alma nahe

Posts Tagged ‘Delaco’

Cuvintele care se termină-n „ânză” nu se mănâncă toate

In dicţionar de mişcare on Noiembrie 23, 2015 at 4:04 PM

Brânză
Mânză
Rânză
Osânză
Pânză

Pe o pânză se leagănă o… mânză. Prin pânză trec laptele, rămâne brânză…Nu!

Se leagă(nă) câteva indicii, dar niciunul nu mă conduce spre firul bun. Ca să fii un detectiv bun, trebuie să ai fire bune! L-am urmărit pe Toni Delaco 5 ani. A plecat după brânză, am plecat și eu după brânză. Am fost umbra lui. S-a făcut el alb ca varul(sau ca laptele) că nu vinde în Buzău mai multă brânză, m-am făcut și eu! În tot timpul ăsta am uitat cum e să plângi. Plânsul acela izvorât dintr-un sentiment. Că, în rest, am avut lacrimi, dar toate provocate de mirosul înțepător de brânză. Nici nu știu cum a trecut timpul, dar într-o noapte, m-am trezit acasă, în patul meu. Se terminase călătoria sau era doar un popas? Găsise Toni brânza cea mai bună din lume, de s-a întors? Dacă el o găsise, eu unde eram? Gânduri, frământându-mă! Ca brânza albă frământată până la osânză de degete de negru. Ah, ce amintire! Dar nu e momentul ei acum.

Trebuie să vă spun că o amintire de-a mea din primul meu an de viață începe cu mine râzând. Refuzam să îmi scot rânjetul de pe față, orice ar fi făcut bunica, mama sau tata. Bunicul era neutru. Pe el nu-l deranja rânjetu’ meu.

O să se umfle rânza-n tine într-o bună zi de-atâta râs! Lupta lor cu rânjetul meu nu s-a încheiat atunci și acolo. A continuat an de an. De câte ori voiau să mă facă să plâng, deschideam frigiderul, rupeam o bucățică de brânză și o puneam într-o cutie veche, de halva din timpul războiului, pe care mi-o dăruise bunica. Din primul război mondial era cutia și supraviețuise și celui de-al doilea.
image

Cuvântul brânză era expresia întruchipată a rânjetului. O bucățică de brânză pusă în cutie însemna un moment de plâns amânat sau (cu) o smiorcăială mai puțin. Sigur că, pe-atunci nu mă gândeam că acest demers îmi va marca destinul. Așa a început drumul meu spre casă. Casa brânzei!

Mă întorc din nou în patul meu. Frământările nu se sfârșesc cu una, cu două. În expediția asta de 5 ani, pe urmele lui Toni, am ajuns ori un ucenic neisprăvit Delaco, ori o aventurieră încercată, care are în mână(în cutie, de fapt) brânza perfectă, dar nu știe încă. Mă ridic din pat, desfac pânza în care am înfășurat cutia cu bucățele de brânză și ezit să desfac capacul. Știu că dacă o s-o deschid, voi plânge. Dar trebuie să fac asta! Trebuie!

Cutia cu bucățele de brânză e jurnalul călătoriei mele. În ea zac (întru aduceri aminte) bucățelele de: pule (oficialitatea spusului, față de cea a scrisului, mă îndepărtează suficient încât să nu zăresc alt sens, că nu-s măgăriță), murătură împuțită, tempura, byaslag, halumi, Vacherin du Mont d`Or, fondue (brânza corupților), brânză verde Sap Sago…

Nici nu am gândit bine această din ultimă amintire, Sap Sago, că mi-am și amintit rânjetul lui Toni la vederea, mirosirea, gustarea și textura ei: „odă lui Dumnezeu brânza asta. O troiță de lapte de vacă. O capelă Sixtină a creației brânzești. Amin!”
imageDe la o brânză inventată de călugări, la ce să te aștepți? Să fie un bordel al simțurilor?

image

Cantonul Glarus

Recunosc, din toată călătoria asta, cantonul brânzei verzi m-a fermecat cel mai mult. E singurul loc unde nu m-am îmbătat. (Nu vă uitați urât, ca la o femeie beată!) Am băut numai când Toni a băut! Aș fi rămas acolo pentru totdeauna, dar printre călugări, o femeie e cam ca brânza pentru fanii brânză care nu mai au voie brânză. Când văd zăpadă, nu-mi mai trebuie nimic de îmbătat, că mă îmbată priveliștea.

Atât de mult m-am amețit, încât am uitat de misiunea mea și am dat nas în nas cu Toni. Și, cum stăteam nas în nas — că am stat câteva secunde bune —, mi-a zis:
— Trebuie să-mi promiți că nu vei spune nimănui! Vorbesc foarte serios, asta nu e o joacă!
Eu am vrut să râd, dar atunci m-am trezit gură în gură cu Toni, de parcă nasurile noastre se topiseră sau parcă erau „de morcov”, ca ale unui om de zăpadă și ni le mâncase cineva. Un iepure sau cine știe ce altă rozătoare, oricum, nu contează. Noroc că m-am dezmeticit repede, mi-am dezlipit repede buzele de ale lui (Alelui?!) și i-am zis repede, să nu uit:

— Promit! chiar dacă habar n-aveam ce îi promit. Numai dacă…
Aici mi-au venit mai multe idei, dar am ales-o pe cea cu un om de zăpadă.
— Numai dacă facem un om de zăpadă împreună!

Nu știu cum m-a mirosit că eram pe urmele lui. Poate miroseam prea tare a brânză. Oricum ar fi, e încă o enigmă pentru mine. Îmi amintesc că la un moment dat, a zărit la subrațul meu cutia-artefact, cutia-enigmă și-a zâmbit.

— Mișto ambalaj! Ce-ai acolo? Brânză?
— Zăpadă! Nu am decât zăpadă!

Într-un fel, îl invidiez pentru „izolarea” lui. Împachetat la adăpost sigur în… brânză. Căutând-o la perfecțiune.

Cine sunt eu în povestea asta, nu v-am lămurit, cel mai probabil. Dar pot să vă dau un indiciu. Toni Delaco e doar un personaj, imaginea unei campanii sau chiar există și e un om atât de pasionat de brânză, încât trăiește doar pentru asta?

Sunt încă tensionată, dar m-am mai liniștit. În conturile mele, în tot timpul ăsta, au intrat bani, sponsorizând curiozitatea. Nu a mea, eu nu sunt decât o unealtă. Prin mine urmau să afle unii — nu știu cine, plățile sunt anonime — care e brânza cu cel mai bun gust din lume.

O să le spun doar că seamănă cu… un ceai verde băut într-o încăpere cu sobă, cu un om pasionat de căutările lui, într-o zi de iarnă. E tot ce am aflat. Știu că în cutie e secretul, dar nu le voi povesti niciodată despre ea. Sau, poate le voi spune la sfârșit de decembrie, după ce se va fi lansat deja un nou sortiment, marca Delaco…

00181

Poveste enigmatică (cu numărul 21) pentru SuperBlog2015 și image

Dependențe

In dicţionar de mişcare, teatru on Octombrie 31, 2015 at 12:52 AM

Personaje:
Toni Delaco
Toni jr.
Eu

(O ușă pe care scrie „Brânzofanii anonimi”; în încăpere, niciun scaun; pe un perete rulează un film)

EU: (sătulă; de brânză!) Le arăt eu! Ce-i cu atâtea pufoșenii? Pufoasă în sus, pufoasă în jos! Nu mai poate omul să mănânce o brânză, dacă nu e pufoasă ca aia de la…
TONI DELACO: (intrând pe ușă) … Co?!
TONI JR(intrând pe ușă, apoi trecând pe sub picioarele lui Toni Delaco și așezându-se în fața lui; întinde mâna să se prezinte): Toni!
EU(întind mâna nedumerită): Brânzăbunăînburdufdecâine.
TONI DELACO:(întinde mâna, se prezintă; același joc) Toni! Delaco! Sunt încântat!(mustăcește, nu se poate abține) Aveți o mână pufoasă precum brân…
EU: Zău? Cred că nu ați nimerit unde trebuie! Ne-am adunat azi aici tocmai ca să tratăm dependența de pufoșenii și alte… brânzeturi. (spre Toni JR) Cum ai zis că te cheamă?
TONI JR: (prezentându-se) Toni! Ne-am adunat? Păi, câți suntem? Nu văd să mai fie cineva pe aici. Nici scaune nu văd prea multe.
EU: (încurcată) … Nu contează! Eu sunt prima care își dorește vindecarea. Scaunele erau prea pufoase. Am renunțat!… tot Toni?
TONI DELACO: (aparte; uitându-se la Toni Jr) Am nimerit unde trebuie atunci.
TONI JR: Tot Toni, da!(în șoaptă, către Toni D, alunecos) Eu nu sunt sigur…
TONI DELACO: (același joc) Ai încredere! Odată ce vom scăpa de dependență, vom putea să ne exprimăm mai pufo… pfff… mai liber.
EU: (vizibil încurcată de șoaptele și de prezența celor doi; nu înțeleg) Ce căutați aici, în fond? Trebuie să sosească, din moment în moment, lume și nu cred că e cea mai fericită conjunctură aceea de a mă afla în compania a doi toni… ci. Culmea ironiei! Să vină să scape de dependență cel care a inventat-o. Și să mai aibă și un junior după el.
TONI DELACO: Păi… (aparte, lui Toni Jr) Învață!…
TONI JR:(luându-i vorba din gură) Vrem să fim ajutați.
EU: (pufoasă) Nu sunt sigură că…
TONI DELACO: Nu ezita! Ai să vezi, o să fie o călătorie puf… ca și cum ai mușca dintr-un nor. Mie îmi plac călătoriile.
EU: Nu! Eu nu mușc! Nu mai vreau să mușc (din) ceva care să-mi amintească de brânză!
TONI JR: Păpădiile? (către Toni Delaco) Rimează cu călătoriile.
EU: Nu! Au puf!
TONI DELACO: (glumeț) Călătoriile?
EU: Uite ce e… Vă știu galant, așa că o să vă rog să încetați cu galanteriile! Vă spun clar, nu aveți ce căuta aici! Amândoi!
TONI JR: N-o să ne vadă nimeni, promit! (aparte, zâmbind, lui Toni Delaco) N-o să ne vadă nimeni, fiindcă nu o să mai vină nimeni!
EU: (uitându-mă la ceas) Chiar nu știu de ce se întârzie atât. Omenirea a transformat până și timpul. Orele sunt mai pufoase, minutele. Până și secundele. Toată țara asta a devenit pufosă! Ați văzut ce scrie pe ușă? „Brânzofanii anonimi”. Păi, să schimb denumirea acum în „Brânzofanii celebri”?
TONI DELACO: Nu trebuie să schimbi nimic!
TONI JR: Ar putea să schimbe ceva, totuși. Putem sta jos? Mă dor picioarele.
EU: (cedând; scot trei perne, pe care le așez pe jos) Poftim! Oricum nu mai vine nimeni!
TONI JR: (așezându-se) Un fan brânză rămâne un fan brânză, ce credeai?
EU: Credeam că nu o să mai vreau brânză niciodată.
TONI JR: Ce naivă ești!
TONI DELACO: (așezându-se) Nu vezi că ne-am înmulțit?
EU: (cu subînțeles) Bine, da’ știam că nu…
TONI DELACO: (mângâindu-l pe cap pe Toni jr) Ai crezut că e al meu? Nu e, dar e ca și cum ar fi al meu. E juniorul meu. De fapt, numele lui e Tudor. Tudor, copilul care nu este al meu, dar care aș vrea să fie al meu. Nu ca să îmi dea o căniță de apă la bătrânețe, ci pentru că simt în el tot ce este bun în mine. Curiozitate și ambiție, bunătate și ingeniozitate, un pic de inocență și foame de aventură. Toni Junior e frumos așa cum aș vrea eu să fi fost, asa cum aș vrea eu să rămân în amintirea celor care mă cunosc. Oare ce cred oamenii despre mine? Oare ce-or să zică atunci când nu voi mai fi? Pentru prima oară mă gandesc la veșnicie, pentru prima oară înteleg reproducerea ca pe o sondă spațială încărcată cu genele tale, pe care o trimiți in viitor, să călătorească milioane de ani lumină, să te poarte pe tine, nemuritor prin univers. Toni Junior mi-a oferit asta. Cel mai frumos sentiment din lume. Sunt indestructibil.*
TONI JR(începe să numere):

TONI DELACO: Sunt indestructibil și pufos.
EU: (așezându-mă)…(amândoi se uită spre mine, așteptând să zic ceva; o vreme tac)… Nu știu ce să zic… Vine o vreme când trebuie să te așezi. (încep să râdă cu toții)
TONI JR: Ne stă bine așa, împreună. Niciunul al nimănui.
EU: Aparțin cuiva… A… Acum am înțeles. AICI nu suntem niciunul al nimănui.
TONI DELACO: Eu sunt al brânzei. Pe viață! Precum ești tu a poemelor tale.
EU: Eu? Brânzăbunăînburdufdecâine. Știu că mă repet…
TONI JR: Cam vă zâmbiți amar voi doi…
TONI DELACO: Ca doi părinți?
TONI JR: Pentru niște fani brânză sunteți cam deprimați. Ia, gata! Privirea la mine! Spuneți „brânză”! Și dați mai departe!
EU: (ca și cum aș fi schimbat locul de întâlnire) Brânză!
TONI DELACO: Brânză fondue, Schabziger, Caşcaval, Byaslag, Halloumi, Cottage. Nu! (Uitându-se la mine) Brânză pufoasă!
TONI JR: Dacă mă uit bine la voi doi aș zice… Brânză fină ca atingerea iubirii.(declamativ) Nu ştiu unde ajung dorinţele, poate pe umărul stâng, poate pe umărul drept al lui Dum(nezeu)(câteodată îi intră în ochi)sau poate că le cresc picioroange, ca să-i ajungă la nas şi o vreme fac de strajă gândului care le-a pornit, ca să nu se retragă, să rămână ferm, indiferent de aer, indiferent de gură. Nu se încurcă cu fluturii pe care i-au întâlnit, nu văd nici verde, nici ce-a-nflorit. Se duc într-un ţinut rece, ca să îngheţe – un fel de infinit finit – şi-acolo se scutură de orice întâmplare, de orice vorbă de prisos şi, dintre ele rămân numai cele ce n-au irosit secunda de amar confundând-o cu cea de miere. Şi-abia atunci Dum(nezeu) le ia, le cerne(ca nu cumva să fie atinse de vreo etravaganţă sau de vreun capriciu) şi le trimite mai sus de el, minuni de vis atât de felurite, de unde dau iar în floare şi-un spirit curat, le culege şi ni le-aşază pe perna moale… Ştiu ce spuneam, că nu ştiu, dar aşa mi-a venit şi aşa v-am povestit şi vouă, ca atunci când suflăm în păpădii să ne amintim să le dăm chiar noi drumul dorinţelor spre ale noastre proprii visătorii.
TONI DELACO: Cremoasă expunere! Aproape ca un sărut furat. Ce-a fost asta?
TONI JR: Când suflăm în păpădii! E al ei! Un poem!
EU: Serios? Uitasem de el…
TONI DELACO: Și de tine un picuț, nu? image
EU: Aș sta cu voi așa la nesfârșit.
TONI DELACO: Ce te oprește?
EU: Păi, și cu hotărârea mea cum rămâne? Cum rămâne cu „BRÂNZOFANII ANONIMI”?
TONI JR: Hai, recunoaște că nici nu mai știi de ce-ai vrut asta! Nu poți renunța la brânză, așa cum nu poți renunța la poezie, la dorrr… (mit), la pernă.
TONI DELACO: Timpul liniștește și lămurește. Eu știu! Nu degeaba am colindat atât.
EU: Atunci, faceți să treacă timpul mai repede. Mor de poftă!
(Toni Jr. scoate o cutie de brânză)

image
(iau o linguriță și gust) Nici nu mai știu cine sunt. Dacă aș fi varianta voastră feminină, cum aș suna?
AMÂNDOI TONI(i): Toana!
(râd cu toții)

00181

Povestea a unsprezecea pentru SuperBlog2015 și image

* extras din articolul „Juniorul meu”

Există…

In dicţionar de mişcare on Noiembrie 18, 2014 at 7:01 PM
image

Erika Kuhn

 

ÎNTÂIA STARE:

Privește, dar nu atinge!

Sunt multe care, ca să le faci bine,
cer trudă și îți lasă gust amar.
Sunt, însă, unele-adunate, bucățele mici, în față,
care-au gust dulce, -s afumate(-n lemn de fag) și te-mbie, și
n-ai nevoie decât de poftă mare, scobitori ș-instinct primar.

În astă stare mă întorc spre Cel Ce Știe Toate.
Tu, gură-cască, de nu ai ce face,
să mă asculți, apoi corect socoate și
gândește-acuma în zeru’ de gândire ce îl ai,
pe ce al sorții jar eu stau sau ca pe cuie:
să fii promoter la Delaco și fan brânză,
ia, poftim viteazule, de poftele-ți încuie!

Frauda poftei, însă, e un lucru rău,
furi de la tine, furi din Dumnezeu!
Firește, eu am har, asta s-aplică doar la mine,
degustătorul să-și găseasc-alt zeu și alte pofte, ziceri, alte rime.

STAREA DE DREPT:

Atinge, dar nu gusta!

Păi, cine-mi dete-o slujbă de-acest fel,
doar nu credea că o să stau fidel
acestei închisori a gurii,
eu sunt, de fel, fidel, dar sunt fidel texturii,
compoziției, mirosului, mixturii
și-atunci, mi-am zis: „Vrei să fii cel învins?
Păzește de cumplita droaie acest produs!
Dovadă ei să facă, că îl știu, îl plac așa cum e!”
Și-atunci, eu am ascuns cât am putut
de pofta lor de fan ce s-a născut, așa, pe loc:
pofta ți-o pun în cui de nu îmi dovedești (sau n-ai noroc)
că-ți place cașcavalul afumat cu lemn de fag.
O, dă-mi, Vulcan de Simțuri, dă-mi ajutorare
să-i scap pe oameni de-astă poftă, crudă tare!

STAREA DE LUCRU:

Gustă, dar nu înghiți!

Când îmi intru-n brânză(nu în pâine), nu o fac de lacom,
ci, în felu’ ăla-n care, mi-o dictează a biată cărare
ce-i rătăcește pe toți pofticioșii, care
au pe mână un anume bun:
când să-l împartă, le cresc ghiare.

Deunăzi, vrând unul ca să guste,
părea că vrea să vie, ca să fure,
cu botu-n vânt, cu foamea lui prea mare
și atunci, salvat-am cașcavalu’ de-ale sale bale,
când în sacoșa mea eu l-am adăpostit.
Vezi bine, fiara mi-a ieșit în față,
și, făr’ de saț, gustând, ea devenea tot mai flămândă.
Și-atuncea eu, de spaimă, am mai scos o pungă
și am salvat tot cașcavalul.

„Să cari de-ai vrea și tu cu mine, c-ai un suflet bun
ți-aș mulțumi că nu mă lași în drum”,
i-am spus apoi unui copil, ce pofticios,
voia și el să guste. Dar pe urmă să nu-mi ceri o bucățică,
nu-i frumos ca munca altuia s-o tragi în jos: eu tai și tu mănânci?
Și-atunci ce-ar mai rămâne? Tot ce-am aici e doar de ochii lumii,
și, scuzați, dar sunt aicea unii, mai ales bătrânii,
ce-abia așteaptă o pomană, numa’ să le dai.
Nu-mi vine să le dau, că nu dau de la mine.
Dacă era al meu, eu le-aș fi dat, vezi bine!

Cu ochi lucind de soare, poate și mai tare
tot azi, o Doamnă vru a mă vrăji cu glasu-i, care,
era alunecos și-atunci era să uit
că cașcavalu’ nu e unt.
De îmi cerea ceva mult mai adânc, nu pregetam a-i da,
ceva mărunt, o bucățică, dar apoi privii la gloata-ngrămădită
și-un gând mă birui: „Dar dacă Doamna poate mult a înghiți?”
nu ar ajunge pentru toți, și-atunci s-ar năpusti,
și toți ai mei, acasă, ar posti.

Oh, nu pot eu spera să moară dintr-o dată
această poft-a lor — bărbați, bătrâni, femei, copii — de a gusta,
De-aceea eu le iau azi încă o bucată (ce nasol!),
ca să-i feresc de răul ce le vine-n stol.

STAREA DE FAPT:

Cum de ciocnit, mă voi ciocni mereu de-aceste cete
cu mâna lungă și cu plete,
ca să nu spui că n-ai știut, și mâine
vii să guști, cu-aceeași poftă, ca de câine,
spre-acei cu gură largă eu mai zic, orar, așa:

Luni să îmi dovedească că nu-s morți de foame,
Marți să se teamă să nu-ntreb și neplăcute.
Apoi, pe Miercuri — vai, ce suflete pierdute! —
nu vă bazați că-i darnic, miercuri n-am pomană!
Joi, locu-i blestemat, vin morții să se-nfrupte,
la drept vorbind, pe-aici nu vin nicicând acele duhuri bune,
așa că Vineri treci, te uită, dar nu-mi cere,
sunt încă bântuit de duhuri rele.
Sâmbătă sunt, dar nu-mi aduc aminte
ce tre’ să fac și-atunci eu gust, tot gust, dar ce să fac?
Memoria-mi e toată-un drac!
De nu-l mănânc eu tot, nu știu a zice „ia și tu!”
Duminica eu nu vreau ca să-ți stric,
dar eu, să știi, duminica mă odihnesc, nu dau nimic!
00187

SuperBlog 2014, proba „Povestiri Scurte cu Promoterul Fan Brânză” cu image

Punctaj obținut: 95

Există sendvișuri și senvișuri, dar nu toate pot căra un dram de poveste în spate

In dicţionar de mişcare on Octombrie 17, 2014 at 9:54 PM
image

3 sen(d)vișuri cu (primul strat!) cremă de brânză pufoasă cu verdeață ori cremă de brânză natur, (al doilea strat!) fresce de cașcaval afumat, o ușoară intervenție(prin telefon) cu cașcaval de senviș, toate marca Delaco, măsline operate cu bisturiul(nu m-am tăiat deloc!), urme de membrană de cabanos, ardei capia roșu, flori de pătrunjel, pâine cu semințe, nu pe farfurie, că servim pe blog, deci (așa și prin urmare) pe carton (negru) subțire.

Noi ne legănăm ca să nu simțim trecerea vieții
și-adormim pe lună ca pe-o pernă cu spumă divină,
și-acolo, în satul gândului, ne întâlnim în Calea Lactee pe
primul strat, cremă de brânză
(bună în burduf de câine) —, știu, o orgolioasă izolare
arisocratică! —, pe unde trec de obicei numai căruțe
pline cu frunze de măslin
și noi ne suim într-una din ele, din mers,
ca să ne lecuim.

În drumul spre noi
trecem și pe lângă apă sărată — ne mai scuturăm de frunze,
dar nu de tot, la o atentă verificare
putem conține încă urme de carne,
numai de nu ne-ar lua la ochi Moise,
cu legiuirile lui casnice
(…să nu te întorci
să culegi rămășițele, ci lasă-le
străinului, orfanului și văduvei!
) —,
dar intenția noastră nu e să adunăm
(note muzicale, roșu  etc.),
este să cuprindem:

fiecare cotitură esențială,
fiecare naivă numărătoare cu bile,
fiecare schemă sufletească a puterii eterne,
fiecare lemn în care-am cioplit heruvimi,
ca să ne-ascundem temporar măștile,
fiecare profil căruia i-am botezat pruncii
Pas
în ape dulci.

La trezire ne-ncurcăm voit umbrele,
eu o iau pe-a ta, tu pe-a mea,
o mișcare necesară de detașare
ca să nu mai devenim litere.
Trei pași înainte,
deschidem ochii.
Tot acolo,
în buza de sus a lunii.

În buza de jos s-a instalat deja pisica neagră a Pământului.

image

Sen(d)vișul Văduvei

image

Sen(d)vișul Străinului

image

Sen(d)vișul Orfanului

00181

În sensul trăirii, rămân mereu aceeași. În cu totul alt sens.
Cu vise și presentimente. Cu complexul Orfanului, al Văduvei și al Străinului. Toți le avem, într-o formă sau alta, într-o măsură sau alta. Știu că am o chemare, că nu degeaba îi aud strigătul până în bucătăria spiritului, unde jocul frumosului mă ține prizonieră. Astfel că orice demers pe care-l întreprind, vine dintr-o anume foame de trimitere în vis („send”+”vis”)dintr-un interior care nu-i captiv niciunei forme concrete și care se numește, culmea(ironiei), conținut, denumire a cărui conținut(repetiție necesară)are și ea la rându-i două forme, una din ele geometrică.

Ei, și în (i)conul ăsta, fie el și de umbre, adică Almanahele blog, nu ascund un ținut secret, ci-l expun. Acum unei competiții, știți! Dar, de fapt, eu sunt un fluid al unei irealități, cel mai probabil aparținând altui concurs.

Sentimentele îmi șed ca niște haine uzate, altele noi nu sunt de găsit nici măcar sub învelitoarea zăpezii, care mi-e atât de dragă, astfel că, în orele mele libere (cele captive sunt artistice) mă mișc. Ca și melcul, am o casă. În casă o masă. Sub masă un scaun. Sub scaun un preș. Uneori sunt chiar eu însămi preșul, dar nu despre asta vreau să mai zic vreo câteva vorbe, ci despre compoziție, despre…
dar să-mi fac un sen(d)viș mai întâi. Toate trec prin stomac, hehe…iiii!
Sen(d)vișul Almanahăi

— Tot ție? se încruntă Jora, pisică-mea. Și o introduc nu întâmplător, o să vedeți de ce puțin mai încolo, câteva rânduri mai jos.
— Tot mie, da! Numai că nu-s făcute ca să le mănânc. Și nici să le înghită altcineva.

Creațiile mele, deși poate vă vor părea palide(sau triste), izvorăsc dintr-o imensă bucurie, așa să știți. Ele sunt un răspuns provocarii celor de la Delaco, mi-a luat vreo 4 ore să le întind pe pâine(cu semințe), sunt niște reproduceri după Erika Kuhn(dacă intrați pe link, o să descoperiți și originalele), o artistă peste ale cărei desene am dat pe Feisbuc și ați tot întâlnit-o în paginile mele în ultima vreme. Ca să nu ies din ale mele, așa mi-a și venit ideea realizării acestor sen(d)vișuri, astfel încât ținutul ăsta nu se transformă în blog culinar, punând 3 poze cu sen(d)vișuri obișnuite. Că nu mă interesează acest aspect, decât așa, la modul ăsta, sihastru. Când vine vorba de Jora însă, la ea în blog se poate orice, se poate să mă și întind(luați-o ca pe o extensie). Aici rămâne ambalajul, acolo, dacă veți binevoi a intra pe link(Link-ul conduce către ușa Jorei), veți găsi marfa. Deși, în descrierea blogului ei scrie ” echitație în aburi de lapte”… 😉
Am considerat necesare aceste explicații, altminteri nu le făceam, știți doar!
00181

Superblog 2014, proba desen(d)viș cu image

Punctaj obținut:75

În miezul lui Lapte

In haiku, Superblog2013 on Octombrie 12, 2013 at 7:05 AM

Motto: Să fii mai mult decât un om fan gust, niciodată în miezul tare şi amar al curgerii lucrurilor, ci-n miezul lor, în crustă de lapte!

Coajă uscată,
pe tâmplă, arşită –
cuvinte cu miez.
Abur de  lapte
m-abate. În abandon,
cuvinte – ca ape
chioare, îmbată
umbra. Ca stele, devin.
Dosar de frunze,
cântec văpaie,
deşir gheme din soare,
mi le fac straie.
Ablaţie a
Căii Lactee, şoapta,
lanternă-n ruine.
Poet absorbit,
în graiuri de vânt, gând
abscons. Pulsaţii
în spume-oglindă
fereastra. Absenţă în
Brumar şi-un somn
purpuriu. Spaţiul
mut, în abrogaţie
pădurile fug
în miez de lapte.
Ceaţă-n gură lăptoasă,
pustiul nu pleacă.
Aberant suflet,
în limbă podobnică
naiv abundent.
absolvent veghei,
din nou s-a abreviat.
Cortegiu zilnic.
Om şi pisică
împreună, ca un lanţ.
Trai ne-nneacă!

20131012-013029.jpg

00181

1.  Text înscris în etapa a V-a  a SuperBlog2013; Sponsor: 

2.  Fotocredit : Alma Nahe.

3. Textul participă şi la duzina de cuvinte, azi un superjoc în ab-uri, al clubului psi©: Matildacarmen pricopDoar onlineVienelaAdrianaSoniaScorpioLaura LalyAdrianapoemIoana.

4. Aşa cum v-am obişnuit deja, şi Jora (prelungirea mea felină) are varianta ei de echitaţie… în lapte:  Mândruţa descuie