, am ajuns într-o cetate
şi-acolo sute de femei, în aer liber, se antrenau pe steppere, şi fiecare asudată
avea unul aidoma cu-al meu – agent hipnotic –, hipnoză omogenizată.
Dând gândului glas fremătând de bucurie,
că am descoperit femei ce n-apelau la bisturie,
le-am strigat: Ce minte sănătoasă-n corp sănătos aveţi
şi ce picioare, abdomen şi fese! O, ce frumuseţi!

Iar ele, mi-au zâmbit, apoi, prin farmec, oale şi…ulcele au devenit.
Şi-atuncea m-am trezit…
şi-am înţeles de ce oscior, ca mărturie-n timp, nu s-a găsit:
expuse-n forme, strălucitoare şi de preţ
puse-n vitrine în muzee, le stătea mai bine. Un destin măreţ!

Morala:
Că minte sănătoasă am, nu vă-ndoiţi!
Mai bine iute, vă urcaţi cei ce citiţi,
pe-un aparat, oricare!
Iar eu, pe-o masă îndată o să sui,
mişcare-a orişicui
(pas cu pas) pentru răsfăţ,
alte idei s-agăţ
(pas…manterii),
iară masajul e antrenament benefic pentru visul dada, surreal.

 

Eu am arcuş

In cinema fabulat on Octombrie 20, 2012 at 7:58 AM

De în trecercuri, neam tufalnic şi trezit,
clărid, încă se socotea mare inocentimă,
până-ntr-o zi, când clar, veridicat,
pistatic şi soludic s-a culcat, infimă.

Avea sarece din belşug, dar n-avea ţelin,
pe rosuar, în calanod de obicei creştea,
mutându-i însă locul de frecuş, norocul, plastilină,
amarcus în trifoi, şi el, încet-încet se micşora.

Degeaba ăi mai mari ai vremii întruniră călănod
să înţeleagă telin şi şoludic s-o mărească,
inocentima tot scădea în ochii lor, pe loc
şi din tufalnic soi, acum pistatic roşuar strict, de nevoi.

Trecu o vreme şi-n trecercuri apăru zglobie,
Clarid, vestită cântăcioasăce cu-amarcuş se lăuda că poate face mare,
orice minusculă filosofie, culcată, consumată jucărie,
şi că-n şarece ea expertă-i, lucru cert, veridicat.

Cum n-o credeau, se adunară toţi grămadă, ca să vadă
inocentima adormită, ţufalnic rosuar cum se ridică.
Ca pistătic şi în şarece, violină, Clarid urcă pe calanod,
“eu amarcuş, eu amarcuş”, cântând cu foc, divină.

Şi în trecercuri, uite că acum se ridica, melodios, febril
şoludiccu ţelin, inocentima jucăuşă de-altă dată.
Mulţimea, palmele-şi freca, şi-acu că s-a veridicat, scanda:
Clarit, Clarid, ca tine nimenea n-a mai suflat, ce tril viril!

De-atunci, pe calanod, soludic şi clârid,
inocentima s-a veridicat deschis doar în şarece.
Tufalnic, întru telin, “Eu amarcuş” cu vână de mărire, se aude, ca şi imn.
Pistatic, în trecercuri, rând pe rând, mulţimea-n rosuar de păsărici şi în cadril petrece.

Pe calanod suitau în şarece, nu în inocentimă, ci soludic cu telin, în alt pistatic poate, cu trecercuri cu alt înţeles, veridicat tot amarcuş, dar în tufalnic  diferit clarid şi următorul rosuar: psi©, virusache, căţărătoarea, carmen pricop, vântdetoamnă, vero, carmen.

Din seria duzina altfel, mai puteţi citi şi Fabulănire.

Unplugged Storiette (o poveste de Crăciun)

In cinema fabulat, Superblog2012 on Octombrie 13, 2012 at 12:01 AM
 
 
 
Şi a văzut alb,
şi s-a întors pe dos – alunecând şi căzând pe trotuar –
şi, cum îi atârna capul în jos, întreg încă, gânduri negre îşi căutau culoar
prin zăpada albă, să evadeze din ea, cu picioarele-n sus şi dând din ele,
vrând să le dezmorţească – degeaba, picioarele n-o ascultau, infidele –
văzu stele. Verzi. Şi fiindcă i se păru că le calcă, se opri din pedalare şi
căscându-i-se gura – a mirare, dar o durea şi-o falcă – ameţită,
i-au ieşit şi vorbele negre, una după alta (aglomeraţie mare), înnămeţită,
iar abur cald,
câteva vorbe albe s-au lipit, flori de gheaţă
(pe geamul ochelarilor), la suprafaţă :
Ei, poftim, cică mă mărit, a naibii căzătură! a zis ea, deloc superstiţioasă, dar
şi ironică totodat’,
pentru că abia ce rupsese logodna cu un bărbat,
nefavorabilă cvadratură
(ori cine ştie ce altă aliniere de stele, obscură).
Şi cum începu să şi ningă,
fulgii, bijuterii cu cristale, i se aranjau amintiri reci pe tâmplă,
vitrină cu alegeri trecute, de-acum viitoare,
pe care le socotise ca verticale, acum depuneri orizontale,
înrămate şi separate de fel de fel de dioptrii şi luminiţe ornamentale,
care-o trântiră şi mai de sus.
 
Înainte să cadă, hotărâse să nu privească-napoi –  şi-aşa debusolată
n-ar fi ştiut ce înseamnă-nainte – şi cum afară era ajun de Crăciun (altă piatră),
unul fără sclipici de-această dată,
voia să ajungă repede acasă, şi-n închisoare, de bunăvoie să-nchidă dorinţe,
să-şi numere ploile, uscăturile şi din neputinţe –
când o putea, în timp – să facă mâini de-ajutor.
Însă albul amăgitor,
alunecos, precum şi-a sa gheată gri,
o opri,
ca pe-un ceas inferior, favorabil altor păreri în al iernii decor.
 
În al gândurilor fuior şi profund dezamăgită,
uitând de dureri pentru o clipă,
văzând albastru, se-agăţă de fularul roşu,
ce-i apăruse deodată în faţă, ispită,
şi-mbujorată se lăsă ridicată, scuturată, lătrată –
de nicăieri, din zăpadă, apăruse şi-un câine dalmaţian –
în sufletu-i acum încolţind gând troian, privind la misterioasa făptură,
ce-o repuse iar cu picioarele pe pământ şi, cu alură
de moş Crăciun,
acesta se recomandă, (voce caldă, plăcută): Profesor Crăciun,
iar gălăgiosul ăsta, cu limba scoasă, e cânele meu şi-l cheamă Taifun.
 
Iar ea zâmbi, ochii sclipindu-i ca două bijuterii,
şi întinzându-i mâna îi mulţumi (poziţie Sweet Ballerina).
El însă i-o răsuci uşor din încheietură, şi-atent cercetă locul rănit –
rana era undeva la baza inelarului, aproape de degetul mic –
de unde bobiţe mici de rubin, se scurgeau
şi căzând, desenau inimioare-ncrustate-n montura moale de argint,
ce s-aşternea peste ei şi peste oraş, fulguind.
Şi-apoi, neavând la-ndemână ceva să oprească sângerarea,
mişcare improvizată, apropie mâna ei de buzele lui, mai întâi
sărută locul şi pe urmă, aplecându-se, luă în căuşu-i de palmă rece zăpadă 
şi-i puse pe rană.
 
Taifun, dădea vesel din coadă
şi bucuros, tot lătra şi scurma în covorul alb, apoi se rostogolea.
Se-nserase şi-n oraş se-aprindeau beculeţe multicolore pe la ferestre,
clinchet de clopoţei anunţau un alt început de poveste.
În parcul de vis-à-vis, puzderie de copii ieşiseră, unii la săniuş şi alţii zglobii,
bucuroşi se bulgăreau (mai înainte făcuseră un om de zăpadă),
moşul era şi el de-acum la locul lui, tronând roş, lângă un brad, în şaradă.
 
Şi Crăciun o luă de mână grăbit şi fără s-o-ntrebe, lăsând să curgă firesc ce s-a potrivit –
firul poveştii adică – a vrut să intre-n primul magazin ce l-au întâlnit,
să-i ia subsemnatei sau împiedecatei, cum vrei să-mi zici, un dar potrivit.
Dar descumpănit – în vitrină scria sold – şi-atunci stânjenit, lăsă privirea-n pământ
şi, ce să vezi? Cine crezi că se tot gudura, pe lângă noua stăpână, cu ceva în gură?
Taifun, fireşte, tot zbenguindu-se-n alba natură,
găsise acolo, în locul unde căzui şi-mi făcui julitură,
un colier inimioară-rubin (balanţă norocoasă, deh!),
într-o cutie Spanish Bow de satin şi-o pereche de cercei, înăuntru, fundiţă.
 
Pe ea călcasem, de-am alunecat (în vis, în faţa ecranului laptopului), ştrengăriţă.
Iar restul istorioarei (inspirată de-un urs: Cadouri de la LuxuryGifts.ro )…hehe,  
o să vi-l spun poate altădat’, altă sărbătoare, altă peniţă.
 
 
 
 
1. Text înscris în concursul SuperBlog, etapa a V-a.
2. Textul participă şi la Duzina de cuvinte, detalii aici.  Aceleaşi  12 cuvinte, alt înţeles şi la psi©, sebastiancarmen pricop, simonaR, virusache, scorpio, irealia.
3. Grafică: Raluca Turliu Cobilanshi.

mmMix&Match

In cinema fabulat on Octombrie 6, 2012 at 12:02 AM
 
 
Meteorologul Soare– nu fiţi uimiţi ! – a dat sfoară(-n ţară),
că de luni, ora 10, e toamnă, poftiţi de vă înnoiţi
(în duhul minţii sau doar pe dinafară)!
Nimic mai simplu, mai întâi s-a pus iute să întocmească o circulară oficială,
să afle şi lumea la timp rânduială autumnală,
nu înainte să-şi anunţe mai întâi nevasta robustă,
pe Floarea Soare – dragostea  lui de-o viaţă – fire vetustă,
precum şi pe alţi apropiaţiFamilia Copaci,
familia Trandafiri (încă înflorind) şi  d-ra Viţă-de-Vie (cam buimaci),
ca să nu-i ia Vânt de Toamnă pe sus, arogant, pe nepregătite (şi-aşa demodaţi)
riscând să nu mai fie vânaţi de poeţi drept muze
(poeţii fiind oricum ocupaţi cu ferestre şi plăceri virtuale, ca să se-amuze).
Astfel că, uşor încordaţi toţi,
(sub nori, care, organizaţi, se grupaseră deja în fronturi, aliniaţi,
adunând în cale,
praf, fum şi sare)
familia Copaci s-a scuturat de-ndată pe bănci, pe autobuze, frison
(care, ce să vezi, aceste autobuze opreau în real, staţie-fantezie,
pe o cămaşă de bumbac, cărămizie, maron
şi încă pe una portocalie).
Familia Trandafiri, pe peluze, ţinând la rându-i ison,
s-a aprins după o pereche de cizme de damă roz-bombon,
care se plimba pe-acolo, întâmplător, la picior, unison,
cu un cardigan incolor, de nylon,
pe care de-ndată petalele de roză l-au înviorat,
l-au combinat cu vâscoză şi l-au rafinat.
Timp în care, d-ra Viţă-de-Vie s-a întins repede cu copiii (din flori)
Boabe de Struguri,
stafidiţi de-atâta căldură,
pe o ţesătură,
singura conjunctură de factură comercială,
întindere cuminte, profesională,
în mai multe nuanţe,
asortate cu emoţia (şi fusta) unei Balanţe.
Oamenii, aflând şi ei de circulară
şi-au împărţit trupul în linii dictanto – o decizie populară –
obţinând astfel un soi de persoană cu rafturi, virtuală
şi-au mers şi ei din plăsmuire-n utopie-n real,
şi şi-au adunat pe rafturi, câte-un pulover, un jeans, areal sinonim
cu niciodată nu-mbătrânim,
o curea, o cravată şi ghete, art deco,
un trenci, ori o jachetă din piele(eco).
Culorile şi le-au potrivit după fix şi venit.
Mix and match, le-au probat şi le-au răsucit,
linii şi tendinţe noi au tot născocit.
Materialele erau moi şi uşoare
la pipăit, petale de floare,  şi-atunci Vânt de Toamnă, amorezat,
Designers oriunde, oricând –pe toţi oamenii i-a botezat.
Pe urmă, plecând ei cu sacoşele-ncărcate
şi-au zis că o să facă asta şi-altă dată, cu frenezie
în limbă ( engleză, ori în altă limbă, la fel de aristocrată),
fiindcă, întotdeauna va fi o plăcere,
să-ţi iei ceva nou,  cumpărături sezoniere.
Meteorologul Soare, de-acolo de sus, iertător,
un pic supărat că, în loc să se pregătească încet – mai era destul timp până luni-
toţi, câtă frunză si iarbă, s-au repezit în decor, ca nebuni,
a zâmbit privind  furnicarul
şi spre magicianul Vânt de Toamnă, ce deja le dădea târcoale
câtorva frunze încă verzi şi printre-ale sale rafale,
cu elocinţă (deşi tot o bârfă) îi zise:
n-ai ce să le faci, oamenii sunt meteodepedenţi,
produc vise
şi ţesături în care îmbracă, premise
pentru călătorii,
alegorii.
Vânt de Toamnă fu de acord,
şi suflând cu putere spre Nord,
profită de neatenţia unui cumpărător – aflat în uşa dintre Subtil şi Întâmplător –
şi-i suflă de sub braţ un pachet, 
apoi se întoarse către mine, actorul-moderator
prezent în astă înşiruire,  pe post de povestitor,
şi-mi făcu semn (clinchet arămiu) să mă uit că, agăţată de uşă,
în urma insului neatent, rămăsese o rochie roşie, aşa că, din tuşă
(na, ce să fac?)  m-am îmbrăcat cu ea
(deşi prefer stilul alpine avenue, ori şi mai simplu,
un pantalon şi deasupra un hanorac, iar în picioare bocanci) şi preţ de-o cafea,
după ce mă mai fâţâii încoace-încolo,
ca pe un podium( de prezentare de modă), împiedicându-mă, încolţi în gând o idee nouă.
M-am dezbrăcat de rochie şi-am trimis-o de-ndat’, cadou,
printr-o şmecherie, pe care v-o povestesc altădat’(alt erou)
doamnei domnului Soare,
rubicondă şi eu, precum dânsa la-nfăţişare,
şi mulţumită de-această potrivire,
mi-am mai aruncat în sus o privire,
apoi am închis ochii şi când i-am deschis
eram în pădure, goală şi peste mine cu dichis,
aşezate spectaculos, multe petale de trandafir,
frunze şi un ciorchine de strugure-n părul roşcat, musafir,
iară tu, spectatorule, erai cufundat când
în catalogul de toamnă Real si uşor dezmierdat,
de o crizantemă, când
cu ochii pe podiumul improvizat, jumătate abstract şi încă o jumătate boemă,
pe care ţi-o dăruiesc acum ca pe-o temă:
( în câteva zile e ziua mea)
mergi în Real mixează(-l) şi potriveşte-mi (măsura o ştii)
motivaţii pentru alte acrobaţii.
 
 
1. Grafică: Raluca Turliu Cobilanschi.
2. Textul e un răspuns-provocare, marca Duzina de Cuvinte (despre joc, pentru mai multe informaţii  un click aici şi un filmuleţ despre noi aici). Folosind aceleaşi 12 cuvinte, dăruite cu drag de psi©-ul nostru jucăuş în fiecare marţi, inspirate fiind şi din cugetările lui Tudor,  s-au mai jucat astăzi şi: Sebastian, dor, virusache, scorpio, Carmen, Cristi, Abisurile.
3. La mulţi ani, mamă!

Durerea unui gând- Regatul de hârtie.

In cinema fabulat on Septembrie 24, 2012 at 2:04 AM

În Regatul de Hârtie,
oamenii se desfoaie,
şi-şi cumpără pe urmă tifon.
Prin el, umedă, tăcerea se trece,
ca să iasă,
metamorfoză, ca din cocon.
Viaţa se scaldă-n călimări,
în două ape,
pe străzi umblă frunzele cu lumânări,
şi se-aud numai şoapte.
Bucuria nu dă doi bani pe tristeţe,
paşii se bat pe loc, imitând trenuleţe,
norii nu mai trimit la nimic cu gândul,
cu rugăciunile se joacă ping-pong, şi pământul,
şi el acum un soi de hârtie, văzând grozăvia,
îşi cheamă oastea de pene,
să reintroducă sclavia.
Şi-atunci literele de-o şchioapă îşi iau tălpăşiţa,
majusculele se joacă de-a doctoriţa,
Din întâmplarea asta nimeni nu scapă,
doar rostirea, invocând pe Zeul Silabă.

Într-o bună zi, după ce toate se vor fi întors pe făgaşul lor – până atunci însă,
în Regatul de Hârtie s-a tocmit înlocuitor de oameni, de fluturi, de dor-
toate astea vor părea nişte somnoroase păreri,
iar ochii care le-au spus, nişte bieţi zilieri.

Regatul de hârtie: psipsina, virusache,  drag Osch, tineriu, dor, carmen pricop, carmen, scorpio, mariana, vero, incognito, silving, d’agatha.