Brânză
Mânză
Rânză
Osânză
Pânză
Pe o pânză se leagănă o… mânză. Prin pânză trec laptele, rămâne brânză…Nu!
Se leagă(nă) câteva indicii, dar niciunul nu mă conduce spre firul bun. Ca să fii un detectiv bun, trebuie să ai fire bune! L-am urmărit pe Toni Delaco 5 ani. A plecat după brânză, am plecat și eu după brânză. Am fost umbra lui. S-a făcut el alb ca varul(sau ca laptele) că nu vinde în Buzău mai multă brânză, m-am făcut și eu! În tot timpul ăsta am uitat cum e să plângi. Plânsul acela izvorât dintr-un sentiment. Că, în rest, am avut lacrimi, dar toate provocate de mirosul înțepător de brânză. Nici nu știu cum a trecut timpul, dar într-o noapte, m-am trezit acasă, în patul meu. Se terminase călătoria sau era doar un popas? Găsise Toni brânza cea mai bună din lume, de s-a întors? Dacă el o găsise, eu unde eram? Gânduri, frământându-mă! Ca brânza albă frământată până la osânză de degete de negru. Ah, ce amintire! Dar nu e momentul ei acum.
Trebuie să vă spun că o amintire de-a mea din primul meu an de viață începe cu mine râzând. Refuzam să îmi scot rânjetul de pe față, orice ar fi făcut bunica, mama sau tata. Bunicul era neutru. Pe el nu-l deranja rânjetu’ meu.
O să se umfle rânza-n tine într-o bună zi de-atâta râs! Lupta lor cu rânjetul meu nu s-a încheiat atunci și acolo. A continuat an de an. De câte ori voiau să mă facă să plâng, deschideam frigiderul, rupeam o bucățică de brânză și o puneam într-o cutie veche, de halva din timpul războiului, pe care mi-o dăruise bunica. Din primul război mondial era cutia și supraviețuise și celui de-al doilea.
Cuvântul brânză era expresia întruchipată a rânjetului. O bucățică de brânză pusă în cutie însemna un moment de plâns amânat sau (cu) o smiorcăială mai puțin. Sigur că, pe-atunci nu mă gândeam că acest demers îmi va marca destinul. Așa a început drumul meu spre casă. Casa brânzei!
Mă întorc din nou în patul meu. Frământările nu se sfârșesc cu una, cu două. În expediția asta de 5 ani, pe urmele lui Toni, am ajuns ori un ucenic neisprăvit Delaco, ori o aventurieră încercată, care are în mână(în cutie, de fapt) brânza perfectă, dar nu știe încă. Mă ridic din pat, desfac pânza în care am înfășurat cutia cu bucățele de brânză și ezit să desfac capacul. Știu că dacă o s-o deschid, voi plânge. Dar trebuie să fac asta! Trebuie!
Cutia cu bucățele de brânză e jurnalul călătoriei mele. În ea zac (întru aduceri aminte) bucățelele de: pule (oficialitatea spusului, față de cea a scrisului, mă îndepărtează suficient încât să nu zăresc alt sens, că nu-s măgăriță), murătură împuțită, tempura, byaslag, halumi, Vacherin du Mont d`Or, fondue (brânza corupților), brânză verde Sap Sago…
Nici nu am gândit bine această din ultimă amintire, Sap Sago, că mi-am și amintit rânjetul lui Toni la vederea, mirosirea, gustarea și textura ei: „odă lui Dumnezeu brânza asta. O troiță de lapte de vacă. O capelă Sixtină a creației brânzești. Amin!”
De la o brânză inventată de călugări, la ce să te aștepți? Să fie un bordel al simțurilor?
Cantonul Glarus
Recunosc, din toată călătoria asta, cantonul brânzei verzi m-a fermecat cel mai mult. E singurul loc unde nu m-am îmbătat. (Nu vă uitați urât, ca la o femeie beată!) Am băut numai când Toni a băut! Aș fi rămas acolo pentru totdeauna, dar printre călugări, o femeie e cam ca brânza pentru fanii brânză care nu mai au voie brânză. Când văd zăpadă, nu-mi mai trebuie nimic de îmbătat, că mă îmbată priveliștea.
Atât de mult m-am amețit, încât am uitat de misiunea mea și am dat nas în nas cu Toni. Și, cum stăteam nas în nas — că am stat câteva secunde bune —, mi-a zis:
— Trebuie să-mi promiți că nu vei spune nimănui! Vorbesc foarte serios, asta nu e o joacă!
Eu am vrut să râd, dar atunci m-am trezit gură în gură cu Toni, de parcă nasurile noastre se topiseră sau parcă erau „de morcov”, ca ale unui om de zăpadă și ni le mâncase cineva. Un iepure sau cine știe ce altă rozătoare, oricum, nu contează. Noroc că m-am dezmeticit repede, mi-am dezlipit repede buzele de ale lui (Alelui?!) și i-am zis repede, să nu uit:
— Promit! chiar dacă habar n-aveam ce îi promit. Numai dacă…
Aici mi-au venit mai multe idei, dar am ales-o pe cea cu un om de zăpadă.
— Numai dacă facem un om de zăpadă împreună!
Nu știu cum m-a mirosit că eram pe urmele lui. Poate miroseam prea tare a brânză. Oricum ar fi, e încă o enigmă pentru mine. Îmi amintesc că la un moment dat, a zărit la subrațul meu cutia-artefact, cutia-enigmă și-a zâmbit.
— Mișto ambalaj! Ce-ai acolo? Brânză?
— Zăpadă! Nu am decât zăpadă!
Într-un fel, îl invidiez pentru „izolarea” lui. Împachetat la adăpost sigur în… brânză. Căutând-o la perfecțiune.
Cine sunt eu în povestea asta, nu v-am lămurit, cel mai probabil. Dar pot să vă dau un indiciu. Toni Delaco e doar un personaj, imaginea unei campanii sau chiar există și e un om atât de pasionat de brânză, încât trăiește doar pentru asta?
Sunt încă tensionată, dar m-am mai liniștit. În conturile mele, în tot timpul ăsta, au intrat bani, sponsorizând curiozitatea. Nu a mea, eu nu sunt decât o unealtă. Prin mine urmau să afle unii — nu știu cine, plățile sunt anonime — care e brânza cu cel mai bun gust din lume.
O să le spun doar că seamănă cu… un ceai verde băut într-o încăpere cu sobă, cu un om pasionat de căutările lui, într-o zi de iarnă. E tot ce am aflat. Știu că în cutie e secretul, dar nu le voi povesti niciodată despre ea. Sau, poate le voi spune la sfârșit de decembrie, după ce se va fi lansat deja un nou sortiment, marca Delaco…
Poveste enigmatică (cu numărul 21) pentru SuperBlog2015 și 
Alma Nahe(r) 